Lumea măștilor de iarnă

Era cândva o lume a satului românesc, care-și desfășura existența mai mult după credințele și superstițiile rămase de la moși și strămoși decât după rânduielile bisericești. Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit. Așadar, nu era zi în care să nu fie vreo interdicție sau vreo datină de îndeplinit care, odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității, boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.

Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar câte o sămânță din ele s-a strecurat până în prezent și se mai întâlnesc localități unde se mai practică obiceiuri asemănătoare celor ce erau odinioară. Perioada sărbătorilor de iarnă, cu colindele și grupurile de urători, cu practicile urmate cu sfințenie, cu alaiurile de măști care nu mai conteneau până după ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie), cu zgomotele făcute pentru a alunga spiritele rele, poate fi definită foarte bine de sintagma „o lume care a fost... o lume care mai rezistă”.

Sfântul Andrei sau Moș Andrei, a cărui zi era considerată începutul iernii, deschidea „oficial” sezonul sărbătorilor. Odată cu venirea lui, zilele deveneau din ce în mai scurte, iar nopțile lungi și friguroase. Și s-ar tot scurta ele până când ar dispărea cu totul, dacă Moș Nicolae nu ar sta de veghe la miazănoapte și nu ar întoarce Soarele din drumul său. Acesta, sătul de toate răutățile pe care le vede pe pământ, vrea să fugă și să nu mai urce pe bolta cerească.

Cum oamenilor le-a fost întotdeauna frică de întuneric și de sfârșitul lumii, încearcă și ei să-l îmbuneze pe marele astru ceresc și o fac prin fel de fel de acțiuni, practici și ritualuri care să slăbească puterea malefică.

De fapt, până la Anul Nou, care reprezintă un prag între o lume veche și o lume nouă, pe pământ se confruntă forțele binelui și ale răului și peste tot domnește haosul. Totuși, așa cum s-a întâmplat și la facerea lumii, din haos timpul renaște și un nou ciclu de viață începe. Semnalul este dat de momentul solstițiului de iarnă, când soarele începe să stea mai mult pe bolta cerească.

La confruntarea aceasta iau parte și oamenii, iar vetrele satelor se transformă în adevărate scene de teatru, pe care se mișcă, într-un colindat ritual continuu și plin de rost, capra, ursul, căiuții și cetele de mascați care-i însoțesc. Acum este timpul măștilor confecționate în gospodării de meșteri pricepuți. Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, mărgele și oglinzi, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți. Luându-și o nouă personalitate, bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacolul cel mai așteptat din an.

Prin jocurile lor, mascații biciuiesc moravurile rele, neajunsurile, dar încearcă în primul rând să atragă asupra comunității bunăstarea și belșugul. Odată curățat de tot ce a fost rău, satul va putea să întâmpine cu bucurie și cu speranță un nou ciclu de viață, mai bun, mai roditor.

Așadar, acum este timpul caprelor, al urșilor și al cetelor formate din moși, babe, draci, drăcoaice, miri, mirese, doctori, popi, ciobani și alte personaje, care stârnesc râsul atât prin înfățișarea lor, cât și prin „modul de exprimare”.

Capra

Simbol al fertilității și al fecundității pământului în cadrul sărbătorilor de iarnă, capra apare pe ulițele satului românesc între Crăciun și Anul Nou. Ea este reprezentată de o mască-costum ce acoperă din cap până-n picioare pe cel care o poartă. Este întâlnită sub mai multe denumiri – capră în Moldova, turcă în Transilvania și brezaie în Muntenia.

Cea din imaginea alăturată datează din anul 1974 și se numește turcă, deoarece a fost lucrată într-o gospodărie din satul Ruștior, județul Bistrița-Năsăud din Transilvania.

După cum se poate vedea, capul este format dintr-un bot de lemn prevăzut cu ciucuri de culoare roșie și mustăți din blană de animal și împodobit cu o coroană din fire de lână multicolore. Trupul este compus din două țesături din lână, specifice zonei, peste care s-au cusut prâsnele și rozete. Asamblarea măștii se face direct pe purtător. La auzul fluierului, feciorul joacă capra „pe brânci”, stând aplecat și sprijinindu-se de bățul ce susține capul măștii.

Capra sau turca nu umblă singură, ci este însoțită de un întreg alai de moși, babe și alte personaje care glumesc, cântă, joacă, îi amuză sau îi pedepsesc pe cei care asistă la jocul ei, pe ulițe sau în curțile gospodarilor.

Ursul

Jocul ursului este specific zonei Moldovei. Nu este an în care acesta să nu însoțească cetele de mascați și să nu-și aducă contribuția la invocarea bunăstării în noul an, ce tocmai începe. Ursul este considerat un animal sfânt, binefăcător, cu valențele unui medic: mulți suferinzi de dureri de „șale” se întindeau pentru a fi „călcați” de urs, în speranța unei vindecări. Prin jocul lui, acest animal puternic, simbol al forței, al vigorii și al sănătății, dovedește că este singurul capabil să învingă iarna și să vestească primăvara.

Masca-costum specifică este confecționată din piele brută de urs, în care jucătorul intră complet și se încheie pe dinăuntru. Privește prin găurile rotunde ale ochilor, respiră pe nările largi și mormăie prin gura întredeschisă care-și arată colții fioroși. Urșii pot fi admirați jucând singuri, îndemnați de ursari, în ritmul tobelor și al fluierăturilor, sau în ceata caprelor, unde execută împreună cu acestea dansuri grotești.

