LETTRE Internationale Nr. 97 (primăvara)

SUMAR Nr. 97

Dincolo de eveniment

Rodica Binder - Exoduri, refugii, schimbãri la fațã

Ion Vianu - La început a fost frumosul

Hugh Eakin - Danemarca între liberalitate și duritate

Sarah Helm - ISIS în Gaza

Carmen Firan - Lumea e a lor

Omul și mediul său

Pierre Charbonnier - Ambiția democraticã în era antropocenului

Philippe Descola - Omenesc, prea omenesc?

Mircea Coșea - O problemã prea mare pentru o lume atât de micã

Jacob Weisberg - Prinși în mreje, fãrã scãpare

Priya Basil - Toatã orbirea lumii: luptã, artã, luptã!

Iolanda Malamen - Construcțiile și deconstrucțiile Wandei Mihuleac

DIALOG Evelyne Bennati - Wanda Mihuleac - Textul în context, între urzealã și bãtealã

John Roberts - Iconoclasm, creativitate și politicã

Mihu Iliescu - Xenakis și Brâncuși: armonia arhetipurilor

Jean-Claude Pinson - Anahoreți și coreuți

Mircea Deaca - Noul cinema european

Idei literare

Andreu Jaume - Puterea la Shakespeare

Heathcote Williams - Uciderea lui Kit

George Volceanov - Marlowe și Shakespeare, Shakespeare și Marlowe

Alexandru A. Popovici - Dante și Baudelaire

Ioan Lascu - Cum se mai traduce o capodoperã

Biblioteca „Lettre Internationale"

Anthony Doerr - Toatã lumina pe care n-o putem vedea

Jonathan Franzen - Puritate

Ricardo Piglia - Calea Idei Brown

Boualem Sansal - 2084

Antoine Compagnon - Evul scrisorilor

Alain Finkielkraut - Dreyfusismul intempestiv al lui Charles Péguy

Irina Ionescu - Carol al IV-lea. Fragment de autobiografie

Ilie Luceac - Eudoxiu Hurmuzaki în context european

Dan Ciachir - Drumul cel mai scurt spre tine însuți

Pentru a înțelege evenimentele care agitã lumea contemporanã, cum ar fi deplasarea de mare amploare a populațiilor, Rodica Binder recurge la istorie. Înainte de a invada Imperiul Roman ca prãdãtori, migratorii au venit ca refugiați. Dacã efectul venirii lor a fost lamentabil, plecarea unor germani în Anglia, mânați de sãrãcie, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost o poveste de succes. Dificultatea înțelegerii vine din faptul cã istoria se repetã, dar nicioadatã aidoma.

Nevoia omului de sacru este contrariatã de faptul cã, în țãrile occidentale, religia este marginalizatã și constrânsã sã se manifeste exclusiv în spațiul privat. Ion Vianu explicã neliniștea intelectualã și dezechilibrul sufletesc ale unor tineri, prin privarea lor de împlinirea spiritualã. Aceasta și explicã de ce unii dintre ei sunt atrași de o religie care nu are teama de a se afirma în mod decis.

Reacțiile diferite la valurile de refugiați sunt examinate de Hugh Eakin, care considerã cazul singular al Danemarcei, o țarã care s-a modernizat printr-un demers intelectual și politic coerent în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea și care nu dorește sã-și pericliteze echilibrul. O fâșie de pãmânt arid, cum este Gaza, constituie un fel de laborator în care se experimenteazã în mod periculos cele mai redutabile combinații de convingeri, ne explicã Sarah Helm, iar Carmen Firan, considerând mediul american, aratã cum cei mai vocali oponenți ai migranților sunt tocmai cei care s-au bucurat, mai mult sau mai puțin recent, de ospitalitatea țãrii care le-a oferit șansa unui nou început.

Conceptul de antropocen (era în care factorul determinant de schimbare a echilibrului natural este omul) este analizat din mai multe puncte de vedere de Pierre Charbonnier, Philippe Descola și Mircea Coșea. Confruntãrile politice și, mai ales, consolidarea principiilor și mecanismelor democratice au creat un anumit echilibru în raporturile dintre oameni. În schimb, raporturile dintre om și naturã nu pot fi reglementate în același mod. De asemenea, „mâna invizibilã” a pieței libere nu funcționeazã ca mecanism regulator în privința sistemului om-naturã, care a ajuns într-o stare de dezechilibru. Este interesant cã nici antropologii, nici economiștii, cu toții de formație științificã, nu pot sã ignore discursul Papei Francisc legat de aceste grave probleme. Tot în contextul antropocenului acționeazã economia bazatã pe informație și cunoaștere. Jacob Weisberg ne aratã cum ingineria informaticã utilizeazã cu o îndemânare nu lipsitã de perfidie datele psihice ale omului, pentru a dezvolta sisteme și programe care sã-l ducã pe consumator la o stare de dependențã mai intensã decât cea creatã de droguri.

