Credo:A convinge pe ceilalți să aleagă CALEA este un exercițiu de umilitate, de darnică și profundă spiritualitate, și nu o brutală provocare plină de ifose și conturată de preamărirea falselor virtuți ale egoului. Mulți s-au înghesuit lângă Noica (sau au fost înghesuiți!) și mulți își închipuie că l-au înțeles pe Andrei Scrima sau taina Rugului Aprins. În spatele citatelor și trimiterilor la savante lecturi, nu palpită sensul, sau rareori e cazul.
Nu am vocația unui îndrumător spiritual. Încerc de o vreme să atrag atenția celor din jur asupra marii bogății a tărâmului românesc: creativitatea necomună a locuitorilor din veac și de acum. Poate într-o zi fi-vom atât de mulți încât vom reuși să ne orânduim țara și viața în jurul acestei averi. Măcar să nu o lăsăm unor posesori de drepturi litigioase! Și nici pe seama unor încrezuți lideri ai unor curente așa-zis reformatoare, simplificatoare, reductive! Să ne dăruim celorlalți, cu zâmbetul pe buze, pentru a ne împlini rostul. La o parte țâfnele și fandoselile. Un mare creator are dreptul o dată în viață la un exces de egolatrie. Dacă îl repetă, cade singur în capcana însingurării!
În eseul său „Amicus Plato sau... despărțirea de Noica“, în ediția Eikon, Alexandru Paleologu spunea: „Obiecțiile ce se pot aduce unui mare filozof, adică unui gânditor a cărui operă are stil, pot fi obiecții valabile, cum mă las poate amăgit că ar fi cele aduse de mine autorului «Despărțirii de Gothe», dar creația lui nu riscă nimic prin aceasta, iar cine acceptă o filozofie ca artă, trebuie s-o accepte vrând, nevrând și ca o filozofie. De aceea cultura este un imperiu al păcii. De aceea anticultura este atât de agresivă“. Mai apoi, în încheiere, adaugă: „În același fel mă despart și eu de Noica. Adică, deloc“.
Cristian Bădiliță, îngrijitorul și prefațatorul ediției amintite, făcea un comentariu al cărui conținut mi l-am însușit pe loc și nici astăzi nu mă despart de el, în bună cunoaștere a personajelor implicate:
„Prin Amicus Plato, Alexandru Paleologu a scris un text admirabil despre un prieten admirabil care a purificat la vreme imaginea lui Noica. (...) Nimeni n-ar fi fost mai potrivit și mai legitimat decât Alexandru Paleologu să facă această operațiune salutară de ravalement, care nu a știrbit cu nimic aura înțeleptului de la Păltiniș ci a făcut-o doar mai adecvată, întrucâtva mai aproape de proporțiile spiritului întrupat“.
Poate amintirea copilului care am fost, a martorului ce eram, în domiciliul forțat al celor doi și al altora, la Câmpulung Muscel, este prea juvenil-nostalgică, dar aveam să cred mai târziu că Noica, în chip nedespărțit goethian, a fost, alături de minunata mea familie, formatorul meu. În perioada polemicii fundamentale dintre el și Paleologu, acesta din urmă m-a acceptat într-o frumoasă dispută între câțiva necondiționali ai lui Dostoievski și alții ai lui Thomas Mann, Tolstoi fiind a priori, fără voie, exclus. „Dar Sonata Kreutzer?“, șoptisem, și acceptarea șoaptei mele în discuția celorlalți părea că închide un alt ciclu formativ. De altfel și Constantin Noica, și Alexandru Paleologu susțineau o teză ce mi-a rămas întipărită imperativ: „Cultura înseamnă asimilare și nu aglomerare de citate!“
De ce fac această lungă digresiune, când subiectul pare a fi altul? Pentru că mă doare, mă costă, m-a marcat ieșirea curmezișe a marelui romancier și cărturar Nicolae Breban, ieșire greșit temperamentală, vulgară, fără rost, și mai cu seamă, în neascultată contradicție cu spusele mele asupra rolului diplomației culturale și sensul strategiei pe care o propuneam Institutului Cultural Român, pentru creșterea identității noastre ce nu poate subzista decât prin cultură. În locul dialogului s-a întrevăzut revanșa.
Am încercat să ies zâmbind din neașteptata încleștare de orgoliu și faptul că-l prețuiam atât pe făptaș mi-ar fi ajutat să rămân senin și mai ales să nu replic celor care au sărit ca arși.
Din păcate, Academicianul Nicolae Breban a crezut de cuviință să răstălmăcească propunerea mea de a conduce onorific un consiliu consultativ, repet, consultativ, al Președintelui ICR, și s-a închipuit instalat ca Despot al instituției. Oricât de luminați, despoții nu pot fi acceptați ca ambasadori culturali. Oricât te-aș prețui, oricât m-aș fi opus și altor excluderi aberante apărute din orgoliile altora și citez excluderile lui Mihai Eminescu, Adrian Marino, Cezar Ivănescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban și Liviu Antonesei sau Corneliu Baba, și chiar Horia Bernea, mă despart și de atitudinea Domniei Tale. Și de oricine care a ridicat sau va ridica sabia ca să reteze! Voi continua să cred în valoarea operei tale scriitoricești și în special în informația ta enciclopedică, Nicolae Breban!
Îi invit pe cei doritori să continue disputa astfel stârnită, să o curme. Eu unul nu așa înțeleg polemica de idei și nu voi mai răspunde decât pentru vorbele sau faptele mele. Cei condamnați la singurătate, să și-o asume. Cei darnici și dornici, tineri sau maturi deopotrivă, să ni se alăture! Pentru mine, odată cu a doua ieșire din politică în favoarea diplomației, de această dată culturale, cele două propoziții limpezi și tăioase, scrise de Alexandru Paleologu, îmi devin îndreptar de conduită:
„De aceea cultura este un imperiu al păcii. De aceea anticultura este atât de agresivă.“
Și tot de aceea mi-am permis să pun, în fața acestei publice luări de poziție, credo-ul meu profund! De acum înainte, eliberat din zodia răspărului, alături de colegii mei, vreau să trecem la fapte!
În spiritul marilor mei formatori, care era și spiritul bunicului și tatălui meu, îl întreb pe creatorul Nicolae Breban, neputând face abstracție nici de ideea sa de cultură națională și nici de cultura sa polifonică: poate o fire atât de năbădăioasă să fie un bun sfătuitor?
Să mă despart, în sensul noician, de consultantul pe care-l anunțasem! Cu durere prietenească, din considerente instituționale și din atașament față de noțiunea de solidaritate a valorilor, în afara disputelor, ar fi o posibilitate.
Până atunci îl învit, și pe el și pe alții, la un colocviu asupra criteriilor de apreciere a valorilor creativității românești, fără patimi, fără orgolii. Poate mai la vară, când soarele va mai ostoi temperamentele prea vulcanice. Sau, cine știe, mai la toamnă, când soarele se domolește!
Până atunci, pot îndura și absența unui Consiliu Consultativ care nu a existat în istoria ICR decât pe hârtie! Sunt convins că nu voi rămâne singur.
Cum ar fi, Nicolae, dacă ai considera și Domnia Ta că mai profitabil pentru toți fi-va să nu mai despărțim pe nimeni de nimeni? Adică, deloc!
Radu Boroianu
