VARȘOVIA. Cella Delavrancea, despre Brâncuși: „Avea o şiretenie de om tare, sigur pe sine, de om al naturii“

Celebra pianistă Cella Delavrancea l-a vizitat pe Brâncuși în atelierul din Impasse Ronsin după scandalul provocat de expunerea lucrării „Prinţesa X” la Salonul Independenților de la Paris. „Avea o şiretenie de om tare, sigur pe sine, de om al naturii, de grădinar şiret şi înţelept care ia în derâdere pe cei care ar putea să-l pună cumva în inferioritate“, spune muziciana după întâlnirea din anii ’20, povestind și o anecdotă despre lucrarea „Cocoșul“ (1922). „Pentru el, arta era indiferentă la gloria făurită de snobismul celorlalţi; îl supărau cei ce voiau să se arate mai ştiutori decât el în ceea ce priveşte propria operă“, își amintește pianista Cella Delavrancea în volumul „O discuție la Masa tăcerii“ de Romulus Rusan, prezentat de Institutul Cultural Român de la Varșovia în cadrul proiectului„Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi“.

CELLA DELAVRANCEA (15 decembrie 1887, Bucureşti – 9 august 1991, Bucureşti)

Pianistă, profesoară, critic muzical. În afara activităţii concertistice, didactice şi publicistice, a scris proză de ficţiune („Vraja”, 1946, „O vară ciudată”, 1975) şi literatură memorialistică („Dintr-un secol de viaţă”, 1987). Fiică a scriitorului Barbu Ștefănescu-Delavrancea și apropiată a marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, în perioada exilului autoimpus la Berlin la care acesta recursese în ultimii ani de viață. Fiind un mare meloman, Caragiale parcurgea mari distanțe cu trenul pentru a asculta un concert deosebit sau invita soliști renumiți (între care Cella Delavrancea) pentru recitaluri la locuința sa. La împlinirea vârstei de 100 de ani, Cella Delavrancea a oferit un concert de neuitat pe scena Ateneului Român din București.

- L-am văzut pe Brâncuşi de două ori - era prin 1923 sau 1924. Brâncuşi expusese la Salonul Independenţilor Prinţesa X, sculptura care îi adusese atâta scandal şi atâta faimă. Jean Crisoveloni, un prieten care îl cunoştea pe compatriotul meu, m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoţesc într-o vizită în atelierul care era deja loc de pelerinaj pentru boema şi protipendada Parisului. Am ezitat la început, intrigată şi eu de vâlva făcută de Prinţesa X. „Ai să-l vezi, e un om foarte ciudat."

Când, în dimineaţa hotărâtă, l-a văzut pe Crisoveloni însoţit de încă o persoană, sculptorul şi-a încruntat ochii mici şi albaştri, de o fixitate descumpănitoare. Mi-am spus numele şi am citit în aceiaşi ochi un aer de bănuială.

- Eşti fata lui Delavrancea?

Am confirmat, şi n-am auzit decât un „mda", urmat de o tăcere destul de lungă. M-am simţit datoare să mă explic:

- M-a adus prietenul meu pentru că am văzut o sculptură pe care n-am înţeles-o.

Eram în celebrul atelier, înconjuraţi de mari verticalităţi de alamă care scânteiau extraordinar sub razele soarelui, părând că vibrează mărunt. L-am întrebat cum a putut să şlefuiască atât de perfect că-ţi dau senzaţia materială a mişcării. Atunci şi-a destins, în sfârşit, sprâncenele şi mi-a spus: „le şlefuiesc cu mâna până le însufleţesc“.

- Dar ce crezi că sunt? m-a întrebat curios despre păsări.

- Eu ştiu? Poate că şi astea sunt portrete.

S-a întors spre un colţ al atelierului, unde era o sculptură, numai zigzaguri.

- Dar asta ce este? Să ştii că dacă ghiceşti te invit la dejun la mine.

„A fi invitat la masă la Brâncuşi - îmi spunea Crisoveloni - este un semn de simpatie pentru care numeroşii admiratori se dădeau în vânt."

Am privit cu multă atenţie obiectul ferestruit:

- Păi, ăsta este Cucurigu-gagu...

Brâncuşi a rămas cam mirat:

- Cum ţi-a venit?

- Am auzit.

- Cum l-ai auzit?

- Intervalurile dintre zimţii aceştia fac cuarte, succesiuni de cuarte muzicale.

Peste câteva zile, la dejunul promis, am reluat discuţia despre muzică. Brâncuşi se prefăcea a şti mai puţin decât ştia. Venind vorba despre studiile mele de pian, m-a întrebat ce cânt. „Dumneata nu cânţi de-ale noastre, cânţi de-alelalte", a tras el concluzia, ca să mă necăjească. Avea o şiretenie de om tare, sigur pe sine, de om al naturii, de grădinar şiret şi înţelept care ia în derâdere pe cei care ar putea să-l pună cumva în inferioritate. Pentru el, arta era indiferentă la gloria făurită de snobismul celorlalţi. Îl supărau cei ce voiau să se arate mai ştiutori decât el în ceea ce priveşte propria operă. Poate că tocmai francheţea mea de la prima întâlnire l-a impresionat. Ne-am despărţit prieteni şi nu ne-am mai văzut niciodată.

▲▲▲

„N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti“, scria Romulus Rusan (1935-2016) în volumul O discuție la Masa tăcerii, constituit într-o serie de douăsprezece convorbiri despre Constantin Brâncuși (1876-1957) cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). Din data de 25 mai 2020, Institutul Cultural Român de la Varșovia desfășoară, timp de 12 săptămâni, în română și în polonă, pe site și pe pagina de Facebook, proiectul „Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi“, ce își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan.

Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de vorbele sale: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi“.