Cu prilejul celebrării Zilei Unirii Principatelor Române (24 ianuarie 1859), ICR Lisabona, prezintă, în data de 24 ianuarie 2025, pe rețelele de socializare un articol semnat de istoricul Adrian Cioroianu, profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București și Director general al Bibliotecii Naționale a României.
„Nu-mi e ușor să vorbesc despre Alexandru Ioan Cuza – pentru că el ține de primele mele amintiri: în Craiova, orașul natal, în fața Primăriei se află pus, din anii 1930, un bust al domnitorului (operă din 1912 a artistului italian Raffaello Romanelli, „soră” bună cu o altă statuie, din oraşul Iași!). Copil fiind, mereu treceam pe la picioarele de bronz ale acestui Cuza impozant – și așa am aflat, de mic, impresia incredibil de bună pe care bunicii, unchii și mătușile mele, plus mai toți cei care intrau în casa părintească etc. o aveau despre acest domnitor!
Alexandru I. Cuza – sau domnitorul unirii Principatelor Române din 1859 ̶ mereu va fi legat, în imaginarul comun (grație unor texte din școala primară), de legenda conducătorului care-și apără poporul, cetățenii de rând, de abuzurile celor puternici. Într-o epocă de revenire a populismului (precum trăim azi) e delicată paradigma, dar cert este că el, Cuza, a fost domnitorul poporului, nu al elitei.
Acest domnitor va rămâne cu siguranță simbolul Unirii din 1859 și, totodată, parte a acelei generații de la 1848 care a făcut mult pentru statul român modern. Reformele modernizatoare i se datorează – și unora din generația lui, deși relațiile lui Al.I. Cuza cu parlamentul țării sunt mai complicate decât se știe...!
În fine, acest Cuza al nostru a fost un jucător în geopolitica epocii lui (Rusia, Turcia, Austria, împăratul Napoleon al III-lea al Franței, Mihailo Obrenovici al Serbiei etc.), epopee ale cărei meandre ar merita să le cunoaștem mai bine – tocmai pentru a înțelege pe deplin cum anume s-a produs unirea noastră din 1859!
În limbajul curent românii tind adesea să numească unirea din 1859 ca fiind “Mica Unire”, spre a o deosebi de “Marea Unire”, cea din 1918, după Primul Război Mondial. Este o greşeală. Unirea principatelor româneşti din timpul lui Al. I. Cuza nu a fost nicidecum „mică”, ci uriaşă: fără acel an 1859, nu sunt convins că ar mai fi urmat o altă unire a românilor!”
