ANUL NOU (1 – 2 ianuarie)
Sărbătoarea Sfântului Vasile este un timp sacru, cu totul și cu totul aparte. Țăranul român credea că în noaptea care prefigurează sărbătoarea Sfântului arhiepiscop din Cezareea Capadociei, într-o clipită, cerurile se deschid. Le văd astfel doar cei curați la suflet, buni și drepți înaintea lui Dumnezeu. Omului care se învrednicește să le vadă deschise, Dumnezeu îi îndeplinește orice dorință.
Etnologii români au remarcat o idee arhaică, precreștină, care străbate ca un fir roșu calendarul popular: în viziunea țăranului român, sfinții situați mai spre începutul anului sunt tineri și plini de viață, dar pe măsură ce anul se apropie de sfârșit, ei îmbătrânesc. De aceea în luna decembrie ne întâlnim cu cei doi moși – Ajun și Crăciun. „Țăranii cred că Sfântul Vasile este tânăr și chefliu. Îi arde de petrecere pentru că este primul din an. Vor urma sfinții războinici, ca Sfântul Gheorghe, sfinții adulți și puternici, cum e Sfântul Ilie, și sfinții bătrâni, grupați spre sfârșitul anului: Sfântul Dumitru (Sînmedru), Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae (Sânicoară) și Moș Crăciun. Pe măsură ce timpul îmbătrânește, îmbătrânesc și sfinții” (Irina Nicolau).
Practici magico-religioase de influențare/citire a viitorului
Prin unele zone, românii aprind o
lumânare din ceară curată înaintea icoanei înfățișându-L pe Iisus Hristos
pentru ca, în casa respectivă, toți locuitorii ei să aibă parte de noroc în
anul care tocmai bate la ușă.
Prin alte locuri, oamenii ung cu
usturoi, în forma crucii, pragul casei și al grajdului, animalele din ogradă,
dar și pe ei înșiși, pentru a fi la adăpost, în noul an, de atacul strigoilor,
al diavolului – cunoscut în popor și sub numele de „Ucigă-l Toaca” sau „Bată-l
Crucea” – și al celorlalte duhuri malefice.
În tradiția poporului român există căi magice de aflare a viitorului. În ajunul zilei Sfântului Vasile, înainte de a se lăsa în voia somnului, mamele în special iau coji de ceapă, câte una pentru fiecare fecior sau fiică. Pun puțină sare în ele și le așază la fereastră. Cel/cea care a doua zi va găsi mai multă apă în coaja sa se va bucura de mult noroc, de spor în tot ceea ce întreprinde, de sănătate.
În alte zone apar variații ale acestui obicei: fetele nemăritate scobesc o ceapă, îi pun sare și o pun pe fereastră. Întâlnim și altă variantă: femeile, bărbații și copiii așază pe fereastră un pahar plin cu apă și bat înaintea lui 12 mătănii. Dacă dimineața apa din pahar dă să se reverse, înseamnă că persoana căreia îi aparține paharul va avea noroc în tot anul care a sosit, iar dacă apa, peste noapte, a scăzut, se crede că omul respectiv va avea parte de felurite încercări.
Când ard comorile
Se spune că în ajunul praznicului Sfântului Vasile comorile îngropate se învăpăiază în roșu, alb sau albastru. Cei dornici să se îmbogățească, de cum apune soarele, pornesc spre locurile tainice despre care se știe sau doar se bănuiește că ar ascunde gologani de aur. Priveghează până la răsăritul soarelui: dacă acei bani încep să ardă încă de la lăsatul serii înseamnă că sunt răi, poate chiarblestemați, și bine ar fi să se păzească de ei. Dar dacă flăcările care ard deasupra comorii se învăpăiază chiar în zorii noului an, acei bani sunt buni și pot fi dezgropați și însușiți, fără teama de a atrage paguba, boala sau nenorocul.
Colindele, Plugușorul, Sorcova
Colindele nu sunt simple cântece, menite să stârnească veselia. Rostite și cântate în acest interval temporal dintre Crăciun și Anul Nou, ele au puterea sacră, numinoasă de a influența în bine viitorul. În plan mitic, ele ajută „să moară” vechiul an și să se nască unul nou. Această idee a ciclicității timpului a rezistat scurgerii vremii, fiind o credință arhaică, precreștină. Ea este diametral opusă paradigmei credinței și învățăturii creștine în care timpul nu se desfășoară ciclic, ci liniar: a existat un început al lumii, iar, „la sosirea vremii”, lumea, așa cum o vedem și o știm, se va sfârși. Între cele două momente marcante, se produce coborârea Fiului lui Dumnezeu din veșnicie în timp, în istorie.
