Sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei

21 martie este Ziua Internațională a Poeziei, consacrată de UNESCO în anul 1999 în scopul promovării lecturii, a scrierii și a învățării poeziei în întreaga lume. UNESCO declara că această zi este menită „să dea un nou impuls de apreciere a poeziei și sprijinire a mișcărilor poetice naționale, regionale și internaționale”.

Institutul Cultural Român de la Varșovia sărbătorește Ziua Internațională a Poeziei omagiind creația unei poete românce cunoscute și respectate în Polonia – Ana Blandiana. Exact în urmă cu cinci ani, în 2016, Ana Blandiana devenea la Gdańsk laureata Premiului „Poetul European al Libertății” pentru volumul de versuri Patria mea A4.

Competiția „Poetul European al Libertății”, organizată de orașul Gdańsk, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național din Polonia, are ca scop evidențierea și promovarea fenomenelor poetice care abordează una dintre temele fundamentale ale contemporaneității - libertatea - și, în același timp, sunt caracterizate de valori artistice excepționale.

Din juriul care în 2016 a desemnat-o câștigătoare pe Ana Blandiana a făcut parte și Olga Tokarczuk, scriitoarea poloneză care avea să primească Premiul Nobel pentru Literatură câțiva ani mai târziu.

Iată cum își motiva juriul alegerea:
„Ana Blandiana este o legendă a luptei pentru libertate politică și civică în România, totuși nu acest lucru a decis victoria ei la Gdańsk. Juriul a fost impresionat mai presus de toate de maturizarea continuă a poeziei laureatei în sfera liberătății și adâncirea dimensiunii ei în contemporaneitate. O astfel de voce este deosebit de prețioasă în vremurile de criză pe care le trăim, o voce care vine din Europa Est-Centrală și care își extrage seva pe de-o parte din experiența istorică a luptei pentru libertate, pe de altă parte este puternic legată de provocările căreia trebuie să le facă față astăzi Europa. Poezia volumului premiat al Anei Blandiana este o poezie a lumii nevăzute, adânc încrustată în lumea vizibilă prin metafizica vieții cotidiene”. Potrivit Juriului, poezia Anei Blandiana s-a născut într-o vreme, în care „ a fi liber este evident mai greu decât a nu fi liber, într-un timp în care libertatea de expresie în mod paradoxal limitează semnificația expresiei, a cuvântului”.

Mulțumind pentru premiu, Blandiana a subliniat că apreciază în mod deosebit faptul că premiul este acordat la Gdańsk: „– Dacă Premiul Poetul European al Libertății ar fi acordat, de pildă, la Paris, nu ar avea pentru mine o însemnătate atât de mare. De câteva decenii, orașul Gdańsk a însemnat pentru mine orașul solidarității, așadar orașul curajului și libertății, iar din această țară va fi totodată orașul poeziei. Mulțumesc pentru acest premiu care reprezintă pentru mine esența poeziei”.

În 2016, la editura słowo/obraz terytoria apărea volumul Patria mea A4, în traducerea poloneză a Joannei Kornaś-Warwas.
De Ziua Internațională a Poeziei dorim să oferim publicului câteva poeme din acest volum, rememorând reușita de la Gdańsk, alăturând fotografii de la premiere și din turneul polonez al scriitoarei, organizat de ICR Varșovia la Cracovia și în capitala poloneză. Omagiem creația Anei Blandiana, o prietenă a Poloniei și un creator care se bucură de admirația și respectul acestei țări, precum și munca și talentul traducătoarei ei în limba polonă, Joanna Kornaś-Warwas, laureată și ea la Gdańsk pentru traducere.

