Radu Cosașu
SUPRAVIEȚUIRILE 6:
ÎN JUNGLA UNUI BLOC DE GHEAȚĂ [fragment]
„[...] Lino Zuin, fotbalist amator la Vincenza, s-a bucurat atât de tare de un gol, că s-a agăţat de o bară, bara s-a rupt şi i-a căzut în cap, omorându-l pe loc. Zuin era un amator al bucuriei, altfel nu se explică moartea sa cretină. Doar un amator putea avea naivitatea să amestece lumea şi, mai ales, obiectele ei în bucuria sa. Un profesionist în ale bucuriei sărea pe teren, agita mâinile şi pumnii prin aer, făcea tumbe, îşi rupea poate şira spinării sau se lăsa sufocat în îmbrăţişările coechipierilor săi – dar cu nici un chip nu se îndepărta de sine însuşi şi nu se exterioriza agăţându-se de obiectele din jur. Obiectele sunt periculoase mai ales când îl văd pe om fericit – asta o ştie orice profesionist al euforiei. Trebuie să terminăm cu amatorismul şi în acest domeniu. E adevărat că a profesa bucuria e cea mai grea meserie, solicitând multă minte, şi e şi mai adevărat că viaţa nu e întotdeauna dispusă să ne încurajeze în a o învăţa liniştit şi cu plăcere.
Urşi albi în taigaua siberiană, la 3.000 kilometri distanţă de Oceanul Îngheţat.
Anul trecut, un
bombardier cădea în Groenlanda – scriam:
„Toate
apelurile la calm lansate de specialişti foarte competenţi după căderea bombardierului
atomic în Groenlanda sunt bine-venite.
E
bine că bombele sunt îngropate adânc în zăpadă. E bine că le protejează o calotă
solidă de gheaţă. E adevărat că gheaţa se topeşte pe acolo abia în iunie, dar
ce contează? Cunosc oameni care au trăit mult şi bine cu schije cât un deget în
corp, au mâncat, au băut şi au murit frumos în patul lor. E bine că radiaţiile
sunt uşoare, stabile, nu depăşesc şi nu vor depăşi o zonă de 60/75 metri.Ele nu vor ajunge nici la Florenţa, nici la Mamaia, e OK.Şi mai îmbucurător
e că razele astea alfa nu străbat pielea omului. Cercetătorii aceia supuşi
radiaţiilor stabile nu vor avea altceva de făcut decât să-şi şteargă cu grijă cizmele
înzăpezite şi să viseze frumos, ca noi toţi, de altfel. Ce nu-mi place e
chestia cu focile. Eschimoşii din pustietăţile respective – oameni simpatici,
pentru care a te iubi cu o femeie înseamnă a râde cu ea – sunt neliniştiţi:
clientela lor obişnuită nu le va mai cumpăra conservele şi pieile de focă,
temându-se să nu fi fost contaminate. Specialiştii atomici îi invită şi pe ei să
doarmă liniştiţi: focile sunt animale sedentare şi e cu totul neserios să crezi
că ele se vor deplasa din regiunile contaminate spre alte blocuri de gheaţă.
Focile vor sta cuminţi la locul lor. Nu consum conserve de focă (eu consum
conserve de telex) şi nu mă îmbrac în pielea lor (eu mă îmbrac în ziare). Totuşi,
focile astea sunt animale sigure? Te poţi bizui pe ele? Dacă le vine ideea să nu
mai fie sedentare? Dacă le păleşte, ca pe oameni, vreun dor de ducă? Ideea de a
da soarta – fie şi a unor eschimoşi – pe mâna unor vieţuitoare care nu ştii ce
hram poartă şi ce idei le joacă-n cap e singura care mă enervează în povestea
asta cu bombardierul căzut tam-nisam în deşertul arctic”.
