Boboteaza
Botezul Domnului sau Boboteaza și Soborul Sfântului Ioan Botezătorul sunt ultimele două praznice religioase importante care marchează sfârșitul sărbătorilor de iarnă. Acum se încheie șirul datinilor, actelor rituale și petrecerilor începute la Crăciun și continuate de Anul Nou.
Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creștini, dar și o sărbătoare populară dedicată purificării apelor și, în general, a naturii, de forțele răului.
Numele popular al sărbătorii din 6 ianuarie - Bobotează - este legat de momentul botezării Mântuitorului Iisus Hristos în apa Iordanului de către Sf. Ioan Botezătorul și arătarea Sa în lume ca Fiu al lui Dumnezeu și parte a Sfintei Treimi. Sărbătoarea creștină orânduită în amintirea acestui moment este o epifanie (apariție sau manifestare a lui Dumnezeu). De aceea poporul este atent la puterea acestui moment sacru și îi acordă și în plan profan importanța cuvenită, prin toate obiceiurile practicate atât în Ajunul Bobotezei cât și a doua zi.
În multe părți, ziua dinaintea Bobotezei (5 ianuarie) – ajunul - este considerată „zi de sec” și se ține post, chiar post negru (o abținere totală de la orice hrană, lichidă sau solidă, inclusiv de la apă și pâine, ca o jertfă simbolică).
În același timp, sunt pregătite mâncărurile „de dulce” pentru a doua zi și se împodobesc casele pentru venirea preotului cu Iordanul, momentul cel mai important al sărbătorii. Sărbătoarea Bobotezei este un prilej de regenerare spirituală a ființei prin simbolul apei sfințite. Preotul vizitează fiecare casă de Bobotează, cântând troparul zilei („În Iordan, botezându-te, Doamne”), în timp ce gazdele sărută crucea și sunt stropite cu agheasmă (apă sfințită). Această apă (numită și „agheasmă mare”) este folosită în timpul anului pentru avindeca bolile, a alunga răul și a aduce noroc.
În unele locuri, copiii merg pe la case înaintea preotului, uneori sunând și din clopoței, vestindu-i sosirea prin strigătul „Chiraleisa” sau „Tiralexa”. Strigătul „Chiraleisa”, sub toate formele lui („Tiralexa”, Kiralexa”), este un echivalent popular al formulei din limba greacă „Kyrie Eleison”, tradus în română cu „Doamne miluiește”. Derivată din literatura creştină de ritual, unde este o rugăciune de mulţumire şi de invocare, această formulă se rostește în popor ca o formulă magică pentru belşugul holdelor viitoare și pentru purificarea spațiului și a aerului, fiind integrată în seria de gesturi menite să asigure un început favorabil noului ciclu de vegetație odată cu începutul de an.
Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mâncare, iar după sfinţirea mesei, parte din bucatele sfințite sunt adăugate în hrana animalelor din gospodărie pentru a fi protejate de boli şi pentru a fi bune de prăsilă.Adesea preotul era invitat să se aşeze pe laviţa sub care erau puse din timp boabe de porumb (ca să stea cloştile pe ouă) şi busuioc (ca să vină peţitorii). Busuiocul va fi folosit mai târziu pentru descântecele de dragoste. Preotul și însoțitorii săi (mai ales copiii) erau cinstiți și răsplătiți cu bucate, bani, nuci, mere şi covrigi; în unele locuri, gospodina casei oferea preotului un fuior frumos de cânepă, pentru Maica Domnului, ca din firele acestuia să facă un năvod cu care să scoată sufletele morţilor din iad.
În ajun sau chiar de Bobotează, în Maramureș gospodarii afumă grajdurile cu tămâie, iar copiii înconjoară casa de trei ori cu un colac și lumânări aprinse, strigând: „Kiralexa, Dă Doamne, / Grâu de primăvară / Și-n pod și în camără”, ca să aibă rod și bucate în anul abia început.
În ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei religioase. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, în curtea bisericii sau într-un spaţiu mai larg, unde să fie o fântână, sau în imediata vecinătate a unei ape curgătoare. Pentru acest moment se aduce apă, care se pune în vase mari de lemn şi se taie, la râu, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în curtea bisericii, se desfăşoară ceremonialul religios, la care participă toată comunitatea. În localitățile care se află pe malul unui râu se obișnuiește ca preotul să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, în care se aruncă să o recupereze bărbați temerari. După slujbă, participanții se întorc acasă cu apa sfinţită cu care stropesc şura, grajdul, animalele din acasă, pomii din livadă, casa şi interiorul ei.
