Andrei Oișteanu
NARCOTICE ÎN CULTURA ROMÂNĂ. Istorie, religie
și literatură [fragment]
„[...] Din textul de mai sus se subînțelege că istoricul religiilor a experimentat intoxicarea cu opiu, dar faptul nu este spus în mod explicit. În monografia dedicată lui Mircea Eliade, vorbind despre acest episod, Ioan Petru Culianu rezumă „săptămâna ciudată” într-o singură frază: „Eliade participă la escapadele nocturne iresponsabile inițiate de un neamț cunoscător al cartierelor indigene [ale Calcuttei]”. Mac Linscott Ricketts sugerează administrarea vreunui narcotic, dar nici el nu intră în detalii privind experiențele tânărului savant român în cartierul chinezesc din Calcutta: „Timp de o săptămână Eliade a fost năuc, amețit, pradă halucinațiilor și fanteziilor”.
Evident, la Calcutta se găsea opiu nu doar în localurile din China Town, ci și în cartierele propriu-zis indiene. Un astfel de cvartal se afla în imediata vecinătate a cartierului anglo-indian în care locuia Mircea Eliade. În octombrie 2007 am avut prilejul să vizitez casele din Calcutta unde a locuit Eliade în perioada 1929-1931. Atât casa maestrului său, Surendranathy Dasgupta (tatăl lui Maitreyi), cât și pensiunea familiei anglo-indiene Perris. „Locuiam pe atunci în Ripon Street – scrie Eliade în nuvela sa Nopți la Serampore (1940) –, în partea de miazăzi a orașului, foarte îndepărtată de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină, și rătăceam pe acele ulițe înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, până ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată.” Eliade continuă descrierea cartierului „pur indian” apelând la memoria sa olfactivă: mirosul de huka [narghilea] și fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene”.
În privința consumului de narcotice și a experiențelor sexuale, Mircea Eliade a fost discret în memoriile scrise și publicate la maturitate, dar a fost mai sincer în jurnalul și în romanul cvasi-autobiografic scrise și publicate la tinerețe. „Autenticismul” a fost una dintre trăsăturile specifice scrisului eliadian din perioada interbelică. Adesea, bravada făcea și ea parte din rețetă. Dar și primatul „trăirii”, al experiențelor de viață în dauna celor intelectuale – un precept al filosofiei „trăiriste”, asumată de tânărul Eliade și de generația sa.
Ca atitudine filosofică
existențialistă, „trăirismul” a fost promovat în anii '30 de Nae Ionescu și de
discipolii săi, dar termenul propriu-zis a fost forjat de Șerban Cioculescu, ca
o traducere cvasi-ironică a termenului german Lebensphilosophie
(„filosofia trăirii”). „În numele unui <
În jurnalul său indian (Șantier, 1935), Eliade descrie câteva dintre experiențele lui cu opiu în perioada petrecută în India, mai ales în 1929. La începutul acelui an, abia ajuns la Calcutta, tânărul doctorand scrie despre relația carte vs opiu:„Simțeam o poftă nebună să las toate cărțile și să fumez opium. Dar nu din pricina cărților. M-aș fi întors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau funcțiunile mele spirituale – ci semnificația lor”. Cu alte cuvinte, opiul este perceput de tânărul savant nu ca o alternativă la studiu, ci ca un adjuvant al acestuia.
Într-o altă notă din jurnal, la sfârșitul anului 1929, Eliade relatează o scenă erotică pe care a avut-o într-o încăpere de fumat opiu din China Town, în Calcutta. Asta după ce achitase anticipat prețul unei „pipe de opium”. Prin toamna lui 1931, înainte de a pleca din India, Eliade rememorează vitejiile sale erotico-narcotice din anul 1929: „Ideea extraordinară ce mi-o făceam despre mine pentru că cinam la Nanking, în plin oraș chinezesc, și puteam fuma, dacă voiam, oricât opium aș fi cerut”. Prin abuz, tânărul Eliade ajunge să fie dezgustat de sine însuși și de „nopțile de chefuri” fără memorie petrecute la Nanking: „Orașul chinezesc mă primea în fiecare seară, la opt. Ce Dumnezeu făceam până dimineața, nu prea știu bine. Mi-e silă grozavă de mine, mi-e silă de timpul risipit”. Ironia sorții face ca anume în orașul chinezesc Nanking să fie semnat tratatul de încetare a primului „război al opiului” dintre britanici și chinezi (1839-1842).
După experiențele erotico-narcotice trăite în cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade începe să scrie Isabel și apele Diavolului. Publicat în 1930, romanul a fost scris în perioada aprilie-august 1929, după experiențele amintite și cumva din cauza lor: „Ca să nu mă mai gândesc, scriam la Isabel și apele Divolului”, notează Eliade în Memorii. „Știam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experiențele mele în India”. Este, evident, un roman cu multe elemente autobiografice. În acest caz mă interesează anume două personaje: 1) „Doctorul”, naratorul – un alter ego al lui Eliade navigând în „apele Diavolului”; și 2) „Miss Lucy Roth”, care o întruchipa pe Stella Kramrisch (1896-1993), o cercetătoare vieneză cu vreo zece ani mai în vârstă decât Eliade, profesoară de istoria artei orientale. Mircea Eliade o cunoscuse în ianuarie 1929 la Universitatea din Calcutta, prin intermediul profesorului său Surendranath Dasgupta.