Joc de câtva timp – cu puţina imaginaţie care-mi este proprie – la teatrul din Rennes (Franţa), figurant în opereta Cântăreţul mexican. Nimeni nu mă întreabă dacă-mi place sau nu. Joc, trebuie să trăiesc, n-am nici un rol, sunt figurant. N-ar fi grav – dar de la 18 februarie încoace nu mai ştiu unde mi-e capul. În seara aceea, la sfârşitul celui de-al 17-lea tablou – supliciul pe ruinele templului indian – regizorul de culise trebuia să tragă ca de obicei cele trei gloanţe oarbe într-un cilindru de metal, pac, pac, pac, după care – cortina! În seara aceea – ca să nu mai lungesc vorba – gloanţele n-au fost oarbe, nici chioare, nici mioape, nici presbite, ci adevărate; nimeni n-a ştiut, nici el, nici eu, nici noi, puteam să murim, figuranţi sau vedete, electricieni sau doamne din rândul întâi. A fost chemat armurierul, dar explicaţia lui m-a înnebunit şi mai rău: eroarea lui venea din faptul ca între gloanţele oarbe şi cele cu doi ochi nu e aparent nici o diferenţă, la magazie. Oricine le poate confunda. Şi atunci eu, fiindcă o scenă este lumea, asta e indiscutabil, mă zbat să părăsesc teatrul din Rennes, să caut o altă operetă, fără iluzii în ce priveşte rolul, dar un teatru în care să am o minimă siguranţă că armurierul şi regizorul de culise – azi, oamenii cei mai importanţi într-un spectacol – sunt cât de cât capabili să deosebească gloanţele oarbe de cele mioape.
Moartea subită vine
mai des toamna.
Moartea subită vine
mai des iarna.
Moartea subită vine
mai ales în zori.
Moartea subită vine
pe la 5 dimineaţa.
Aceste constatări,
strict ştiinţifice – pe care doar spaima şi îngândurarea mea le-au pus într-o
formă, dibuind poemul – au fost comunicate la Florenţa în cadrul Congresului
asupra morţii subite şi reanimării, de către un important profesor universitar,
director al unui important institut academic dedicat animărilor. Tac. Aceste
constatări sunt urmarea unor studii îndelungate. Tac. Aceste studii îndelungate
au sintetizat statistici minuţioase. Tac. Aceste statistici minuţioase au avut
în vedere – mă gândesc – morţii de dimineaţă, morţii de vară, morţii de noapte,
morţii de iarnă, morţii celor patru anotimpuri, morţii celor 24 de ore. Şi aşa
s-a ajuns la concluzia că moartea subită – din deficienţă cardiacă – vine mai
des toamna şi iarna, la ore mici, pe la 5 dimineaţa. Profesorul susţine că, pentru
a mări precizia observaţiilor, ar fi de dorit ca studiul condiţionărilor în morţile
subite să se extindă şi la „cercetarea condiţiilor cosmice, solare şi terestre care
favorizează aceste accidente”. Când inima ar începe sa tacă, să întrebăm de
soare, de lună, de meteoriţi, de stele, de ape, de lumina amurgului, să întrebăm
cât e ceasul. Ne înconjoară, încet-încet, tandru şi perfid, precizia. Să tăcem?
După ce am terminat
de citit Blândețea nopțiide Scott Fitzgerald, am plâns fără ruşine şi m-am
rugat lui Dumnezeu să scriu odată o carte ca aceea, în care un bărbat puternic
piere încet, încet, fără a muri, după ce o femeie i-a spus printre paltoanele
unei garderobe luxoase: „Nu mă părăsi, altfel mor”. Eram la Frankfurt, singur
într-o casă curată, un ceas cu cuc vestea o oră a dimineţii, la parter un câine
urla, lăsat singur în casă. Eu mă rugam: „Ajută-mă, Doamne, să scriu doar o
carte ca asta...”. Şi plângeam. O mărturisesc impudic – a fi impudic în ceea ce
simţi şi exprimi era legea scrisului lui Scott: „Trebuie să-ţi vinzi sufletul...”
îi spunea odată unui tânăr scriitor care căuta piatra filozofală în literatură.