Boboteaza este ziua în care se sfințesc toate apele, fapt care naște în tradiția populară obiceiuri și credințe ținute și astăzi. Dacă teama de duhurile malefice care părăsesc apele în ziua Bobotezei este contracarată de stropitul cu agheasmă şi aruncatul crucii în ape curgătoare, gesturi eficiente de anihilare a unor pericole supranaturale, riturile legate de apă care se desfăşoară în preajma Bobotezei au valoare de protecție şi, în acelaşi timp, de influențare în bine.
În vechime, în anumite zone (Maramureș, de exemplu) în noaptea dinaintea Bobotezei feciorii și bărbații se scăldau goi în râuri la miezul nopții, un ritual purificator ca să fie feriți de boli tot anul.
Pentru că apele sunt curățate, se crede că nu este bine să se spele haine timp de 9 zile, pentru a nu le întina.
Sunt multe credințe legate de Bobotează, considerată o zi importantă pentru predicții legate de vreme, de noroc, de soarta omului sau de durata vieții lui. Dacă în dimineața Ajunului de Bobotezei pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. La miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează animalele vorbesc despre locurile unde sunt ascunse comori. În această zi sunt interzise certurile în casă şi nu se dă nimic împrumut.
În Oltenia, în noaptea dintre Bobotează și Sf. Ion se împodobeau fântânile cu brad verde și flori, iar băieții aprindeau focuri mari. Seara se întindeau mese cu gogoși, carne friptă, cârnați, băutură. Tineretul petrecea, juca și închina pahare, poftind la masă și drumeții. Copiii „iordăneau” femeile, adică le udau aruncând asupra lor căni cu apă, primind bani ca răsplată.
În multe părți, la Bobotează (ca și de Anul Nou), fetele încercau să-și afle ursitul prin tot felul de metode. Una era număratul parilor, legând cu un fir roșu de lână sau un fir de busuioc al treilea sau al nouălea par numărat cu ochii închiși și în sens invers, urmând ca dimineața, după aspectul parului să-și închipuie drăguțul menit. Alta era lovirea vitelor din grajd (fata dădea cu piciorul într-o vită, și, după cât de repede se ridica vita de jos sau după a câta lovitură, se estima timpul care va trece până la măritiș). Busuiocul era și el folosit (fie se punea sub pernă un fir de busuioc sfințit luat din mănunchiul cu care preotul binecuvânta casa în ajunul Bobotezei, ca să fie visat ursitul, fie se pune o crenguță de busuioc la streașina casei, la poartă sau la fântână și dacă acesta se acoperea până dimineața de chiciură, fata avea noroc în căsnicie). Alt obiect de ursit era oglinda: se adunau mai multe fete într-o casă, aducând cu ele oglinzi, în fața cărora aprindeau lumânări de la biserică, de la cununii, pe întuneric. Cele care vedeau un băiat reflectat în oglindă își închipuiau că acela le este ursitul.
Soarta în dragoste și căsnicie se ghicea și altfel: tineretul (fete și băieți) se strângea într-o casă și petrecea, încercând, prin diverse jocuri de ghicit, să-și afle viitorul. Cel mai răspândit joc de acest fel era ascunsul unor obiecte (pieptene, lână, inel, oglindă, perie, cărbune, ban, săpun, pâine, sare, ceapă, usturoi, ardei) sub căciulile și basmalele celor prezenți sau sub străchini și oale. Fiecare își alegea ceva și obiectul ascuns releva, prin caracteristicile sale, înfățișarea sau caracterul ursitului. Un alt joc era ghicitul în boabe de porumb: se puneau pe plită sau pe vatra încinsă două boabe menite cu numele fetei și al băiatului, iar după cum săreau acestea (dacă se apropiau sau se depărtau) se prevestea soarta cuplurilor implicate.
