Miercuri, 16 ianuarie 2013, în sala de festivități a Institutului Cultural Român, a avut loc ceremonia de semnare a parteneriatului între Institutul Cultural Român (ICR) și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).La eveniment au participat prof. dr. Andrei Marga, președintele ICR, dr. Andrei Muraru, președintele executiv al IICCMER, Dinu Zamfirescu, președintele Consiliului Științific al IICCMER, dr. Marius Oprea, director al Departamentului Investigații Speciale din cadrul IICCMER.
Parteneriatul dintre IICCMER şi ICR presupune cooperarea instituţională şi susţinerea reciprocă pentru realizarea unor proiecte comune de promovare a istoriei recente a României, în ţară şi în străinătate, dintre care amintim: editarea unor volume fundamentale, programe de prelegeri privind istoria comunismului în România, realizarea de filme documentare, proiecte educaționale, organizarea de expoziții și conferințe academice.
Ceremonia a fost urmată de dezbaterea Cum trebuie condamnat comunismul?
Președintele ICR, prof. dr. Andrei Marga a precizat că „o singură crimă premeditată și asasinarea unui singur om este gravă și suficientă pentru condamnarea unui sistem. […] După 1989, decomunizarea a mers, în țările Europei Centrale și Răsăritene, mână în mână cu cercetări istorice consacrate comunismului. […] La noi, mărturiile victimelor, memorialele durerii, desfacerea arhivelor au arătat cât de ample și sistematice au fost fracturarea și distrugerea absurdă a foarte numeroaselor destine umane.” Totodată, președintele ICR a menționat că „prin inițiativele acestei cooperări, ne înclinăm cu adânc respect față de toți cei care au suferit și au plătit, unii cu prețul vieții, neobișnuit de dura istorie de după al doilea război mondial. Prin această cooperare, satisfacem menirea acestor institute de a reda până la capăt istoria țării, cu luminile și umbrele ei, cu izbânzile și tragediile ei, și de a face din asumarea istoriei parte a înțelegerii de sine democratice a națiunii noastre.”
Președintele executiv al IICCMER, dr. Andrei Muraru a precizat: „Identificarea și încercarea de aducere în fața justiției a torționarilor comuniști a întâmpinat un obstacol major în termenul de prescripție. Acest inconvenient a fost depășit. Până acum, crimele comise pe criterii politice în România comunistă erau considerate de procurori drept crime ordinare, deşi caracterul lor politic le înscrie în categoria crimelor împotriva umanităţii. Urmează să notificăm parchetul în perioada următoare cu privire la alte cazuri de torționari comuniști.” De asemenea, Andrei Muraru a menționat că „IICCMER a fost şi rămâne o instituţie cheie într-un domeniu fundamental, cum este cel al condamnării continue şi efective a regimului comunist. […] Un regim ilegitim şi criminal nu se condamnă cu discursuri menite să aducă voturi, ci se condamnă cu eforturi temeinice, cu investigaţii de teren, cu proiecte de anvergură, cu decizii ale justiției”. Despre acordul cu ICR, președintele executiv al IICCMER a menționat: „Parteneriatul de astăzi demonstrează că filosofia noilor conduceri înseamnă deschidere, cooperare şi căutarea permanentă a unor noi oportunităţi de popularizare a misiunii celor două instituții.”
La semnarea protocolului au luat cuvântul domnii Dinu Zamfirescu, Marius Oprea, Emil Constantinescu şi Octav Bjoza, președintele AFDPR.
Redăm, în continuare, alocuțiunea susținută de președintele ICR, dl Andrei Marga.
Despre scrierea istoriei
Alocuțiune la lansarea cooperării ICR – IICCMER
16 ianuarie 2012
Andrei Marga
Președintele Institutului Cultural Român
1989 a fost o cotitură în istoria europeană care a pus capăt unui sistem totalitar și a deschis evaluarea pe bază istorică completă a proiectului de societate al comunismului. 1989 a permis reluarea democrațiilor întrerupte în anii treizeci și revenirea la societățile deschise în Europa Centrală și Răsăriteană.
Despre sistemul instaurat odată cu victoria sovietelor, în Rusia lui 1917, și extins asupra Europei Centrale și Răsăritene, după 1945, s-a scris enorm și s-au spus lucruri fundamentale. Îmi amintesc că, imediat după căderea Zidului de la Berlin, în Germania au izbucnit discuțiile asupra acestei societăți, inevitabil în comparație cu celălalt sistem totalitar – cel al național-socialismului. Era clar că 1989 a fost nu doar o schimbare de regim politic, ci înlocuirea unui sistem social, în profunzime. Procesul de „reformă”, inițiat, cum se știe, „de sus”, odată cu perestroika și glaznost, a antrenat – cum a observat Habermas (Die nachholende Revolution, 1990) – consecințe neintenționate, punând în mișcare o „dezvoltare revoluționară” ce s-a stabilizat într-o mișcare spre pluralism, care a cuprins Europa Centrală și Răsăriteană: „Democrația populară” în orice formă a fost abandonată în favoarea unei „reînnodări a legăturii cu tradițiile politice și structurile puterii din perioada interbelică”. Pe bună dreptate, Habermas a respins reducerea „socialismului real”, inițiat în fosta RDG, și a național-socialismului la „forme de dominație” și a arătat că teza „celor două dictaturi” este mai acoperitoare, menționând, din capul locului, că „marxism-leninismul a servit, de la început, legitimarea unui praxis inuman”.