Nu doar în ajunul Crăciunului se colindă, ci și în noaptea care prefigurează ziua Sfântului Vasile. Colindătorii sunt primiți de gazde ca mesagerii, „sluguțele Domnului”. Ei aduc în inimile creștinilor vestea nașterii Domnului, fiindcă prin nașterea sa întreaga fire a fost reînnoită, restaurată.
Popor de plugari și păstori, românii așteaptă ca anul cel nou să fie prielnic roadelor din grădină și vitelor din bătătură. Plugușorul, care colorează aparte noaptea dinaintea sărbătorii Sfântului Vasile, este un colind special menit să atragă asupra tuturor ființelor belșugul, sănătatea și sporul. În vechime, țăranii arau în ajunul zilei Sfântului Vasile și semănau în zorii primei zile a noului an.
Întregul ritual al Plugușorului, ca obicei de Anul Nou, este o reproducere simbolică a actelor esențiale pe care țăranul le săvârșea când ieșea la arat și semănat: plugul tras de 2 sau de 4 boi, împodobit cu flori, sunetele clopotelor sau ale tălăngilor, pocnetele de bici, îndemnul „Mânați, măi!”, buhaiul – instrument și obiect de recuzită care imită mugetul boilor înjugați la plug.
Obiceiul plugușorului se înscrie în categoria riturilor de trecere. Cu ajutorul lui și al celorlalte colinde performate în acest timp liminal, care desparte vechiul an de anul ce stă să vină, oamenii sunt ajutați să treacă cu bine într-o nouă etapă a vieții lor. Cu alte cuvinte viața, existența întregului cosmos nu stagnează, nu se oprește în loc, ci se reîmprospătează într-un nou elan vital.
Nu doar copiii mai mari și tinerii colindă. În prima zi din an, dimineața, cei mici merg să îi colinde pe cei mari, cu Sorcova, urându-le adulților să fie tari, puternici ca fierul și agili, „iuți” ca oțelul. Cuvântul românesc „sorcovă” provine din limba bulgară unde înseamnă „verde, fraged“. Dacă la început sorcova era o ramură de pom roditor (măr, zarzăr, vişin, păr, gutui) pusă la înflorit, cu care cei colindaţi erau atinşi ritmic pe umăr în ritmul cântării, mai târziu a devenit un obiect vesel și viu colorat, o nuia cu flori mari lucrate din lână ori, mai nou, din hârtie creponată. Celor sorcoviți li se transmitea, prin atingere, vigoarea şi prospeţimea vegetală, fiind asemănați cu pomii înfloriți, cu trandafirul și cu vița-de-vie: „să trăiți, / să înfloriți / ca merii, ca perii / în mijlocul verii”.
În alte părți copiii merg cu Semănatul: aruncă în casele colindate boabe de porumb, de grâu sau orez, pentru ca gestul magic să trezească semințele – deci implicit rodul bogat – în gospodăria astfel binecuvântată.
Vasilca
În vechime, prin satele României era practicat un alt ritual magic din categoria colindatului: Vasilca. Rromii care primeau în dar căpățâna de la porcul proaspăt sacrificat o împodobeau cu cercei, salbe din mărgele sau bani, flori artificiale, beteală și oglinzi și porneau cu ea prin sat, din casă-n casă, să ureze. Și în acest caz, la nivelul mentalului colectiv, funcționa magia simpatetică: asemănătorul provoca, producea asemănătorul. Se credea că acel porc gras, hrănit din belșug, purtat de colindători, învăluit într-o întreagă coregrafie de cuvinte și gesturi, le va aduce casnicilor care îi vor primi mult belșug și sănătate în anul ce s-a ivit la orizont.
Colindătorii treceau pragul casei purtând o tavă pe care trona capul de porc împodobit – Vasilca sau Siva -, așezau tava pe masă sau pe pat și, în vreme ce gazdele priveau la ea, vestitorii noului an începeau să-și depene colindul.