Sf. Ion
Cultul creștin îl înfățișează pe Sf. Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, marele profet al Vechiului Testament, ca pe un mare ascet, postitor și predicator, îmbrăcat în haină de păr de cămilă, cel care l-a botezat și l-a vestit lumii pe Mântuitorul ei. Tradiția populară îl considerăunul dintre sfinții cei mai apropiați de Dumnezeu, îndrăgit de acesta pentru simplitatea și puterea rugăciunii sale, dar și ocrotitorul pruncilor (alături de Sfântul Nicolae), cel care are grijă ca aceștia să se nască integri din punct de vedere fizic și să nu moară nebotezați.
Sfântul Ion este iubit în popor (și mulți români îi poartă numele), iar ziua sa de prăznuire trebuie să fie veselă, căci cine nu se va bucura va fi trist tot anul. În Transilvania, de onomastică, cei care poartă numele sfântului sunt purtați pe brațe cu alai până la un râu în care sunt „purificați” , obicei numit „Udatul Ionilor”.
Însă în calendarul popular, pe 7 ianuarie, sunt mai răspândite alte două obiceiuri: Iordănitul și Cumetria Femeilor.
Pentru că în multe locuri sfințirea apelor se mai numește și „Iordan”, de la numele râului biblic, obiceiul practicat pe scară largă de a uda pe cineva în scop magic de Sf. Ion se numește Iordănit.Iordănitul dublează, ca variantă laică, mersul preotului cu Chiraleisa sau cu Iordanul și stropirea cu agheasmă.
Iordănitorii manipulează magic apa neîncepută (apă curată din râuri și fântâni) pentru a-i purifica pe semenii lor și casele acestora. Iordănitorii au și rolul, în noaptea care precede sărbătoarea Bobotezei, de a păzi fântânile.
Iordănitorii, cete de tineri cu o foarte bună stare de sănătate, colindă satul stropindu-i pe cei întâlniți în cale cu agheasmă de la Bobotează ori cu apă curată, urându-le ani mulți și sănătate pentru tot anul. De multe ori iau oamenii cu forța și îi duc în brațe la o apă curgătoare sau un lac din apropiere și-i amenință că-i aruncă în apă, dacă nu primesc un dar.
Intrând în case, iordănitorii ridică fetele de măritat şi copiii simulând magic creşterea, iar unul dintre ei îi stropeşte pe toţi membrii casei cu un mănunchi de busuioc muiat în apă. Fiind tot niște colindători, ei primesc aceleaşi daruri ca și în zilele de Crăciun şi Anul Nou: carne de porc, colaci, băutură. Ritul se încheie cu un ospăţ la care sunt invitate şi fetele.
Cumetria, Iordănitul sau Tontoroiul femeilor este un obicei care are drept scop integrarea tinerelor neveste în comunitatea femeilor căsătorite, inclusiv prin udarea cu apă. Păstrat în Maramureș, dar și în judeţele din sud-estul ţării (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), obiceiul constă, în general, în adunări ale femeilor căsătorite în câte o gospodărie unde petrec fără bărbați, dar ca bărbații, lăsând deoparte pentru o noapte (noaptea dintre Bobotează și Sf. Ion) normele de bună-cuviință ale satului tradițional: consumă alimente și băutură în exces, cântând, jucând, chiuind și ieșind pe drum pentru a amenința bărbații întâlniți întâmplător cu aruncatul în apă dacă nu se răscumpără cu un dar (de regulă vin). În unele locuri tinerele neveste sunt „botezate” ritual prin udare cu apă ca semn al intrării în comunitatea nevestelor.
Cu aceste sărbători se încheie una dintre cele mai lungi și mai bogate perioade din an din punctul de vedere al datinilor și tradițiilor populare, o perioadă de sfârșit și început al ciclurilor de vegetație, al calendarului popular, al muncilor agricole. Trecerea, marcată de slujbe religioase, ritualuri bogate și complexe de renovare simbolică a lumii, de alungare a spiritelor rele, de divinaţie, de practici apotropaice, ceremonii și superstiții, dar și de obiceiuri spectaculoase, mese îmbelșugate și petreceri vesele, este importantă și bogată în semnificații. Fastul și diversitatea acestor sărbători au făcut ca, și în prezent, ele să se numere printre cele mai așteptate și iubite din cultura populară actuală.
Text: Carmen Mihalache, cercetător, Muzeul Național al Țăranului Român din București