A sesiza adevărata natură a sistemului politic existent este problema mereu deschisă a intelectualității reflexive. Ne amintim că au fost personalități care au văzut limpede natura sistemului ce-și începea cariera cu bolșevicii anului 1917, deja atunci când experimentul abia se pregătea. În definitiv, observarea de către social-democrați a pericolelor grave la adresa pluralismului democratic conținute în centralismul militant al lui Lenin, indicarea, de către von Mises, a inconsistenței economiei etatizate, sesizarea alunecării inevitabile în totalitarism a sistemului ce privilegia rolul conducător al partidului comunist, de către numeroșii intelectuali europeni ai perioadei interbelice, s-au confirmat în totalitate. Ceea ce literatura Gulag-ului, cu Soljenițîn și continuatorii săi, a semnalat a întărit continuu confirmarea. Astăzi, suntem pe cursul avansat al acestei priviri în istoria socialismului răsăritean, care și-a luat ideologia comunismului ca bază.
Ne aflăm, pe de altă parte, după ce multiple interpretări s-au exprimat cu privire la 1989. Interpretarea de sorginte stalinistă, concentrată în „teza contrarevoluției”, este contrazisă vizibil de împrejurarea că, deveniți liberi, în 1989, cetățenii diferitelor țări au înlăturat fără vreo amânare sistemul. Leninismul, exprimat în „teza revoluției conservatoare”, este infirmat, la rândul său, de aceeași impresionantă ridicare a oamenilor împotriva unui sistem opresiv. „Teza nereformării socialismului”, ce a nutrit speranțele marxiștilor reformatori din jurul „Primăverii de la Praga”, nu a fost sprijinită de fapte: nici o încercare de reformare nu a reușit. Interpretarea, inspirată de Heidegger, conform căreia epoca modernă va fi controlată de o „subiectivitate potențată”, („egocrația”, cum spunea Claude Lefort) este contrazisă de faptul că 1989 a fost posibil datorită mișcărilor de democratizare organizate pe scară mare, cu ajutorul comunicațiilor de astăzi. Nici teza sfârșitului „războiului civil mondial”, cultivată de Ernst Nolte, nu dă seama de aceste mișcări. „Teza sfârșitului ideologiilor”, pe care Ralf Dahrendorf a reluat-o, este, treptat, tot mai puțin plauzibilă. Suntem, oricum, dincoace de confruntarea acestor interpretări, cu un fapt cert în față: natura totalitară a unui sistem care s-a revendicat din Manifestul Partidului Comunist (1848) al lui Marx și Engels și a suprimat proprietatea privată, drepturile și libertățile cetățenești, pluralismul, căutând continuu să ia sub control până și conștiința oamenilor. Arthur Koestler a vorbit, pe drept, de un sistem al controlului social în care individul devine o „ficțiune gramaticală”. Oamenii au fost luați sub control de o istorie absurdă. Robert Musil, în Omul fără însușiri, ne-a dat o imagine definitivă: „Lucrul acesta ne-a luat în mâinile sale. Se mișcă zi și noapte în el și orice altceva are loc în el: se bărbierește, se mănâncă, se iubește, se citesc cărți, se angajează într-o profesie ca și cum toate cele patru ziduri stau tăcute, și faptul straniu este tocmai acela că zidurile se mișcă fără să se observe”. Cu alte cuvinte, așa cum anticipaseră Kierkegaard și Heidegger: nu se trăiește lumea, ci ești trăit de lumea din jur.
Deja în 1938, istoricul Angelo Tasca spunea: „a defini fascismul înseamnă, în primul rând, a-i scrie istoria”. Afirmația este valabilă și pentru „socialismul real” sau „socialismul răsăritean” ori, pe scurt, având în vedere ideologia politică din care se revendică, comunismul. S-a scris enorm în deceniile cele mai recente despre comparabilitatea celor două sisteme: dacă unul a apărut în reacție la celălalt? Iar aici răspunsul lui Ernst Nolte ramâne mereu o „provocare”. Care este diferența dintre acele sisteme? Richard Pipes (Memoirs of a Non-Belonger, 2003) scria că „rușii au omorât chiar mai mulți oameni decât germanii, și-au omorât proprii cetățeni, dar au facut-o fără precizia mecanică și calculul rațional de care au dat dovadă germanii…”. Tzvetan Todorov (Hope and Memory. Lessons from the Twentieth Century, 2003) scria: „cei din lagărele de concentrare naziste știau de ce sunt acolo, dar deportații politici – adesea comuniști sinceri – nu știau și nu puteau să-și înțeleagă destinul”. Eu cred că istoricul german Engelhard Jackel are dreptate: în statul lui Hitler s-a ajuns pentru prima oară în istoria modernă ca autoritatea supremă a statului să dispună asasinarea în masă a unor comunități întregi, incluzând bătrâni, bolnavi, copii. Dincoace de toate diferențele și similitudinile, însă, este de spus: și o singură crimă premeditată și asasinarea unui singur om este gravă și suficientă pentru condamnarea unui sistem.
