Textele premiate în cadrul concursului „Povestiri despre ie“
PREMIUL I
O ie muncită
Autor: Anca-Maria Pănoiu
Nu că aș fi pus vreo clipă mâna pe ac. Dar cât pe ce să ies bumbăcită!
Îmi ajunsese pe la urechi o vorbă cum că tanti Cica, sora mai mare a bunicii, ar fi avut o grămadă de ii rămase din tinerețe. Destul cât să-mi răsară în închipuire o ladă de zestre plină cu minuni de borangic, în care să scotocesc după pofta inimii nesătule. Îmi tropotea capul pieptului de bucurie la gândul că teancul meu de pânzeturi însemnate s-ar fi putut îmbogăți simțitor cu două, poate chiar trei povești cusute.
M-am pus pe iscodit. Dar nu știu ce râcă mocnea printre neamuri, ce ițe erau încurcate, ce lucruri fumegau nespuse, căci bunica, îndată ce mi-a înțeles gândul, a izbucnit: să nu cumva să cer! Nu era prea limpede pricina, dar plutea pe buzele strânse și zbicite numele Valerichii, fata lui tanti. Haida, de! Sărită bine de 60 de ani și măritată și mai bine de vreo alți 40, uitase demult și ce-i zestrea, și ce-i găteala. Ce-i trebuiau ei iile? M-am dus la tanti Cica pe furiș.
Am găsit-o… „ocupată cu șederea”, vorba lui nea Nică, soțul mutat la Domnul. Ceva mai sfrijită, mai împuținată decât îmi rămăsese în amintire – se vede treaba că nu mai trecusem de mult pe acolo, pe la deal. Așa de multă vreme, că parcă mi-era și nu-știu-cum să vin așa, cu mâna întinsă spre a cere, și nu spre a da. Și totuși, iile! Mi-a tremurat vocea când am bălmăjit: „Tanti, știu că matale aveai multe, multe ii…” „A? Da, da.” „…și, mă gândeam, poate te-ai îndura să-mi dai și mie măcar una – că uite, mi-e drag să port.” „Aaaa, păi nu mai fac acu’! Făceam înainte!” Pesemne că nu numai se ogârjise, dar bătrânețea îi atinsese nițel și auzul. „Păi nu, tanti, nu să-mi faci! Să-mi dai din alea vechi!” „Nu, nu mai cos acuma, pușă! Ochii… nu mai pot ochii.” În tindă se auzea glasul hârâit al Valerichii. „Nu mai cos…” Am plecat cam necăjită.
Au trecut vreo trei luni, fără ca mie să-mi treacă amarul. Până într-o zi, când mama mă ia deoparte: „Vezi că ți-a trimis tanti o ie frumoasă foc. Dar să nu cumva să afle bunica!” E albă. Romburi negre cu miez roșu. Paiete aurii. Borangicul curge pe trup ca o poveste, rechemându-mi în minte o tanti Cica așa cum o știam din copilărie – iute și trupeșă, vioaie și îmbujorată, zicând cu glas zdravăn și surâs șiret: „Bată-te norocul să te bată!” Măcar șiretenia îi rămăsese.
PREMIUL II
Ia biodegradabilă
Autor: Rodica Calotă
- Mare zăduf, zice bunica, numai să nu ne prindă ploaia, că ne mocirlim ca vai de noi!
Deasupra noastră au şi apărut burţile pufoase ale unor nori, iar după câteva site de prune, mai mult plasmă decât fructe, o ploaie torenţială, cu fulgere şi „dudăituri”, ne-a trimis urgent sub car, să ne adăpostim. Bondarii se izbeau orbi, unii de alţii, parcă pentru a se sustrage inconvenientului de a fi insecte, pe un asemenea timp. Cum spaţiul protector nu era suficient pentru toată suflarea, ploaia le-a udat leoarcă pe bunica şi pe mama, tata scăpase fiindcă se urcase într-un corobar, un fel de prun sălbatic, din coaja căruia bunica prepara o licoare bună pentru lecuit durerile de stomac; hăţişul de crengi îl apărase, dar îl şi zgâriase zdravăn, ca să-şi ia tributul pentru chiriaşul nepoftit.
