Cu ocazia Zilei Limbii Române şi sub egida Centenarului Marii Uniri, Institutul Cultural Român de la Varşovia organizează un concurs de traduceri din limba română în limba polonă, cu premii în cărţi şi albume.
Concursul se adresează persoanelor de toate vârstele, cunoscătoare ale limbii române, şi constă în traducerea, la alegere, a unui fragment de text literar (poezie/proză/teatru) dintre cele prezentate mai jos.
Data limită de înscriere la concurs: 15 decembrie 2018. Traducerile vor fi trimise prin poştă pe adresa: Rumuński Instytut Kultury, ul. Chopina 10, 00-559 Warszawa, până la data de 20 decembrie 2018 (data poştei), cu menţiunea „Pentru concursul de traduceri”.
Numele câştigătorilor vor fi anunţate pe site-ul Institutului la 31.01.2019.
Poezie
Ah, războiul blestemat
Câte văduve-a lăsat
În durere - şi câţi prunci
Au rămas orfani de-atunci!
Dar când stai să te gândeşti,
Toate cele pământeşti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.
Nu-i mirare că, de-atunci,
Au crescut sărmanii prunci
Şi văd încă soarele
Toate văduvioarele...
Doar pe morţii din război
Putreziţi în vânt şi-n ploi
N-are cine-i întreba
Dacă-s fericiţi ori ba.
(George Topârceanu, Populară)
Proză
"Laura se uită cu spaimă la faţa rănitului. Ţinea ca totdeauna capul sus pe perne, dat mai mult pe spate, şi ochii ţintiţi pe plafon, deschişi, albaştri, diamantini, şi nici licărirea ochilor nu mişca. Înţelese… Lui… îi era frică… frică să mişte fie chiar sclipirea pupilei încremenite.. Frică?!... Şi capul îl ţinea aşa de răsturnat, ca nu cumva să vadă… Ce să vadă?... Poate că la început văzuse!...
Ca nu cumva omul… să-şi vadă singur inima!
De la înfricoşarea astei spaime Laura îşi întoarse ochii la doctor.
Ţinea în mâini faşa cea curată pregătită.
- Uită-te! îi spuse.
Luă ochii greu de la doctor şi îi aruncă ca într-un abis pe locul dezvelit… acolo la stânga, unde sta goală inima unui om.
Îi aruncă cu disperare. Se uită bine şi nu văzu nimic, decât un cenuşiu – întocmai ca atunci când te uiţi peste prăpastii… şi după un timp se uită iar la doctor.
- Teribil! Zise, ca nu cumva să-i mai arate. Dar cum a fost? întrebă… ca să afle ceea ce nu văzuse.
- O schijă de obuz a rupt toracele şi a zvârlit bucata; a rămas inima la suprafaţa neatinsă, dar lipsită de ocrotire. Din cauza inimii nu putem trata bine rana şi din cauza rănii nu poate funcţiona inima.
- Aşa… da… desigur!... Nu e prea miraculos… Parcă ştie oţelul unde rupe? Dar din toarte scorburile pe care nimicirea le sfredelea în ţesutul vieţii desigur că asta era o meşteşugită dantelare făcută în trudnicul trup omenesc!
În ziua următoare ascultase iar vijelia şuierătoare, care creştea. Izbitura care, în trupul înţepenit, ridica cearceaful alb numai în regiunea fioroasei sfâşieri, era mai puternică.
Peste spitalul întreg apăsa o tăcere reculeasă, o gravitate melancolică. Furnicarul zgomotos părea lovit de o monotonie stânjenită. Un respect şi o deprimare înconjurau cazul ciudat şi tragic."