Între timp, a câștigat teren stimulativa formulă a lui Adorno a „prelucrării trecutului (Aufarbeitung der Vergangenheit)” prin integrarea scrierii istoriei într-un proces de „înțelegere de sine (Selbstverstandigung)”, care este eminamente un proces moral și politic. Celebra „controversă a istoricilor (Historikerstreit)” germani, din anii optzeci, asupra celui de al doilea război mondial, a fost un moment al acestui proces, cu semnificație universală. Pe de altă parte, filosofi de anvergură au căutat să sesizeze, în înseși conceptualizările lui Marx și, mai adânc, ale idealismului german, sursa intelectuală a acelor omisiuni, simplificări și erori care s-au exprimat în cele din urmă în eșecul economic, în rateul social, în distrugerea drepturilor și libertăților, în crimele regimurilor comuniste. Personal am promovat, în conferințe susținute în America (vezi, între altele, Andrei Marga, „The Modern World and the Individual”, în Bernd Magnus and Stephen Cullenberg, eds., Whither Marxism? Global Crises in International Perspectives, Routledge, New York and London, 1995, pp. 79-108), teza după care preluarea prescurtată a specificului uman doar ca „muncă” și diminuarea implicită și explicită a dimensiunii comunicaționale, instituționale este sursa îndepărtată, conceptuală, a desconsiderării democrației și drepturilor și libertăților cetățenești în tradiția formată pe umerii lui Marx. Schimbarea societății și democrația s-au despărțit atunci manifest.
După 1989, decomunizarea a mers, în țările Europei Centrale și Răsăritene, mână în mână cu cercetări istorice consacrate comunismului. Aceste cercetări au permis reconstruirea unui tablou zguduitor al tragediilor care s-au petrecut sub opresiunea, punițiile și „reeducările” samavolnice care au umplut, cu intensități variabile, anii organizării și consolidării socialismului răsăritean. S-a putut stabili ceea ce un scriitor ceh a prins într-o formulare memorabilă: „fiecare națiune are un mic procent de potențiali infractori în rândurile populației. În dictaturile totalitare, acești oameni…au cele mai multe șanse și chiar se pot simți bine, fiind mândri, în același timp, că servesc o cauză măreață”. Acești oameni devin servitorii dictaturii și chiar torționarii celorlalți. La noi, mărturiile victimelor, memorialele durerii, desfacerea arhivelor au arătat cât de ample și sistematice au fost fracturarea și distrugerea absurdă a foarte numeroaselor destine umane. Mai recent, istorici caracterizați de rigoare din noile generații – am în vedere aici, de pildă, excelenta carte a lui Dorin-Liviu Bîtfoi, Așa s-a născut omul nou. În România anilor 50 (Compania, București 2012) – reconstituie cu acuratețe, la distanță de obișnuitele relatări folclorizante, pașii instituționali ce au însemnat lichidarea „lumii vechi” și, simultan, instaurarea regimului comunismului.
Cu ani în urmă, un istoric britanic a arătat că represiunea a fost mai cuprinzătoare și mai severă în România decât în alte țări răsăritene, fiind exercitată cu mijloacele unui veritabil „stat polițienesc”. Dennis Deletant a subliniat, pe drept, că «revoluționarea societății românești» s-a făcut prin eradicarea vestigiilor vechii ordini «burghezo-capitaliste»: politicieni democrați, juriști, jurnaliști, preoți, proprietari de pământ și industriași, toți – asediați și învinuiți de a unelti mână în mână cu puterile occidentale (mai ales SUA și Marea Britanie) pentru a se răsturna noul regim. Natura agresivă a «regimului democratic popular» a fost evidentă în metodele de naționalizare a instituțiilor economice ale țării și de colectivizare a agriculturii”. Aici este o cheie pentru a aborda socialismul românesc de după al doilea război mondial.
Cele evocate mai sus, deși foarte succint, cuprind rațiuni suficiente pentru a pune într-un relief convingător acțiunea de astăzi, la care participăm: lansarea cooperării dintre Institutul Cultural Român și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Și prin inițiativele acestei cooperări, ne înclinăm cu adânc respect față de toți cei care au suferit și au plătit, unii cu prețul vieții, neobișnuit de dura istorie de după al doilea război mondial. Prin această cooperare, satisfacem menirea acestor institute de a reda până la capăt istoria țării, cu luminile și umbrele ei, cu izbânzile și tragediile ei, și de a face din asumarea istoriei parte a înțelegerii de sine democratice a națiunii noastre.
