Cătălin
Dorian Florescu
BĂRBATUL
CARE ADUCE FERICIREA [fragment]
„De
cele mai multe ori abia îl învrednicea cu o privire. Avea în minte
lucruri mai importante, trebuia să adune cei câţiva cenţi ca
să-şi umple stomacul gălăgios. O chiflă uscată cu hering, un
sendviş cu castraveţi sau câteva knishes şi un borş săţios, pe
Orchard Street, în cartierul evreiesc.
Ca
şi râul, nici el nu era pretențios. Îi era indiferent cine-l
hrănește – irlandezi, italieni sau evrei –, important erasă
poată băga ceva în gură.Şi
apoi, seara, dacă îi mai rămâneau şase cenţi pentru un loc de
dormit în căminul pentru băieţii care vindeau ziare, însemna că
fusese o zi bună. Perfectă era abia când îşi putea permite nişte
tutun de mestecat.
Bunicu’
n-ar fi recunoscut niciodată că-i pasă când vede vaporul trecând
pe lângă străzile din East Side, cu încărcătura lui valoroasă
sau nu, depinde cum o luai.
Nu
erau decât nişte morţi în plus şi n-aveau nume ilustre,
câteodată n-aveau deloc, dacă, fiind nou-născuţi, muriseră
nebotezaţi. Adesea, în urma lor nu rămânea nimeni pe chei. Pentru
că nu-şi puteau permite nici măcar să moară, plătea oraşul
pentru înmormântarea lor nevoiaşă.O
dată, o singură dată, morţii erau pe cheltuiala lui.
Când
lustruia ghete pe Delancey Street, în capăt, când stătea la un
colţ de stradă între Union Square şi Chatham Square şi cânta
şlagărele zilei, când vindea ziare în faţa unei fabrici sau a
unei sinagogi, vaporul era o doar amintire îndepărtată.La
fel şi atunci când se bătea pentru un muc de ţigară sau pentru
resturile de bere din butoaiele din faţa uneia dintre nenumă ratele
spelunci. Doar o amintire, dar una de neşters.
Nici
unul dintre băieţi n-ar fi recunoscut că se lăsa impresionat de
aşa ceva, dar se trădau de fiecare dată. Ori se uitau puţin prea
mult într-acolo, ori scuipau tutunul puţin prea indiferent, după
ce murmuraseră: „I se poate întâmpla oricui.“
Morţii
din East Side treceau cu regularitate pe lângă ei.La
asta nu mai era nimic de adăugat. Viaţa era şi aşa destul de
complicată ca s-o mai împovărezi şi cu moarte. Însă dacă l-ai
fi întrebat pe bunicu’, între patru ochi, probabil ai fi aflat că
precis exista un lucru pe care nu şi-l dorea nicicum: să ajungă
acolo unde se ducea vaporul.Dar
nu-l întreba nimeni. Nu exista nimeni. Era singur.
„Volevo
an impressive funerale“
mai zicea el la bătrâneţe, în amestecul lui ciudat de limbi. O
trăsură neagră, cu pereţi de sticlă, în care ar fi fost la
vedere, îmbrăcat în cel mai bun costum al lui, întins pe-o
ţesătură fină. În urma lui, o fanfară. Aşa îşi duceau morţii
prin ghetou irlandezii şi italienii. Pentru asta dădeau şi ultimul
ban, dacă aveau. Aşa îşi dorea el să fie, însă n-a avut parte.
La sfârşit, în urma sicriului ieftin am fost doar mama, Pasquale
şi cu mine.
La
1 ianuarie 1899, bunicu’ se afla la jumătatea distanţei dintre
Brooklyn Bridge şi Rudgers Slip, acolo unde se scălda vara şi de
unde urmărea agitaţia de pe chei. I-ar fi râs în nas oricui ar fi
pretins că East River nu-i un râu, ci mai curând o strâmtoare
prelungită. Locuitorii ghetoului se gândeau la el doar ca la o apă
căreia îi încredinţau gunoaiele, excreţiile, morţii lor. Care
îi spăla şi pe ale cărui maluri şedeau uneori ca să scape
pentru câteva clipe de strânsoarea oraşului. Bunicu’ era
mulţumit, fiindcă în ultima zi a anului vânduse destule ziare pe
Broadway, în capătul de jos, chiar dacă pe muşteriii lui cei mai
importanţi – vânzătorii ambulanţi,cărora mereu le trebuia
hârtie de ambalaj – nu-i mai vedeai pe drum decât rareori. Mulţi
dintre ei se lăsaseră învinşi de vântul șuierător şi nici nu
apăruseră măcar.