Priya Basil ne conduce prin expozițiile Bienalei de la Veneția (ediția 2015) ca un ghid inspirat și lucid. Ne avertizeazã cât este de simplu sã treci pe lângã operele de artã, fãrã sã le sezisezi mesajul. Un nou curent artistic se încheagã, unul cu tendințã explicit politicã, pe care-l numește pol-art, cu aluzie la mai vechiul pop-art. Concomitent, pictura tradiționalã, desprinsã de contingent, își dovedește puterea de atracție. Arta cu tendințã și arta pentru artã se înfruntã din nou, ca pe vremea lui Maiorescu și Gherea. Prezentãm cu mândrie creația artistei vizuale de notorietate internaționalã, Wanda Mihuleac, ale cãrei lucrãri texturale și textuale sunt prezente în secțiunea artisticã a revistei și ilustreazã cele douã coperte. John Roberts analizeazã cu pertinențã puseul de iconoclasm care face ca anumite opere de artã sã fie agresate și vandalizate. Mihu Iliescu descoperã structuri subiacente comune creațiilor lui Brâncuși  și Xenakis. Jean-Claude Pinson se apleacã asupra paradoxului muzicii contemporane: mai demult a existat o cerere de lucrãri noi, în timp ce, astãzi, publicul se bucurã sã le reasculte la nesfârșit pe cele vechi. Arta filmului își gãsește sursa de reînnoire în „cinematografiile mici”, imune la puseul succesului strict comercial, ne explicã Mircea Deaca.

Comemorarea lui Shakespeare la patru sute de ani de la moartea sa a stârnit efervescența exegeților. Rãmâne un miracol faptul cã într-un timp atât de scurt (epoca elizabetanã) au existat atâția oameni de teatru remarcabili, care s-au concurat, s-au înjurat, dar au și colaborat. Andreu Jaume, Heathcote Williams și George Volceanov analizeazã fenomenul din mai multe puncte de vedere. Interesant este faptul cã teatrul, o artã mereu corelatã cu regimul democratic, a putut atinge astfel de culmi într-o perioadã în care serviciile secrete erau atât de vigilente.

Un studiu de mare originalitate datorat lui Alexandru Popovici pune în evidențã structuri conceptuale comune la Baudelaire și la Dante. O nouã traducere integralã a operei poetice a lui Baudelaire, datoratã lui Octavian Soviany, este analizatã cu minuțiozitate de Ioan Lascu. Comparațiile cu soluțiile altor traducãtori sunt deosebit de interesante.

Fragmentele din operele literare pe care le propunem aratã o revenire în forțã a romanului cu subiect interesant, personaje memorabile, dialoguri pregnante și acțiune palpitantã. Este probabil ca influența serialelor sã fie cauza redeșteptãrii interesului cititorilor fațã de asemenea scrieri. De altfel, un scriitor reprezentativ pentru literatura americanã, ca Jonathan Franzen (vezi Puritate), nu ezitã sã se implice în redactarea unor scenarii de televiziune. Distopia lui Boualem Sansal, 2084, stã bine între Minunata lume nouã a lui Huxley și Supunerea lui Houellebecq. Paginile din Anthony Doerr și Ricardo Piglia sunt caracterizate de sensibilitate și subtilitate

Emoționantã este evocarea lui Barthes de cãtre Antoine Compagnon. Dupã satira rãutãcioasã a lui Laurent Binet („A șaptea funcție a limbajului”), povestea mașinii de scris a lui Barthes ne apare ca tandrã și finã. Alain Finkielkraut ni-l readuce în memorie pe Charles Péguy, în contextul procesului lui Dreyfus. Foarte interesant este studiul Irinei Ionescu despre Carol al IV-lea al Boemiei, alãturat fragmentului autobiografic în care regele pare a se privi în oglindã, cãutându-și identitatea, precum Richard al II-lea. Marile merite ale istoricului Eudoxiu Hurmuzaki, cel care a adunat și a publicat cronicile românilor, ne sunt reamintite de Ilie Luceac. Într-un eseu de mare farmec, Dan Ciachir ne aratã ce însemnã sã citești, cãlãtorind, dar și sã cãlãtorești, citind.

Adrian Mihalache