Busola literară - povestire din volumul „Sfârșit de sezon ”, de Marius Chivu

Marius Chivu
PRIN UȘILE LARG DESCHISE
(povestire din volumul Sfârșit de sezon, fragment)

„[...] Între timp fusese chemată ambulanța și câțiva bărbați o luaseră în pas alergător spre postul de Poliție. Prin ușile larg deschise ale autocarului se auzea bocetul femeii, dar nimeni nu părea să se sinchisească.
Șoferul mergea pe marginea șoselei într-un du-te-vino agitat, vorbind tare la telefonul mobil:

- Băi, cred că mi-a murit unu’ în mașină! zicea. Îți vine să crezi!? Păi ce să fac, o să întârzii! Acum așteptăm Salvarea. Anunță tu la dispecerat și sună-mă înapoi. Nu vezi, ghinionu’ dracu’! după care a-nchis.

Au apărut și bărbații însoțiți de polițist. Atunci s-au auzit câteva râsete. La prima vedere, cu greu puteai spune dacă polițistul tocmai fusese trezit din somn, dacă era puțin băut sau doar confuz ori chiar speriat de situație. Unii au încercat să-i explice ceva, dar polițistul a dat din mână și a trecut printre ei. A intrat în autocar și plânsul femeii a-ncetat. Câțiva au băgat capetele înăuntru să vadă ce se-ntâmplă.
Între timp a apărut și ambulanța. Asistenta a cerut să i se facă loc și a urcat în autocar. Șoferul ambulanței îi căra trusa de prim ajutor.
Câțiva dintre cei retrași la umbră s-au întors în stație exact în momentul în care șoferul ambulanței cobora din autocar. Nu durase mult consultația.

- Îmi pare rău, dar e mort! a spus el. Așa nu-l putem lua.

Oamenii au început să protesteze și nu se mai înțelegea nimic. Unii îi reproșau ceva șoferului, alții îi cereau explicații asistentei, dar aceasta ridicase brațele și dădea din umeri. Vreo doi bărbați se luaseră după polițistul care coborâse din autocar și se îndrepta grăbit spre centrul comunei.
Dintre bărbații care căscau gura din ușa barului de dincolo de șosea, unul s-a desprins, a încălecat o bicicletă și s-a apropiat curios.
Asistenta a dispărut în ambulanță, dar șoferul continua să facă față celor care-i cereau explicații:

- Înțelegeți, oameni buni, nu-l putem urca în mașină. Asta, a zis el și a bătut cu palma în capota ambulanței, nu e pentru morți!

Între timp apăruse și șoferul autocarului:

- Și asta, a zis bătând tot cu palma în caroseria autocarului, la fel!

Unii au râs scurt, dar vocea cuiva i-a acoperit pe toți:

- Și ce faceți când ajungeți la locul unui accident și pasagerii sunt morți? Îi lăsați acolo, în șanț? Nu-i duceți la Morgă?

- Pe ăia îi ia Smurd-ul, a răspuns cineva.

Altcineva i-a cerut să tacă.

- Doamnă, astea-s regulile. Uite, dacă mai mișcă puțin, io îl iau! Da’ altfel n-am dreptul, zicea șoferul ambulanței. De ce nu înțelegeți!? Poate l-a otrăvit cineva în mașină, știu eu! Poliția trebuie să înregistreze martorii, să ia declarații...

- Ca-n Agatha Christie!

- Cine-a-njurat? a zis șoferul.

Oamenii întrebau unde-a dispărut polițistul și cereau să fie adus înapoi.

- E la cârciumă, raportează gradelor! a spus cineva și iar s-au auzit râsete.

- Și cum știți dacă e mort sau nu? l-a întrebat un băiat pe șoferul ambulanței.

- Păi nu l-a consultat asistenta!?

- Asistenta nu are parafă de deces. Nu-i așa, doamnă!? a întrebat-o băiatul, care probabil era student, pe asistentă. Nu puteți constata decesul în mod oficial.

- Haideți, dom’le! a spus asistenta și a dat din mână a lehamite.

- Atunci trebuie adus un doctor, a spus unul din bărbații care-l aduseseră prima oară pe polițist.

- Păi cum vine asta, aducem muntele la Mahomed!? a intervenit iar șoferul autocarului. Pacientul trebuie dus la spital...

- Dom’le, nu-nțelegi!? Acesta nu e un pacient, acesta este mort! Iar eu nu bag morți în Salvare. Să vină Poliția.

- Și io ce fac, dom’le!? Stau cu mortu’ în autobuz toată ziua!? a izbucnit șoferul autocarului. Am și eu un traseu, un orar de respectat.

