Pe parcursula 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
În această săptămână – amintirile sculptorului Ion Vlasiu
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulatO discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
"Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?" Întrebarea au pus-o
aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva
temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum
parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea
simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în
statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar,
omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua
oară.
Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
ION VLASIU
Sculptor
(6 mai 1908, Lechinţa-Mureş – 18 decembrie 1997, Bucureşti).
Lucrări de evocare istorică, monumentale (Tripticul
eroilor – Horia, Cloşca şi Crişan,
Aurel
Vlaicu,
Decebal).
Memorialistică (Am
plecat din sat,
În
spaţiu şi timp).
„Eram la Paris, de câteva luni, în 1937, dar amânasem vizita la Brâncuşi ca pe un rit artistic. În sfârşit, mă hotărâsem, dar am călcat cu stângul. În prima zi am nimerit din greşeală în atelierul altui sculptor, vecin şi din politeţe a trebuit să rămân cu la el, să revin la Brâncuşi abia a doua zi. Nu m-am anunţat şi poate am făcut rău. Când să intru, s-a deschis uşa şi l-am văzut însoţind un muncitor cu o pasăre măiastră de gips netezită cu glaspapir, foarte asemănătoare (poate identică) cu aceea văzută la muzeul Jeu de Paume. În timp ce muncitorul pleca, m-a întrebat în franţuzeşte ce doresc. I-am spus că aş vrea să-i vizitez atelierul. M-a poftit înăuntru întinzându-mi mâna. La intrare, în stânga era un trunchi de lemn pe care era o velinţă gri. S-a aşezat pe el. Alături un butuc conic pe care mi-a spus să şed. M-a tratat cu o ţigară egipteană. Am început eu să vorbesc.
- Maestre, cunosc prea puţin opera dumneavoastră, din fotografii publicate în revistele din ţară. Am dorit mult să văd lucrările în original. Mi-a părut rău că la pavilionul românesc a fost expusă o singură lucrare. Auzisem că vi se va da o sală...
Atât am putut spune. Deschisesem o rană fără să vreau. A început Brâncuşi să vorbească, să tune şi să fulgere împotriva organizatorilor. M-am mirat. Eu mi-l închipuisem calm.
În faţa noastră se aflau două lucrări acoperite cu hârtie. În mijlocul atelierului era o coloană de gips care ieşea prin luminator. Într-un colţ era cocoşul, tot de gips. Pe jos blocuri de diferite forme, multe, puse demonstrativ. Mă întrebam de ce nu le-a lăsat în curte. În timp ce şi-a aprins altă ţigară, i-am spus:
- Maestre, nu merită să vă supăraţi, chiar cu o singură lucrare dumneavoastră sunteţi admirat. Am stat în faţa ei şi am privit vizitatorii: se opreau, se întorceau în jurul ei, unii plecau, apoi reveneau. Are o taină lucrarea. Pe lângă celelalte lucrări treceau...
A urmat o destindere. S-a sculat şi mi-a arătat lucrările. Puse pe socluri mari de piatră, acestea erau rotite electric - o noutate pe care la început n-am înţeles-o. Sculptorul mi-a explicat zicând că în univers e numai mişcare. M-a dus în atelierul propriu-zis. Aici erau câteva polizoare, câteva mese şi stative, o tejghea şi sculele, multe, dar lucrări puţine. Mă dusese să văd două păsări în lemn. Mi s-au părut mai frumoase decât cele în bronz. Alte lucrări le avea poate în a treia încăpere. L-a chemat cineva la telefon. Când s-a întors l-am întrebat dacă nu se gândeşte la o expoziţie în ţară. Nu se gândea. Deschis, cald în comunicare, vorbea despre lucrările sale şi despre oameni cu simplitatea celui care nu se îndoieşte. Spunea despre una din lucrările pe care mi le arătase (Leda) că ar vrea s-o mărească mult, să o aşeze într-o piaţetă la nivelul pământului: „să se întoarcă încet... să se urce copiii pe ea şi să-i pună nisip în cap... să se joace!”. A rămas nerealizat acest proiect, gândit pe măsura geniului său, proiect în care se întrevede fără greutate modul în care înţelegea integrarea socială a uneia din operele sale. Aceea despre care vorbesc era în bronz polizat, astfel că realizarea ei la dimensiunile sugerate de artist n-ar întâpina nici azi greutăţi, nici cheltuieli deosebite.
Referindu-mă la faptul că n-am văzut lucrări de ale sale prin galerii, el mi-a spus că nu mai vrea să aibă nimic cu negustorii de artă. Părea că e grav certat chiar cu negustorul lui. A vorbit agresiv despre el. Am tras concluzia că Brâncuşi era impulsiv. Patru ore împreună cu el m-au convins pentru totdeauna că adevărul artistic nu trebuia demonstrat. Săptămâni întregi am trăit intens sub impresia acestei întâlniri. Căutasem un zeu hieratic şi am întâlnit un zeu copil, supărându-se pentru nedreptatea unor confraţi, bucurându-se pentru o vorbă de preţuire. Îl revedeam mereu - şi îl revăd şi azi - acolo, în ambianţa atelierului, privindu-mă ca un copil mândru de jucăriile lui, cu barba aceea albă ce părea pusă glumeţ, pentru frumuseţea jocului.”
