În cartografierea geografiei umane bucureştene, partea cea mai interesantă ţine de confruntarea dintre vechi şi nou, dintre cei care doreau să trăiască aidoma străbunilor turcizaţi şi copiii lor, ce aduceau cu ei comportamente şi preocupări din urbele europene. După numai două generaţii, confruntarea se schimbă treptat în coabitare, un consens între cele două tipuri de viaţă: unul specific psihologiei poporului român (o psihologie levantină, orientalizată) şi unul caracteristic unui grup social restrâns, dar decizional, care trăia potrivit disciplinei şi rigurozităţii europene. Procesul avea să fie stopat însă începând cu 1945.
