După preluarea conducerii Institutului Cultural Român, la 11 septembrie 2012, s-au putut sesiza în mod precis problemele nerezolvate ale instituției. De pildă, o puzderie de acțiuni fără legătură cu misiunea încredințată de lege; înțelegere restrictivă a culturii; impact redus, asigurat prin plăți, confundând uneori remunerarea cu mituirea; editarea de publicații, ce nu se pot vinde, în țară și în străinătate; institute culturale din străinătate preocupate mai mult de aranjarea personalului; dezechilibru între capitolele de activitate și de cheltuieli.
Efortul lunilor care s-au scurs a fost, înainte de orice, pentru aducerea la normal a funcționării instituției. Risipirea în activități nenumărate a fost înlocuită cu configurarea unui program și a strategiei, ce cuprind alternative de acțiune conform misiunii instituției. Între risipire în acțiuni fără impact și centralism am ales interacțiunea centrului și a institutelor și filialelor, pe baza unui program împărtășit. În locul „culturii directe” și al alunecării uneori în trivial am pus promovarea culturii elaborate, aptă să concureze pe piața internațională. Între mizerabilism și triumfalism am ales un realism ce capătă expresii culturale adecvate. După cum între obsesia ideologizată a trecutului și ignorarea istoriei am ales abordarea orientată spre construcție. Trebuie acceptat, în virtutea evidențelor, că istoria este experiență, dar nu semn al destinului.
Iar între reducerea culturii la ceva subiectiv și confundarea culturii cu altceva am ales conceperea contemporană (dată de antropologia culturală și sociologie și asumată de Uniunea Europeană) a culturii. Față de activitățile desfășurate cu autori transportați scump, la mare distanță, în condițiile prezenței în sală a 10-15 persoane, promovăm exigența relevanței acțiunilor. Este limpede: concertele reprezentative trebuie plasate în săli reprezentative, expozițiile de calibru în muzee, după cum traducerile ar trebui negociate cu edituri cu pondere. Dincoace de toate, însă, trebuie concepute acțiuni de mare impact, în locul multiplicării de acțiuni nesemnificative.
Desigur că unele acțiuni costă (chiar dacă rămâne întrebarea: nu mai există onoarea pentru participare? totul este pe bani peșin?). Nu ar trebui, însă, învățat din reglementările și practicile europene? Nu suntem împotriva remunerării, căci performanța se cuvine răsplătită. Dar sunt remunerări și remunerări, încît a trebuit să accentuăm exigența chibzuinței în cheltuirea banului public. Oricine are, însă, pentru orice cheltuială suplimentară, latitudinea să procure resurse.
În materie de selecție a personalului, în locul desemnărilor discreționare, pe care legea nu le oprește explicit, am ales o soluție compusă din două părți corelate: pentru orice post în institutele culturale române din străinătate (care sunt cele mai căutate) se organizează concurs anunțat public, iar ocuparea posturilor se face – pentru a da șanse și altor cetățeni interesați – pe durata unui mandat, fără prelungire. În acest fel se asigură necesara și utila primenire periodică a personalului într-o activitate ce pretinde cultură, imaginație, inovație. Iar în ceea ce privește ocuparea posturilor din centrală, regula este concursul.
A trebuit să scoatem publicațiile Institutului Cultural Român din necunoașterea de către publicul larg și să le repunem pe baza ce combină considerarea valorii cu criterii economice. Orice publicație va trebui să fie una cerută de cititori. S-a trecut, odată cu „Romanian Book Review”, la prezentarea pentru străinătate, în premieră, a vieții culturale din țară – în forma recenzării tipăriturilor reprezentative.
Cine reprezintă România în străinătate este normal să caute să promoveze interesele țării. Practica, se știe bine, are repere și experiențe universale, de partea ei. Unii reprezentanți au negociat la prețuri excesive, cu firme private, tot felul de servicii. Pretindem continuu revenirea la rațiune și încadrarea în practicile țărilor europene.
Participarea României la târgurile de carte (Paris, Londra, Torino, Göteborg) am preluat-o din mers. De exemplu, lista autorilor invitați de partea franceză s-a stabilit deja în martie 2012. Am stabilit doar lista invitaților Institutului Cultural Român, observând că lipsesc scriitori de prim plan. Participarea la târguri de carte și, în general, finanțarea traducerilor are însă o altă problemă majoră: un anumit sectarism. Am procedat imediat la lărgirea cercului de autori (din beletristică, științe etc.) luați în considerare și evitarea monopolizării acestei finanțări de către aceleași persoane. Am schimbat sistemul, spre o astfel de lărgire.
Noua legiferare dată de Parlamentul României pune Institutul Cultural Român sub controlul puterii publice și pretinde nu numai noi organizări, ci și performanță în interesul public al țării. Circumscrierea interesului public – spre deosebire de interesul particular și de interesul unor grupuri ce se dau drept public – este incipientă la noi. Am pus problema servirii interesului public sprijinind creatorii români în efortul de afirmare internațională, cu opere durabile.
Andrei Marga
Președintele ICR