Patria neliniștii

Aici este patria neliniștii,
Gata să se răzgândească
Din clipă în clipă
Și, totuși, nerenunțând să aștepte
Ceva nedefinit.
Aici este patria,
Între pereții aceștia
La câțiva metri unul de altul,
Și nici măcar în spațiul întreg dintre ei,
Ci doar pe masa cu hârtii și creioane
Gata să se ridice singure și să scrie,
Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi
Nefolosite de mult, cu pasta uscată,
Lunecând pe hârtie frenetic
Fără să lase vreo urmă...
Aici este patria neliniștii:
Voi reuși vreodată
Să descifrez urmele care nu se văd,
Dar eu știu că există și așteaptă
Să le trec pe curat
În patria mea A4?

Animal Planet

Mai nevinovată, dar nu nevinovată
În acest univers în care
Înseși legile firii hotărăsc
Cine trebuie să ucidă pe cine
Și cel ce ucide mai mult este rege:
Cu ce admirație este filmat
Leul placid și feroce sfârtecând căprioara,
Iar eu, închizând ochii sau televizorul,
Am senzația că particip la crimă mai puțin,
Deși știu că-n opaițul vieții
Trebuie pus mereu sânge,
Sângele altuia.

Mai nevinovată, dar nu nevinovată,
Am stat la masă cu vânători,
Deși îmi plăcea să mângâi urechile lungi
Și mătăsoase ale iepurilor
Azvârliți, ca pe un catafalc,
Pe fața de masă brodată.
Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,
Ci-mi astupam urechile,
Oripilată de zgomotul morții
Și de mirosul sudorii nerușinate a celor ce-au tras.

Faguri

Tu nu ești născut,
Ci te naști
Trecând
Din secundă-n secundă,
Neîncercând
Să fii acolo, când ești aici
Sau aici, când treci dincolo.
Tu ești materia salvată riscant
Dintr-o respirație într-alta,
Fără de care n-am fi.
Și nici nu suntem, de fapt,
Decât resturi, forme golite,
Faguri din care mierea eternității
S-a scurs.

Biografie

Copil fiind observasem că frunzele
Tremură în ritmul gândului meu
Și când mă îndepărtam tulpinele plantelorSe-aplecau, gata să se smulgă, urmându-mă.

Apoi au început să alunece păsările
Stoluri, stoluri deasupră-mi,
Oprindu-și cântecul, ca să-l asculte pe-al meu.
Și numai când și fiarele au pornit
Să se adune cuminți pe urmele mele
M-am speriat. Dar era prea târziu.

Nu mai am dreptul să mă opresc.
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat de buzele mele.
O simplă cezură a versului
Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii,
Vărsându-i pe toți, sălbateci și singuri,
Înapoi în umeda grotă-a instinctelor.

Rană

Cineva a răsucit o sârmă
În jurul tulpinii cireșului,
Rănindu-l adânc fără milă
Pentru că nu știa că un cireș poate fi rănit
(Socrate, mi se pare, spunea că oamenii sunt răi
Din neștiință),
Iar el a început să sângere abundant
Cu un sânge cleios,
Maroniu, asemenea chihlimbarului,
Ca un animal înjunghiat, nu ca un arbore.
Și frunzele i s-au făcut în plină vară palide
Ca și cum de durere s-ar fi schimbat la față.
„Cireșul nostru moare” ai spus ca despre o rudă
După ce ai descoperit sârma
Și ai început să o desfaci încet
Cu grija de a nu-l face să sufere,
Cercetându-l din când în când cu privirea
Să verifici dacă operația îl doare.
„Crezi c-o să scape?” m-ai întrebat la sfârșit.
„Sunt sigură”, ți-am răspuns,
Știind că cireșul ne aude.

Insulă

Aș vrea să fiu o insulă
Pe care să o viseze cei care vor să rămână singuri,
Pe care să o vadă în halucinații naufragiații,
O insulă pe care valurile să o îmbrățișeze ritmic,
Părăsind-o și răzgândindu-se fără încetare.

Câteva plaje, câțiva arbori, un promontoriu,
Sumară definiție a singurătății
Pentru toți ceilalți
Cărora nu le trece prin minte
Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte
Cu poalele populate de miriade de ființe
Pe fundul oceanului.

© Ana Blandiana