(Hortensia Papadat-Bengescu, Balaurul)
Teatru
ELENA (deschide uşa încet, întoarce butonul de lumină, se aprinde, însă holul, prin care a venit ea, rămâne în întuneric… Se întoarce şi anunţă): Jean, la domnişoara Ioana e lumină, deşi holul e în întuneric. (se aude răspunsul lui Jean) “Domnişoară, holul e pe acelaşi distribuitor”. (ea îi răspunde): Atunci se vede că parchetarii au rupt undeva firul, dacă nu e decât în hol… Dar, în sfârşit, luminează destul, prin ferestre, luna… (din prag intră, iar se pregăteşte să stingă, dar în clipa aceea dă de Andrei, care așteaptă în fotoliu. Uimită): Dumneata aici, domnule Andrei? Dar…
ANDREI: Da, domnişoară.
ELENA: Dar nu pricep nimic… Nu pricep… Dacă se întoarce de la concert şi te găseşte aici? Uite, e zece şi jumătate… Aici nu intră de obicei nici chiar ai casei. Are să se supere.
ANDREI (nervos, în fierbere): Am să-i vorbesc, chiar dacă s-ar supăra.
ELENA : Ce vrei să-i vorbeşti?... Domnule Andrei, ce e cu dumneata? Eşti palid ca un mort.
ANDREI (hotărât): Vreau să vorbesc cu domnişoara Ioana… E ceva care trebuie lămurit.
ELENA (speriată): Acum? Astă-seară? Aici la ea? (aşteaptă şi deodată pricepe, nu mai poate respira, vine spre el) Nu cumva vrei să-i vorbeşti despre duel?
ANDREI (tace intens, apoi nervos): De ce întrebi?
ELENA: Domnule Andrei, trebuie să ştii un lucru… Ascultă, n-are sens să-i vorbeşti… (e aproape disperată de această încurcătură)
ANDREI : Vreau să-i vorbesc…
ELENA: Trebuie să-ţi explic… Am făcut o greşeală… Ea nu ştie nimic despre duel…Absolut nimic… Eu am minţit…
ANDREI (nervos, dar înduioşat): Nu mai încerca zadarnic să mă opreşti. Acum spui un neadevăr…
ELENA (uluită): Ce vrei să spui?
ANDREI: Ea ţi-a vorbit… dar ai înţeles dumneata greşit motivul, pentru că ţi-ar fi fost greu să-ţi închipui pe cel real… Eşti prea bună ca să fi înţeles sensul aidoma… Domnişoara Ioana ştie despre duel, dar nu chiar despre asta vreau să-i vorbesc… Sunt alte lucruri pe care ar fi trebuit să le ştie mai demult… Va afla ceea ce mi se pare că n-a bănuit niciodată… Trebuie să-i vorbesc, înţelegi?
ELENA (resemnată): da.
ANDREI : Dumneata… mai ales, trebuie să mă înţelegi.
ELENA (încet): De ce mai ales eu? (pe gânduri) În sfârşit… da… va afla ceea ce n-a bănuit? Dar crezi că e o vină că n-a bănuit?
ANDREI: Poate că sunt şi eu vinovat… Am judecat greşit. Înţelegi… Am tăcut prea mult.
ELENA (după alt timp): Şi vrei să-i vorbeşti… astă seara? Chiar aici?
ANDREI: Nu-mi pasă de ce se mai întâmplă cu mine apoi, dar astă-seară trebuie să-i vorbesc.
ELENA: Cum ţi-ai închipuit dumneata că ai să poţi să o aştepţi aici…? Şi, Doamne, încă în întuneric? Ce copilărie!
ANDREI: Dar mai târziu cred că n-aş fi putut intra… ar fi posibil să închidă uşa.
ELENA: Nu închide niciodată… Şi, în orice caz nu poţi s-o aştepţi aici, fiindcă se poate să vină cu domnul Boiu, ori cu doamna Sineşti.
ANDREI: Bine, dar… domnişoară… domnişoară Elena, dacă n-ar fi prea mult… Eşti o prietenă, în sfârşit, o adevărată soră… Nimeni pe lume n-a însemnat acest lucru pentru mine… Te rog, ajută-mă să pot vorbi astă–seară cu domnişoara Boiu…
(Camil Petrescu, Suflete tari , scena I, act II)
