Tatiana Niculescu
Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu [fragment]
„În sala de judecată, inculpații și-au recunoscut intențiile, i-au acuzat pe politicieni de corupție și trădare de neam, dar au susținut că, deși discutaseră despre posibilitatea unor atentate, nu stabiliseră data și ora la care acestea ar fi trebuit să aibă loc, ceea ce însemna că speța lor nu întrunea condițiile unui complot. Procesul a durat până în zorii zilei următoare, când toți au fost achitați, cu excepția lui Ion Moța, care trebuia judecat pentru împușcarea lui Vernichescu. Avea să fie condamnat și eliberat peste un an.
În curtea tribunalului, mulțimea de prieteni cuziști, de rude, de antisemiți devotați ori întâmplători și de curioși i-au întâmpinat cu urale pe ceilalți „văcăreșteni” (Corneliu Zelea Codreanu, Radu Mironovici, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață). În seara aceea, sărbătorind evenimentul, studenții naționaliști au spart geamurile și galantarele magazinelor și băncilor evreiești, iar un grup a pătruns la o conferință ținută de bancherul Aristide Blank ca să-l fluiere și să-l apostrofeze.
Însoțit de tatăl său, Codreanu s-a întors la Huși, apoi, încurajat de achitare, a plecat la Iași cu gândul să pună în aplicare planul de organizare a tineretului LANC, pe care îl concepuse în închisoare. La Iași însă era liniște. Deși achitarea grupului văcăreștean fusese prilej de bucurie, studenții nu păreau doritori să reia protestele. Mulți nu îl întâlniseră niciodată pe Corneliu Zelea Codreanu, care avea acum 25 de ani, nu mai era student și făcea deja parte din altă generație. Aparentul calm al orașului se datora și numirii în funcția de prefect al poliției a unui liberal pe nume Constantin Manciu, avocat din Bacău. Din primele zile ale preluării funcției, Manciu interzisese manifestațiile de stradă și, chiar dacă mai avuseseră loc ciocniri între studenții cuziști și poliție, intervenția brutală a poliției reușise să-i intimideze pe mulți. Un contemporan îl descria ca pe un om dur, perfect adaptat vremurilor: „n-avea milă de studenții băștinași care spărgeau geamuri și capete minoritarilor evrei, aplicându-le Constituția. A aplica, pe acea vreme, Constituția însemna a bate pe cineva”.
Corneliu Zelea Codreanu a reușit totuși să adune în jurul lui un grup de studenți cărora, împreună cu „văcăreștenii”, le-a împărtășit planurile de înființare a unei organizații de tineret a LANC și de educare a noilor generații în spirit eroic. Se contura, ca proiect politic, instalarea unui guvern naționalist în frunte cu A.C. Cuza, care să rezolve „chestiunea evreiască” prin legi speciale de protecție a românilor. Între timp, o mână de studenți și elevi de liceu înființaseră o frăție de cruce.
Codreanu a început să țină cu ei ședințe în curtea Constanței Ghica. Apoi au hotărât să-și clădească singuri un sediu, după modelul Caselor Ostășești și urmând instrucțiunile generalului Baden-Powell din capitolul Importanța unui local, unde se explicau beneficiile unui spațiu în care tinerii să se poată întâlni, să discute, să citească, dar să aibă și un teren de cultivat legume și de făcut sport. („Îndemnați pe cercetași în parte și pe patrule să-și aibă fiecare grădina sa, să cultive legume și flori și să le vândă pentru a-și procura banii necesari echipamentului. Arătați-le toate speciile de vegetale sălbatice și comestibile”. Cineva le-a oferit un teren la Ungheni, pe malul Prutului, departe de agenții prefectului Manciu, unde să fabrice cărămizi. Așa a început prima tabără de muncă sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. A fost o experiență pe care, ulterior, avea să o extindă în toată țara, în sate și orașe. Terenul de la Ungheni s-a dovedit a fi o groapă de gunoi, dar echipa de 26 de tineri l-a curățat cu râvnă, împrumutând unelte de la țărani. Câțiva cărămidari locali i-au învățat pe tineri cum se frământă lutul cu picioarele. În câteva zile, au deprins meșteșugul, producția de cărămizi a sporit, iar Constanța Ghica le-a pus la dispoziție un hectar de teren în Iași, pe care să-l transforme în grădină de zarzavat ca să aibă ce mânca pe șantier și, eventual, să și vândă din ce prisosea. Această primă tabără producea o mică revoluție în mentalitatea localnicilor, care nu mai asistaseră niciodată la o strategie de muncă în rândul tineretului atât de bine pusă la punct. În jurul taberei, se adunau nenumărați gură-cască. Țăranii aduceau alimente. Dezbrăcați până la brâu, cu pantalonii suflecați și desculți, băieții și studenții de la oraș cărau apă din Prut și asudau săpând în căutarea lutului, sub soarele ultimei luni de primăvară a anului 1924.
Într-o seară, va povesti Zelea Codreanu mai târziu în cartea sa de amintiri, venind de la cărămidărie, pe când trecea prin fața unui restaurant din Piața Unirii, a fost martorul unei intervenții a poliției, în urma unei altercații între doi studenți și un profesor, Petre Constantinescu-Iași, membru fondator al Partidului Comunist Român, înființat în 1921 și scos în afara legii în 1924. Fără să știe ce se întâmplase de fapt, Codreanu a fost convins că era vorba, din nou, de persecutarea studențimii antibolșevice. Constantinescu-Iași trebuie să fi fost un cunoscut al tatălui său, fiindcă era, ca și Ion Zelea Codreanu, profesor de liceu și ținea ore și la Huși. Pe când asista la scena arestării celor doi studenți, polițiștii l-au recunoscut și, știindu-l de scandalagiu, l-au îmbrâncit, făcându-l „derbedeu” și „haimana”. El s-a abținut să riposteze, ba chiar, îndepărtându-se, i-ar fi salutat ceremonios. Ajuns acasă, însă, s-a perpelit toată noaptea, simțind că, mai devreme sau mai târziu, mânia va răbufni. Fusese închis pentru convingerile lui, înființase o tabără de muncă unde toți îl ascultau, era bărbat în toată firea și multă lume îl privea cu respect. Cine se credeau oamenii lui Manciu și cum de-și permiteau să-l trateze ca pe un terchea-berchea? Codreanu își strunise pe moment mânia, dar o simțea urcând în el ca lava unui vulcan.”