Ca să-şi usuce mai repede ia, mama a întins-o pe o tufă de alun, la marginea livezii.
Un soare crud şiroia deasupra livezii, în timp ce Sâmbotina rupea cu sârg buchete de fân înflorit: boabe mari de apă se rostogoleau spărgându-se printre tulpini, rampe fragile pentru cosaşii care trebuiau să facă salturi enorme, să nu-şi mute domiciliul în stomacul ei cu patru camere. La un moment dat, ajunsă lângă tufa de alun, ai fi zis că admiră măiestria cusăturii, da’ de unde, a apucat ia de o mânecă şi, până să alerge biata mama să-şi recupereze veşmântul, acesta s-a dus pe conductele elastice, fără să opună rezistenţă: atât de aromată şi fragedă i-a părut Sâmbotinei această pajişte brodată de măicuţa mea cu măiestrie, timp de o iarnă, căci mai avea şi alte treburi, nu doar cusutul „ciupagului”, cum îi spunea ea. La ce s-o fi gândind acum văcuţa noastră, mă întrebam, nerăbdătoare să văd când va ieşi, pe cealaltă parte, hrana improprie, după regurgitarea sălcie a arniciului care, cu siguranţă, nu avea cum să-i placă, oricât de indulgentă ar fi fost. Mă întrebam pe unde a ajuns purpuriul sau „persăciul” cu care mama cususe „puii” şi albastrul intens, „turchezul”, destinat „râurilor”, auriul „stelelor”, acele dungi oblice care acopereau mânecile, colţişorii făcuţi cu igliţa, ciucurii care aveau jucăuşa misiune de a apropia sau depărta plătcuţele, încercând să aflu, după sclipirea enormilor ei ochi lichizi, dar nu reuşeam să identific vreo schimbare. Nu ştiu prin ce mecanism, tata a reuşit să smulgă, dintre fălcile care măcinau „bobocii”, o zdreanţă care nu semăna, nici pe departe, cu ia albă ca floarea zăpezii, pe care năduşeau trandafiri sălbatici, înainte de a-i stinge ploaia…
Mult mai târziu, am reuşit să-mi procur o capodoperă ca aceea pe care Sâmbotina o transformase în fibră… sau în lapte.
Acum suntem la Istanbul, unde frumuseţea iilor româneşti şi a dansurilor care consfinţesc valoarea lor inestimabilă a reuşit să smulgă şuvoaie de aplauze: da, această cămaşă românească fermecată este protagonista unui proiect care ne va înveşnici, căci vraja ei nu poate fi ruptă în veci.
PREMIUL III
Troc
Autor: Olimpia Moisescu
A ştiut unde să caute în raftul Olaliei, iar acum e îmbrăcat cu vechea ie, şi-a prins eşarfa în jurul gâtului. Clădirea tremură, se sparg trotuarele, în interior e tot atât de multă gălăgie ca şi afară, simte că e ocrotit. Nu se teme că ar putea fi descoperit, nimeni nu intră fără încuviinţarea lui pe uşa biroului, şi chiar dacă vreunul ar îndrăzni, ce-ar putea să urmeze? Nimic, l-ar privi cum se trage chircit înapoi, clanţa ar reveni încet la loc. Dacă Olalia ar da uşa de perete şi l-ar găsi stând în picioare şi îmbrăcat aşa nu s-ar ruşina, n-ar tresări speriat; ce faci, ai pus pe tine ia mea?, i-ar arunca până să împingă uşa micii săli de baie. A venit, ce-i drept, neanunţată o dată sau de două ori, dar n-a dat buzna; a ciocănit înainte, a aşteptat să i se spună că da, se poate – a intrat, a salutat şi s-a grăbit să se închidă în încăperea strâmtă, fără geam; a deschis robinetele, apa s-a tot auzit curgând. Când a ieşit, faţa