În roman, Doctorul și Lucy Roth se reîntâlnesc întâmplător la rău famatul restaurant Nanking. „Am petrecut [la Nanking] seri de frivolă și sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduși și moravuri chinezești. Cunoșteam pe patron și știam că dl Chen, the manager, procura celor acceptați opium sau fete din Shanghai”. Pe când Lucy „iubea drogurile și vinul”, Doctorului îi repugnau „viziunile izvorâte din aburi vicioși”. „Un vis produs de droguri – spunea Doctorul – e repulsiv, dezgustător. Pentru mine, opiumul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare sexuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură și de a o transmite minții prin violentarea celulelor”. Până la urmă, cei doi ajung la Lucy acasă (un adevărat muzeu de artă orientală), unde fumează din nou opiu, de data aceasta dintr-o pipă de colecție. Fiind narcotizați, Lucy îl seduce sexual pe Doctor. „Opiumul potențează senzualitatea feminină – îi va explica ea ulterior – și suprimă pe cea a bărbaților”.
„Experiența narcoticelor completează tabloul senzațiilor [erotice]”, a rezumat G. Călinescu acest episod epic, această „orgie senină” consumată între tânărul doctor și „domnișoara bătrână” Miss Lucy Roth – „o profesoară erudită, blazată și opiomană”.
Și prietenul autorului, Mihail Sebastian, a comentat romanul Isabel și apele Diavolului, fiind surprins de „sinceritatea violentă a cărții lui Mircea Eliade”. Povestea cărții, inclusiv „copleșitoarele orgii din casa domnișoarei Roth”, poate fi considerată „turmentată și neverosimilă”, dar de fapt – conchidea Sebastian – este „absolut posibilă” (Cuvântul, 31 mai 1930). Într-o altă recenzie, la ediția a doua a cărții (1932), Sebastian a fost impresionat de locul de „figură inedită” pe care îl ocupă în romanul românesc personajul Miss Roth - „un loc tulburător pentru complexitatea figurii ei morale, pentru pitorescul ei social, pentru variațiile ei sufletești” (România literară, 6 august 1932).
În fine, pentru Pompiliu Constantinescu, Doctorul, „inițiindu-se în păcatul cărnii și în evaziunea din societate, spre o singuratecă afirmare egoistă, este un donjuan luciferian, îmbibat de cazuistică, un supraom deformat, redus la intelect și sexualitate”, iar Miss Roth „exprimă o atitudine de estetism d'annunzian, în care viciul și arta apar ca forme supreme ale afirmării individualiste” (Vremea, 3 iulie 1930).
În 1985, după 55 de ani de la publicarea de către Eliade a romanului, profesorul american Mac Linscott Ricketts a intrat în legătură epistolară cu dr. Stella Kramrisch (modelul personajului cvasi-fictiv Miss Lucy Roth). Printre altele, ea i-a declarat lui Linscott Ricketts următoarele: „Never in my life did I drink alcohol or consume any narcotic drug (nor did I smoke tobacco, opium or hashish)” [„Niciodată în viața mea n-am băut alcool și n-am consumat nici un drog narcotic (nici n-am fumat tutun, opiu sau hașiș)”]. Îi mulțumesc prietenului Mac Linscott Ricketts pentru că mi-a transmis conținutul scrisorii semnate de Stella Kramrisch pe 31 ianuarie 1985. Probabil nu vom ști niciodată dacă Mircea Eliade și-a lăsat imaginația românească să zburde în voie (cum probabil a făcut și în cazul Maytreyi), sau Stella Kramrisch a dorit peste decenii să-și apere onoarea ei de familistă.
Este de remarcat totuși interesul Stellei Kramrisch pentru studierea drogurilor entheogene, adică a celor care provoacă în om enthousiasmos, „înzeirea”, inspirația divină. Sunt narcoticele care îl fac pe om să fie „locuit de zeu”. La un an după trimiterea scrisorii comentate mai sus, la vârsta de nouăzeci de ani, Stella Kramrisch a publicat, împreună cu alți trei cercetători, o carte despre astfel de plante entheogene, intitulată Persephone's Quest: Entheogens and the Origins of Religion. Ceilalți coautori ai cărții (Gordon R. Wasson, Carl Ruck, Jonathan Ott) sunt celebrități în domeniul studierii rolului jucat de narcotice în istoria religiilor. Vezi mai ales Gordon R. Wasson, Soma: The Divine Mushroom of Immortality (Harcourt Brace Jovanovitch, New York, 1968), Gordon R. Wasson, Carl Rick, Albert Hofmann, The Road to Eleusis: Unveiling the Secret of the Misteries (Harcourt Brace Jovanovitch, New York, 1978) și Jonathan Ott, Pharmacotheon: Entheogenic Drugs, Their Plant Sources and History (Natural Products, Kennewick, Washington, 1993).
În fine, este interesant de remarcat faptul că, în vara anului 1944, aflându-se la Lisabona, Eliade și-a recitit cartea Isabel și apele Diavolului, „pentru a o corecta și [pentru] a pregăti o nouă ediție”. Însă a recitit-o cu atâta entuziasm, încât a uitat să o mai corecteze. După 15 ani, a găsit-o „densă, patetică și originală în același timp”. Nu l-au deranjat în nici un fel episoadele erotico-narcotice descrise mai sus. „Singurul lucru exasperant” din cuprinsul volumului i s-a părut a fi un „episod homosexual”.