Strigase
din răsputeri „Senzaţional! Ediţie specială!“, fiindcă aşa
ceva avea efect întotdeauna. Atâtea ştiri de senzaţie, câte
striga el, nici n-aveau cum să existe. Dacă era pe Elisabeth
Street, unde locuiau mai ales irlandezi săraci, ştirile lui
senzaţionale aveau de-a face cu englezii care oprimau Irlanda. Pe
Mulberry Street, ştirile senzaţionale erau croite pe măsura
italienilor – un atentat asupra regelui, seceta, o molimă în
fosta ţară. În schimb pe Orchard Street era important să-l
vorbeşti de rău pe ţar.
Şeful
lui, Paddy Chiorul, îl sfătuise: - Pentru un omor de-aici, din
oraş, strigi „Senzaţional!“o singură dată. I-alungă Moscova
şi Kievul pe evrei din oraş? E mare foamete în Rusia şi mor
evreii din cauza asta? De două ori „Senzaţional!“ Într-o zi în
care nu se întâmplă nimic, pui trei de „Senzaţional!“,
fiindcă trebuie să vinzi ceva, cât de cât.
Mereu
era câte un bun prilej pentru ştiri de senzaţie. Numai pentru
morţii din ghetouri nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să strige
„Senzaţional!“.
Chiorul
era cu doar trei-patru ani mai mare şi totuşi era un bun cunoscător
al numeroaselor ştiri senzaţionale. Nu-l chema aşa pentru că avea
un ochi mai puţin.Îi
lipseau trei degete de la o mână, nu un ochi.„De
data asta am să închid un ochi“, îi zicea el celui care nu
vânduse destule ziare. „Dar data viitoare să nu uiţi că am doi.
Aşa că dă-ţi silinţa.“ Astfel, fiecare primea de la el şi o a
doua şansă.
Băieţii
nu se temeau prea tare de mâna grea a Chiorului, pe care o ridica
doar rareori. Erau o grămadă de mâini grele în ghetou. Aceea a
poliţiştilor, a băieţilor mai mari, a negustorilor, când le
şterpeleau câte ceva de pe cărucioare. Aceea a tatălui, dacă
aveai un tată al tău. Asta dacă nu cumva se făcuse nevăzut, de
multă vreme, în drum spre vest, după ce studiase afişele care
promiteau pepite de aur mari cât un cap de om.
Mai
mult decât de lovituri se temeau să nu piardă favorurile Chiorului
şi să nu mai capete de lucru de la el. Să nu mai primească
locurile cele mai bune, la colţurile cele mai animate sau în faţa
unor restaurante cunoscute precum Delmonico’s sau Lüchow’s.
Atunci ar fi flămânzit şi mai mult ca de obicei. Ce îi aştepta
după aceea se vedea, de două ori pe săptămână, duduind în
susul râului.
Dacă
bunicu’ avea talent la strigatul ştirilor de senzaţie, rămânând
însă un diletant, Paddy Chiorul era regele neîncoronat a tot ce
însemna să faci bani pe stradă: ţigări de contrabandă, alcool
botezat, vânzări de ziare sau aruncare cu banul. I s-ar fi putut
zice „vulpe bătrână“ dacă n-ar fi fost atât de tânăr.
Numai
Houdini era mai preţuit de băieţii străzii decât Paddy Chiorul
Fowley. Ei îl iubeau pe magicianul care putea să scape din cătuşe
într-o clipă. Numai de dragul lui se învoiau să rabde de foame ca
să strângă cei zece cenţi pentru intrarea în teatrul sărăcăcios
de pe Bowery sau în Huber’s Museum din Union Square. Cine n-avea
bani se holba la afişele care înfăţişau un bărbat scund şi
voinic: „Houdini – regele de netăgăduit al cătuşelor!“ De
parcă s-ar fi îndoit careva. Te uitai şi te minunai.