şi mâinile îi erau roşii de la cât le frecase cu prosopul: n-am mai suportat, trebuia să-mi scot masca de praf, am vrut s-o dau jos, n-am mai avut răbdare până acasă. Am aşa un ten păcătos. Sunt un pic zdruncinată. Şi nu mă privi aşa. Cum se uită, o fi crezând că am înnebunit! S-a aşezat pe fotoliul de lângă sobă, venise vara. Vorbeşte, nu vorbeşti? —Nu cu ia şi eşarfa astea erai pe tine şi când ne-am cunoscut?, întrebase Jan din spatele biroului. Da, ia o luam mereu. Mai ţii minte, am găsit-o în şifonier împachetată altfel decât o fac eu, puseseşi „De ce iubim femeile” în interior, n-o mai avea nimeni de vânzare, nu era pe nicăieri? —Am insistat, iar fostul tău coleg a scos-o de sub tejghea, păstrase una. Am alergat până acasă. Urma să naşti. Zâmbeau. Îl iubesc, ne potrivim, avem aceleaşi gânduri, se răstise odată Olalia chiar la cel care avea să le vândă cartea, a repetat, ca să audă şi el, întregul dialog cu Jan de cu seară (ea îl stârnise): N-o dezbrac. —Poftim? N-o dezbrac, ia, azi n-o dau jos. —Incredibil? Ce? —Asta mi-am zis adineauri în gând. Ce? —N-o dezbrac. Cum? —Nu vreau să-ţi scot ia. Că le curgeau lacrimile, mai povestea.
MENȚIUNE SPECIALĂ
Ia ei miroase a trecut și a Dior
Autor: Daniela Habără
Un fir de păr îi atârnă pe mâneca largă din pânză topită. Se leagănă în ritmul paşilor ei. Aproape că îl văd cum se chinuie să rămână agățat acolo, cum îşi înfinge ghearele în țesătură. Aproape că îl aud gemând.
Prostule! Cum ai reuşit să cazi? Cum o să trăieşti fără să-i atingi pielea, fără să-i simți parfumul, fără să-i auzi visele?
Dacă aș merge mai repede aș putea să iau firul ăla prost de păr fără că ea să simtă nimic. L-aș chinui până mi-ar spune ce o face să râdă, ce îi place să mănânce, unde se plimbă, ce citește, pe cine iubește, ce muzică ascultă, de câte ori a plâns, dacă îi place înghețata de vanilie, ce culoare este eșarfa ei preferata. Tot.
Simt că numele ei începe cu A. Ana, Adelina, Anastasia, Adriana, Andreea.
Ana.
Probabil are ochii albaștri. Și da, sunt sigur că-i place înghețata de vanilie.
Merge încet pe Magheru. Nu vreau să se oprească. Aș putea merge la doi pași în spatele ei toată viața, fără oprire.
Are părul șaten și lung, o fustă roșie care atinge pământul și pe care o ţine cu mâna dreaptă și o bluză din pânză topită. O ie. Cred că a fost a străbunicii ei. Miroase a trecut și a Dior.
Firul de păr mă privește ironic. Cu ultimele puteri reușește să-mi zică: Prostule! Cine se îndrăgostește de spatele unei fete?
Gata, a căzut. Am călcat pe el cu putere.
Nu e spatele unei fete. E spatele ei.
Ar trebui să mă apropii de ea și să-i spun ceva.
Bună! Frumoasă ie ai, a fost a străbunicii tale?
Ciudat.
Hei, ai idee cât e ceasul?
Stupid.
Bună, scuze, ai vrea să bei o cafea cu mine?
Penibil.
Ar trebui să fiu sincer. OK. O să-i zic adevărul:
Bună, merg în spatele tău de câteva minute şi sunt fascinat de tine şi de ia ta. Mi-am imaginat că te cheamă Ana și am avut o conversație cu un fir de păr. Al tău, da.
Poate o să-mi zâmbească.
Poate o să mă creadă nebun.
Poate îi plac nebunii.
Foto: copyright Una ca Luna