„Anul Vechi”

Un personaj mai rar întâlnit în cadrul cetelor de mascați este „Anul Vechi”. După cum îi spune și numele, el întruchipează, la ceas de bilanț, toate neajunsurile și neîmplinirile din sânul familiilor și al comunității. Când pleacă, „Anul Vechi” trebuie să le ia cu el și să lase loc bunăstării, bucuriei și fericirii în noul an ce bate firav la ușă.

Masca din imagine, confecționată din blană de oaie în anul 1974, redă o fizionomie umană și acoperă doar capul celui care o poartă. Se asociază cu piese de port popular, purtate pe dos sau într-o manieră hilară, pentru a stârni râsul și buna dispoziție.

„Urâtul”

Un rol secundar în cadrul obiceiurilor cu măști de Anul Nou, îl dețin măștile de urâți. Acum este și timpul lor, mai ales că lumea trăiește haosul de la începuturi și vede cum binele și răul, frumosul și urâtul, se amestecă, se înfruntă și se separă.

Urâtul vine să sublinieze partea demonică, întunecată a făpturii omenești. Tot ceea ce este dizgrațios, neplăcut și malițios este scos acum la suprafață în vederea purificării finale prin botezul cu apă sfințită și busuioc, de la Bobotează.

Masca, confecționată din piele și blană de oaie, acoperă capul celui care o poartă și se asociază cu piese de port popular purtate „anapoda”.

Căluțul

Căiuții reprezintă un obicei specific Moldovei, de altfel zona din România în care s-au păstrat cele mai multe dintre datinile străvechi legate de colindatul cu măști. Ceata căiuților colindă din casă-n casă și joacă în ritmul muzicii și al strigăturilor rostite de dansatori.

Costumația include un cap de cal, realizat dintr-un suport de lemn acoperit cu bete, panglici colorate și beteală și un trup confecționat dintr-o albie găurită la mijloc, acoperită cu un covor peste care s-au cusut ștergare și batiste. Piesa se fixează pe talia jucătorului.

Înfățișarea căiuților ne amintește de centauri, ființe mitologice de odinioară, cu bust de om și trup de cal.

„Moșul”

Din ceata mascaților nu lipsesc niciodată „moșii”. Ei reprezintă spiritele morților care, o dată cu sărbătorile de iarnă „se întorc acasă și se așează la masă” cu urmașii lor. De fapt nimeni nu se atinge de bucatele pregătite cu ocazia Crăciunului sau a Anului Nou, până nu se dă ceva de pomană pentru sufletele celor demult plecați din lumea aceasta. După ziua Sfântului Vasile, moșii se reîntorc pe tărâmurile lor, mulțumiți de prinoasele aduse.

Totodată, măștile de moși fac referire și la bătrânii satului, care ghidează drumul celor tineri cu învățămintele și sfaturile lor înțelepte. Moșul reprezintă trecutul, vechiul și apare în antiteză cu mirele, simbolul unui nou început.

„Baba”

În cadrul alaiurilor de mascați, alături de moși merg babele. Flăcăi îmbrăcați în straie femeiești și purtând pe cap măști asemănătoare celei din imagine, colindă ulițele satului și stârnesc amuzamentul tuturor.

Babele refuză să accepte că „tinerețea le-a trecut cu anii” și că nu mai sunt acum decât niște ființe îmbătrânite și hidoase, pe chipul cărora se citește urâțenia și răutatea. Ele sunt invidioase pe frumusețea și tinerețea fetelor și nu de puține ori au încercat, prin farmece, să le facă rău.

Ca o ultimă sforțare, în fața sfârșitului inevitabil, babele își caută anii pierduți și se „dichisesc” cât mai ștrengărește: își sulemenesc fața, își dau buzele cu roșu și își pun flori cât mai colorate în cele câteva fire de păr rămase. Nu le lipsesc oglinzile, pe care le poartă ca podoabe de frunte. Vorba ceea: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?”

„Popa”

Masca de „popă” poate fi definită ca o mască profesională, ce ilustrează atât o profesie specifică realității satului românesc cât și persoana care desfășoară activitatea respectivă. Dintotdeauna preotul sau „popa” a fost un personaj cheie, nelipsit din viața comunității. El este prezent la botez, naștere și înmormântare, el știe păcatele cele mai ascunse ale oamenilor, pe care le află sub taina spovedaniei, el acordă iertarea divină. Însă și preotul, ca și ceilalți, este om și își are propriile greșeli care nu trec neobservate acum la sfârșit de an, deci trebuie să îndure înfierarea acestora în văzul tuturor.

De altfel, jocul caprei conține mai multe secvențe care au nevoie de prezența unui popă: moartea, îngroparea și învierea acesteia, toate pentru a marca trecerea pragului dintre două lumi: cea veche și cea nouă, ce-a fost și ce va să fie.

Masca, confecționată din piele de porc, blană de capră, carton, pânză și ochelari, redă fizionomia unui preot, cu potcapul inconfundabil.

Text: Crenguța-Elena Turturică, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român

Ilustrații:

Mască reprezentând Anul Vechi, Corbasca, Bacău, sec. XX – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului Român
Mască de Urât, Corbasca, Bacău, sec. XX – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului Român
Mască de Babă din Corbasca, Bacău, sec. XX – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului Român
Mască de Moș din Păgubeni, Bacău, sec. XX – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului Român
Mască de Popă din Domnești, Ilfov, sec. XX – patrimoniu, Muzeul Național al Țăranului Român