Când
ieşeau din teatru copiii cu bani, copiii fără bani îi luau cu
asalt. Dacă nu povesteau, erau bătuţi. Erau bătuţi şi dacă nu
povesteau bine. Aşa că inventau cele mai grozave poveşti despre
Houdini. Unul susţinea că magicianul i-ar fi pus cătuşe, fără
ca el să-şi fi dat seama. Altul completa zicând: „Nu ţi le-a
pus doar ţie, ci întregului public.“ Apoi dădea din cap cu
înţeles şi scuipa pe jos.
Unul
ca Houdini nu s-ar lăsa prins de vreun poliţist. Ar scăpa în
orice împrejurare. Aveau chiar şi-o vorbă: „să fii un Houdini“
sau „să fii ca Houdini“. Uns cu toate alifiile. Unul cu care n-o
scoteai la capăt. Un viclean. Unul foarte viclean. El n-ar ajunge
niciodată pe vaporul asistenţei publice.
Şi
bunicu’ avea o poreclă, i se spunea „Chibrit“. Nu pentru că
era foarte slab, toţi erau aşa. Cei mai mulţi trebuiau să-şi
cumpere bretele, ca să nu le cadă pantalonii. Bretelele erau o
afacere destul de bună în ghetou. Bunicu’ se aprindea repede, pur
şi simplu.
Ninsoarea
se pornise devreme în seara dinaintea Anului Nou şi transformase
ghetoul. Murdăria, gropile de gunoi, şanţurile de scurgere,
noroiul, resturile rămase de la pieţele improvizate în stradă –
totul era subun strat alb care creştea întruna.
Ningea
pe pălăriile negre ale evreilor haredini şi pe broboadele
italiencelor, care încă mai căutau ceva făină, ulei şi cartofi
vechi pentrusfingi.
Ningea pe scările de incendiu, pe marchizele magazinelor, pe
treptele caselor, care erau pline de viaţă vara, când lumea fugea
din locuinţele încinse. Ningea cu înverşunare pe galantarele
prăvăliilor, pe coşuri şi putini, pe costumele şi hainele
atârnate afară. Pe nenumăratele lucruri de care era nevoie şi în
ghetou.
Ningea
peste târfele de pe Allen Street care, în ciuda frigului, se
încumetau să iasă ca să ademenească clienţi. Şi, indiferent
dacă era vorba de evrei evlavioşi, de irlandezi beţi sau, pur şi
simplu, de nişte bărbaţi curioşi care trăiau dincolo de 14th
Street şi care căutau aici plăceri, ele îşi împărţeau
binecuvântarea asupra tuturor, în aceeaşi măsură. „Nu vreţi
să ne rugăm împreună?“ le strigau ele tuturor, fără
deosebire. Vara, când se plimbau la umbra pasajului aerian, lăsau
să cadă un prosop, iar cel care îl ridica putea să le însoţească
la ora de rugăciune. Dar pe aşa o vreme, ieşeau doar scurt în
faţa uşii şi apoi se întorceau în vestibul ca să se
încălzească.
Ningea
pe pozele cu San Rocco şi Madonna del Carmine, pe crucifixurile,
lumânările şi mătăniile italienilor, pe cărţile de rugăciune,
talliturile şi menorele evreilor, oferite peste tot spre vânzare,
pe tarabe. Ningea cu înverşunare şi întru totul democratic,
zăpada era împărţită peste toţi, de la Battery până la
Inwood. Pe străzile cu ziduri înalte, vântul trecea nestingherit,
ca respiraţia prin trupul unui uriaş întins la pământ. Ca
otrava.
Oamenii şi
animalele trebuiau să-l suporte. În timp ce oamenii căutau
încăperi calde, caii rămâneau răbdători la marginea străzii.
Spinările, capetele, boturile li se acopereau treptat cu zăpadă,
la fel şi căruţele pe care le trăgeau o viaţă întreagă.