Vrăji de dragoste
În noaptea Sfântului Vasile devin eficace, „se prind”, vrăjile de dragoste. Odată întunericul înstăpânit peste sat, fecioarele priveau bolta cerească și își alegeau o stea care ardea cu putere. Cu ochii ațintiți la ea, rosteau o vrajă de dragoste: „(…) Pajură păjurată / Și cu foc înfocată./(...) Lasă codrii să-nfrunzească/ Și văile să-nverzească/ Și pietrele ca să crească,/ Da te du mai bine în lume,/ Peste lume,/ La ursitul meu anume,/ Cu foc îl încinge/ Cu foc îl aprinde,/ Foc în gura cămeșii îi bagă,/ La inimă i-l așază;/ Să ardă cămeșa pe dânsul/ Și inima-ntrânsul,/ Să nu poată dormi,/ Să nu poată hodini,/ Pân la noi n-a veni,/ La părinți a mă peți!”
Dacă, în vreme ce rostește vraja, steaua de care și-a agățat privirile devine și mai strălucitoare, înseamnă că fata se va uni pe vecie cu cel pe care, cu atâta dor, îl poartă în gând.
Tot de ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie), fetele nemăritate excelau în rostirea descântecelor erotice și în săvârșirea unor practici menite să li-l descopere pe acela cu care forțele superioare – Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, destinul, soarta sau ursita – doreau să le unească pentru tot restul vieții. De pildă, prin nordul României, în Bucovina, fetele care au rămas nemăritate, înainte de a se duce spre odihnitorul somn, pun sub limbă o bucățică de busuioc, pe care l-au luat de la clopoțelul unui tânăr colindător, care a străbătut satul cu Plugușorul. Ele cred că noaptea li se va arăta în vis cel ce le va fi soț.
În pofida alurii creștine, aceste rituri intră în categoria magiei albe și provin, incontestabil, de dinaintea diseminării credinței creștine pe cuprinsul țărilor române.
Credințe, obiceiuri, practici magice la început de an
În prima zi a anului - denumită și „Crăciunul mic” sau „fratele Crăciunului”- gospodinele strâng gunoiul din casă și îl răspândesc la rădăcina pomilor, gândind în sinea lor că, astfel, ei vor aduce mult mai multe roade în anul care vine.
Urmând logica clasică a magiei simpatetice – asemănătorul produce asemănătorul – gospodinele din Muntenia fac piftie „ca să aibă trupul gras și fraged ca piftia”. Tot ele aștern un brâu (cingătoare lată de lână) dinaintea ușii și le dau găinilor să mănânce grăunțe pe el, fiind convinse că astfel vor fi păzite de atacul păsărilor răpitoare – ulii, ereți sau vulturi. Brâul, atât în plan terestru, fizic, cât și în cel simbolic, nu doar învăluie, ci și protejează.
Rămânând tot în hotarele gândirii magice, precreștine, în alte zone etno-geografice ale României, mai cu seamă în Banat, persista credința că în prima zi a anului gospodinele ar fi bine să gătească mâncăruri din porc, nu de găină. Fiindcă porcul, așa cum îi știm obiceiul, râmă tot înainte, în vreme ce găina, când scurmă, aruncă pământul înapoi. Iată că de la un fapt banal, în gândirea magică autohtonă, se conturează direcțiile fundamentale ale spațiului simbolic: „înainte” (viitor, progres, prosperitate) versus „înapoi” (trecut, regres, pauperitate).
În seara Sfântului Vasile pomii sterpi, neroditori sunt „amenințați” să rodească. La acest ritual magic participă, de multe ori, copiii. Micuții se strâng în ceată, ducând cu ei clopote și securi. Înconjură de trei ori pomul neroditor. Unul dintre ei, ținând într-o mână securea, îl amenință că de nu va rodi, îl va răpune. Alt copil joacă rolul „avocatului apărării” și îi răspunde pârâșului: „ba nu-l tăia, că mă bag chezaș (garant) că la anul va face poame”.
***
Pe întreg teritoriul românesc, dar mai ales în zona de nord (Maramureș, Bucovina, Moldova) trecerea dintre ani – sărbătoare mai mult laică decât religioasă, spre deosebire de Crăciun – este marcată printr-o varietate de obiceiuri tradiționale și manifestări folclorice, transmise pe cale orală și moștenite din generație în generație. Aflate într-o permanentă schimbare și înnoire, acestea creează o atmosferă unică și un spectacol grandios de cele mai multe ori, reflectând în același timp o realitate cotidiană în care atenția întregii colectivități se concentrează pentru a construi, atât în intimitatea casei, cât și în spațiile deschise, punți trainice între om și Cer, dar și legături puternice și faste cu semenii (rude, vecini, prieteni) sau cu mediul înconjurător (animalele din gospodărie sau pământul lucrat).
Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român din București
Ilustrație: Sorcovă din Buzău, Nehoiu, sec. al XX-lea – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului
Român, foto: Vladimir Bulza
