text de prof. Haim Maor
Migrarea din România în Israel a dezrădăcinat limba maternă a Norei Stanciu. Ea, care ştia să se exprime într-o limbă elevată, complexă, sensibilă şi bogată, s-a trezit în anul 1986, anul emigrării, stângace într-o limbă nouă, limba ebraică, pe care de abia începuse s-o înveţe.
Din 1992, când Nora Stanciu a început să picteze în Israel, ea a simţit în ce fel limbajul vizual universal şi pensula ca intrumente directe de expresie în mâna ei i-au redat capacitatea de a-şi exprima sentimentele, gândurile şi pasiunile.
Autoportretele şi naturile statice pe care le pictează Nora Stanciu ilustrează componente diverse ale identităţii ei de femeie. Picturile îi permit să călătorească în timp şi spaţiu, să-şi asume şi să abandoneze identităţi, să dezvăluie şi să exteriorizeze sensuri. În multe picturi, chipul ei este pictat în spatele sau în interiorul unor trame decorative complexe. Aparent, chipul este ascuns şi camuflat de un "ecran separator". De fapt, acest "ecran" nu ascunde, camuflează sau acoperă faţa, ci constituie un filtru spre ceea ce există dincolo: "voal" transparent, seducător, o propunere de a pătrunde într-o bogată lume interioară. Elementele decorative se bazează pe motive etnice europene. Florile, păsările, liniile ondulate, motivele abstracte amintesc de broderiile şi dantelele patriei mamă, România. Sunt o sursă de "imagini mentale" prin care transpar stările sufleteşti, amintirile, visele, dorinţele şi sentimentele artistei. Seria autoportretelor seamănă cu interpretarea cărţilor de tarot: personalitatea şi destinul sunt aşezate pe masă, iar cel care le priveşte trebuie să descifreze secretele ascunse în ele, să rezolve ghicitorile vizuale. În naturile statice ale Norei Stanciu, obiectele din porţelan, costumele populare, volumele de poezie şi covoarele cu care a venit din România îi folosesc ca suport necesar de memorie, dar sunt doar rămăşiţe ale unei identităţi care se amestecă cu o altă identitate, aparţinând Israelului, a doua ei patrie. Textele în limba română sau fragmentele din icoanele româneşti pe care le inserează sau le citează în picturile ei reprezintă tot atâtea mijloace prin care se realizează în mod impresionant legătura dintre piesele de puzzle care constituie identitatea dublă a unei persoane care a trăit în două culturi – "evreică" în România şi astăzi "româncă" în Israel.
traducere din limba ebraică de Gabriela Ştefan