Animalele erau liniştite, supravieţuiseră şicanelor omului, aveau
să le supravieţuiască şi celor ale naturii. Îşi ciuleau
urechile în vânt. Uneori, rar, loveau cu cozile, rar îşi
închideau ochii blânzi, iar urechile ascuţite le zvâcneau ca şi
cum ar fi vrut să audă şi mai bine.
Proprietarii
lor se adunau în cârciumile din subsolurile de pe Mulberry Street
şi în localurile jegoase de pe Bowery. Seara anului nou însemna
ceva şi pentru săraci, sau mai ales pentru ei. Era unul dintre
puţinele prilejuri când puteau să uite de toate, pentru câteva
ceasuri. Iar pentru beţivi, să bea dintr-un motiv şi mai bun ca de
obicei. După ce apunea soarele şi oraşul se pregătea de marea
sărbătoare, în East Side ei începeau să uite şi să bea. Sau să
bea şi să uite, după cum le ieșea mai repede.
La
ora aceea, bunicu’ traversase Bowery de multă vremeşi răzbise
până la Broadway, în capătul de jos. Rareori făcea asta, fiindcă
doar în ghetou se simţea acasă. Acela era teritoriul lui, acolo
cunoştea regulile, acolo era el un Houdini. Dincoace, pe Broadway,
pe Fifth Avenue, se simţea ca într-o ţară străină. Nu fusese
niciodată în străinătate, dar, negreșit, aşa trebuie că te
simţeai acolo. Erai stângaci şi te uitai în jur ca prostul. O
distanţă de câteva sute de metri, câţiva paşi peste Bowery, şi
gata, deja erai în altă lume.
Femeile
purtau rochii de mătase, catifea şi brocart, ţesături vaporoase,
acoperite cu dantele, cordoane negre de atlas, eşarfe din voal de
mătase. Bărbaţii, jobene, cu panglică neagră, lată, de moar sau
de pâslă albă. Paltoane de lutru cu guler de zibelină. În
schimb, cei ca bunicu’ aveau doar nişte căciuli slinoase,
pantaloni şi haine zdrenţuite, lăbărţate, şi adesea erau fără
încălţări.
-
Dacă vrei să lustruieşti cizme sau să vinzi ziare acolo, să nu
scuipi tutun pe stradă. Oamenii mei au stil. Du-te într-un bar şi
scuipă la scuipătoare. Dar mai ales să nu înjuri. Ăia de acolo
sunt foarte cuvioşi. Ş-acu fă bine şi ia-o din loc, ca să vinzi
ceva, fir-ar să fie! Aşa vorbea Chiorul cu ei.
În
drum spre downtown,
bunicu’ vânduse numai câteva ziare. Nici nu se întâmplaseră
prea multe în ultima vreme.Nu te puteai bizui pe lume, mereu te lăsa
baltă tocmai când era foamea mai mare. Strigase ultimele ştiri de
senzaţie, veritabile, în noiembrie. În a douăzeci şi şasea zi
din acea lună se scufundase vaporulSS
Portland,
în drum spre Cape Cod,şi toţi cei 192 de oameni se înecaseră. La
5 noiembrie avusese loc la Berlin premiera piesei unui neamţ pe
care-l chema Hauptmann. Ştia să pronunţe Berlin, dar nu şi
Fuhrmann
Henschel
aşa că a trecut prin sala imensă de la Atlantic Garden strigând:
„Senzaţional! Senzaţional! Hauptmann la Berlin! Premieră
absolută!“
Acolo
n-a avut succes, fiindcă între timp cei mai mulţi clienţi erau
italieni, în schimb mai încolo, spre nord, pe Second Avenue, a
avut. În ziua aceea a vândut aproape o sută de exemplare. Lumea
părea să-l îndrăgească pe Hauptmann, ar fi fost bine să aibă
în fiecare lună câte o premieră greu de pronunţat.
Însă
titlul din categoria „senzaţional“ era din octombrie. Theodor
Herzl sosise la Ierusalim, tot ghetoul era în agitaţie. Evreii îi
smulgeau ziarele din mână. Îl sărutau şi-l îmbrăţişau şi-i
dădeau dulciuri pe furiş.”