Călătorii păreau să-și fi pierdut răbdarea și țineau cu șoferul.
Cineva a cerut să fie adus din nou „omul legii”, în vreme ce un bărbat s-a desprins și a traversat șoseaua în direcția unde dispăruse polițistul.

- Îl dăm jos, îl învelim cu o pătură și îl punem aici, pe masă, în stație, a început din nou șoferul ambulanței. Să hotărască Poliția ce să faceți cu el. Dar mai bine îl duceți acasă, că dacă îl ia de la Morgă trebuie să plătească.

Unii și-au întors capetele și abia atunci au văzut că în stație se afla o masă cu două scaune din ciment.

- Și lăsăm așa mortu-n soare!?

- Oamenii lui Dumnezeu, puțin respect! Ce tot „mortu”-n sus, „mortu”-n jos! a spus indignată o femeie.

- Și cum să-i zicem, doamnă, „domnu’”!? Dacă a murit, a murit! Nu mai e nimic de făcut. Cu toții ne ducem când ne vine sorocu’, a spus șoferul autocarului.

- Da’ nu vedeți că femeia aia plânge în autocar!? Să-i dea cineva o lămâie, un suc... Să stea cineva cu ea. Nu lăsați femeia singură.

Cineva a propus să fie scoasă afară, la aer, și două femei au urcat în autocar.

- Mai bine să-l ia careva cu o mașină personală de aici din sat și să-l ducă acasă, a propus unul. Abia ce s-a urcat, e din comuna vecină, trebuie să-l cunoască cineva.

- Io n-aș băga mort în mașină..., s-a auzit o voce.

- Când era viu era bun, acuma ne doare-n cur! Ce, pute!? a comentat o voce din grup.

- Pute, dacă intri în autocar... Că a făcut pe el, a spus una dintre femeile care urcaseră mai devreme.

- Tot treaba Salvării! Rănit-belit, mort-copt, trebuie luat și dus la Spital, la Morgă, undeva trebuie dus.

Asistenta se sfătuia cu șoferul ambulanței, dar nu se auzea ce vorbeau. Au urcat din nou în autocar.

- Ce dracu’, noi stăm afară și mortu-n mașină! Cât o să-l mai țineți acolo?! Duceți-l odată la Morgă și să ne vedem de drum, că avem și noi viețile noastre! s-a răstit un bărbat către șoferul ambulanței, care n-a mai spus nimic, doar o aștepta pe asistentă să coboare.

- Hai, dom’ne, dați pacientu’..., mortu’ jos din autocar să plec cu oamenii ăștia, că ne prinde noaptea pe aici, pe coclauri, a mai zis șoferul autocarului.

Între timp, oamenii vociferau către polițistul care revenise, cerându-i explicații. Acesta a vorbit ceva cu șoferul ambulanței, apoi a luat cu el doi oameni și a urcat în autocar. Prima a coborât asistenta, după care l-au scos pe brațe pe cel decedat și l-au așezat în ambulanță. Cea din urmă a ieșit femeia cu lumânarea. Oamenii au ajutat-o să-și scoată bagajele din cală și să le mute în ambulanță.
Șoferul autocarului a claxonat scurt și s-a făcut coadă la ambele uși.
Polițistul a urcat și el în ambulanță, care a demarat în scurt timp.
Călătorii își reluaseră locurile și discutau iar despre lipsa aerului condiționat. Dar după ce șoferul a pornit motorul, treptat oamenii s-au liniștit.
Cum autocarul era plin, doar cele două locuri rămăseseră neocupate. Era adevărat, bărbatul făcuse pe el și pata de urină desena, pe scaunul unde murise, conturul unui ananas. Pe scaunul de lângă m-am așezat eu. Era oricum mult mai confortabil decât cel de ciment pe care așteptasem în stație. Și-apoi, eram foarte obosit și nu mă gândeam decât la faptul că în acea seară, oricât de târziu, aveam să ajung acasă și să dorm.

- Ce chestie! Să mori așa, pe drum! s-a auzit vocea unei femei.

- Doamnă, știți cum se spune, omul e călător prin viață! a zis un bărbat.

- Oare sufletul rămâne șase săptămâni și-n autobuz? a întrebat altcineva din spate, dar nu i-a răspuns nimeni.

Am privit afară. Pe geamul din dreptul meu scria în trei limbi: „În caz de urgență, spargeți geamul!”.
Șoferul a pornit radioul și muzica s-a revărsat prin difuzoare peste creștetele noastre”.