... Poate mai
suntem unul, doi, care ardem azi în chip de lumânări la căpătâiul lui,
murmurând cuvintele acelei cărţi poştale pe care şi-a trimis-o singur la
hotelul „Grădina lui Alah” din Hollywood, hotel de mâna a 15-a, unde-şi trăia
cei mai negri ani ai vieţii – el, care a descris ca nimeni altul, lovindu-te în
suflet, inutila frumuseţe a celor mai frumoase hoteluri ale lumii:
„Draga Scott, cum
îţi merge? Am intenţia să vin să te văd. Locuiesc la „Grădina lui Alah”. Al tău,
Scott Fitzgerald.”
În februarie,
specialistul în electronică se apropie de coastele Americii de Sud. Aparatul de
radio funcţionează din nou: îşi bombardează cu mesaje ţara, navele cu care reuşeşte
să intre în legătură, prietenii, ziarul Sunday Times. Inventează viteze şi
poziţii, vederi, vedenii şi scene pe ocean.
În vârful
catargului mare al lui „Teingmouth Electron” s-a cuibărit diavolul. Crowhurst
scrie un eseu lirico-filozofic cu titlul Dislocatul. Într-o dimineaţă,
povesteşte, vede pe punte o pasăre care, deodată, pe neaşteptate, şi în mod
inexplicabil, şi-a schimbat zborul spre est, spre moarte:
„Pasărea aceea
sunt eu. Era castanie, cu două pete albicioase pe vârful aripilor. Sunt oare o
creatură mai slabă decât o pasăre călătoare înfricoşată să zboare singură şi să
descopere ce se întinde dincolo de apele perfide, despre care cei vechi vorbesc
ca de ceva tabu? Pasărea, de aceea, era de neajuns. Era Dislocatul. Când
am încercat să mă apropii de ea, a zburat în altă parte. Cu bătaia aripilor a
rupt monotonia albului de la orizont şi a fugit spre scânteierea unei lumini în
depărtare.
Pasărea aceea sunt
eu... A zburat spre lumina puternică a răsăritului, neştiind ce o aşteaptă.
Sunt la fel cu ea... Nu aştept milă de la alţii, numai de la mine însumi.”
Vântul suflă peste
mica ambarcaţiune. Navigatorul solitar, urmându-şi soarta, se îndreaptă spre
coastele Uruguay-ului.
În timp ce Academia Franceză discută îndelung dacă să accepte sau nu adjectivul „cornelian”, Matsurtaro Imai – paznic la muzeul de artă modernă din Kyoto, om la 55 de ani, tată de copil – şi-a făcut harakiri pentru că cineva a furat din muzeul pe care-l păzea un tablou de Toulouse-Lautrec (Marcelle), împrumutat japonezilor de muzeul francez din Albi. Ministrul japonez al Culturii a făcut un apel prin radio ca hoțul să predea tabloul: „Chipul Japoniei se va întuneca dacă Marcelle nu e găsită”. Hoțul s-a făcut că n-aude, Imai – departe de academii, de Corneille – și-a făcut harakiri pentru a salva onoarea sa și a Japoniei. E un gest care anunță că oamenii intrați în era concretului nu mai vor să dea înapoi. Nu se mai moare din abstracții; abstracțiile, oricât de nobile, nu mai satisfac, nu mai decid destine. Harakiri pentru că ai pierdut un tablou modern. Onoarea, datoria, pasiunea țâșnesc din concret și se întorc în concret, ca țărâna. Nimeni nu mai consumă mit uns pe abstracții. Gândul morții fuzionează cu concretul – ar trebui să tremurăm în fața acestei fuziuni, ca în cazul celei atomice.
EXTRAVERAL
ACȚIUNE
FARMACOTERAPEUTICĂ:
Extractele
de valeriană și crataegus au acțiune sedativă. Acidul feniletilbarbituric are
efect sedativ și anticonvulsivant.
INDICAȚII:
Hiperexcitabilitate
nervoasă; insomnii, tulburări neurovegetative; hipertensiune arterială;
hipertiroidie.
2-3
comprimate pe zi.
În
caz de insomnie, se iau seara, cu ½ oră înainte de culcare, 2-3 comprimate odată.”