Ana Maria Sandu
PEREȚI SUBȚIRI [fragment]
[...] Ea și-a înșfăcat pulovărul gri
și s-a îndreptat spre ieșire. El a urmat-o la scurt timp. Plasa albastră,
lucioasă, cu mînere albe, de șnur răsucit, pe care o fixase cu privirea de cînd
se întîlniseră, rămăsese lîngă scaunul de pe care el tocmai se ridicase. Un
colț de hîrtie, subțire, atîrna peste una dintre margini.
Au făcut
cîțiva pași pe strada goală și luminată în culori gălbui. I-a cuprins umerii și
a tras-o spre el. Această jumătate de îmbrățișare i-a amintit că încă puteau
s-o ia de la capăt, așa cum făcuseră și altă dată. În același ritm smuls și,
cel mai probabil, după același scenariu în care, a doua zi, el o să se evapore
„ca nu cumva să se îndrăgostească“. Cînd îi spusese replica asta, cu vreun an
în urmă, îi venise să rîdă. Dar, după ce plecase și intrase în baie simțise cum
obrajii încep să i se încălzească. Se apucase să șteargă nervoasă cu mopul
băltoaca pe care el o lăsase în urmă după duș.
Acum erau,
din nou, amîndoi și mergeau în liniște. Se îndepărtaseră vreo douăzeci de metri
de poarta cîrciumii, cînd el s-a oprit agitat în mijlocul drumului:
— Mara, stai
o clipă! Mă întorc imediat! l-a auzit spunînd în timp ce făcea stînga împrejur
și o zbughea spre intrare.
— Să nu
pleci singură, așteaptă-mă! i-a strigat din spate.
Ar fi putut
să mai meargă puțin și să iasă în bulevard. Să se arunce în primul taxi care ar
fi trecut pe lîngă ea. Dar inima îi bătea ca nebuna și răcoarea serii de
aprilie îi zbîrlise părul de pe ceafă. Balerinii i se lipiseră de asfalt și nici
o mișcare nu mai părea sigură.
Rămăsese
acolo, în semiprofil, pironită, să-l aștepte. N-a durat mult pînă a ajuns
înapoi lîngă ea și a atins-o pe piciorul drept cu colțul de carton al plasei.
O prinsese
de mijloc și i se păruse că, brusc, se mai trezise. Nu era neapărat un semn
rău. A încercat s-o sărute, dar ea s-a ferit și buzele lui au nimerit aproape
de ureche.
— Ce ai
acum? Hai, spune-mi, vorbește.
Nu mai avea
puterea să articuleze aceleași nenorocite de cuvinte care ar fi aruncat încă o
dată paie pe foc. El ar fi ridicat vocea, ea la fel și tot așa.
— Te
enervează cadoul, asta e, nu?
— Mă scoate
din minți! Dacă te-aș ruga să-l lași lîngă pubela asta, l-ai lăsa?
— Băi, ai
înnebunit? Cum să-l arunc?
— Da, am
înnebunit și aș vrea să nu-l mai văd, poți să faci măcar atît pentru mine în
seara asta? s-a încăpățînat ea.
— Nu, nu
pot! Așa că hai să mai bem o bere.
— Mie mi s-a
făcut și foame, să știi! a spus ea bosumflată.
El știa să
recunoască o capitulare.
— OK, mergem
să mîncăm o șaorma în Amzei, a venit el cu soluția salvatoare.
Asta ar fi
trebuit s-o împace. Dar ea nu putea să-și dezlipească privirea de pe
dreptunghiul ăla lucios care mergea la fel de repede ca ei, bălăbănindu-se cînd
în stînga, cînd în dreapta.
La Băiatu’
în față, trei bărbați și o femeie își așteptau pachetele, fixînd recipientele
de inox din care erau pescuite salatele
și apoi erau îndesate în lipia pliată.
— O șaorma
mică și una mare, uriașă, a cerut el cînd le-a venit rîndul.
— Aici sau
la pachet? i-a întrebat tipul care le-a bătut comanda în casă.
— La pachet,
vă rog! a intervenit ea din spate.
Ea a luat
plasa transparentă cu cele două cornete de hîrtie albă, peste care vînzătorul
pusese un mănunchi de șervețele răsfirate.
Acum fiecare
avea cîte o mînă ocupată și se țineau bine de pachetele lor. Pînă la casa ei nu
mai aveau mult. Lăsaseră în urmă o dîră fină de usturoi amestecat cu sos de
susan. Mirosul de șaorma le făcea mațele să chiorăie și îi împingea de la
spate. Iminenta cină de la ora 1 noaptea le dăduse, brusc, un scop în viață.
După ce au
cotit la dreapta, din Eremia Grigorescu, ea și-a căutat cheia, a trecut apoi
cartela, cît o fisă de plastic de la mașinuțe, prin dreptul interfonului, a
împins ușa și cele două becuri din hol s-au aprins.
Garsoniera
în care Mara stătea cu chirie, de trei ani, se afla la parter. Au intrat, ea
s-a oprit în bucătărie, iar el s-a dus direct în cameră și s-a trîntit, ca de
obicei, în fotoliul de lîngă geam. S-a auzit un zgomot de vase pocnite, după
care a apărut și ea și a aprins veioza înaltă cu abajur din hîrtie creponată.
A lăsat
pachetele cu șaorma și cele două farfurii pe pat și s-a îndreptat spre el. I
s-a așezat în brațe, fețele li s-au atins și, după ce s-au sărutat, el i-a
șoptit la ureche:
— Doamnelor
și domnilor, poftiți la masă!
Și-a amintit
că le era foame și s-a dus să desfacă proviziile. Au început să înfulece cu
poftă. Bucățele de carne, fire de varză și cîte o rondelă de castravete murat,
subțire ca foița de tutun, le cădeau în poală, dar nu se mai oboseau să le
adune.
— Mai am două
cutii de Silva în frigider. Vrei? l-a întrebat ea mestecînd.
El a ridicat
mîna și ea s-a întoars cu două pahare pline. I-a dat lui unul și pe al ei l-a
lăsat pe podea, după ce a luat o înghițitură.
— Te rog,
nu-ți mai bîțîi piciorul! Poți? a întrebat-o el rîzînd, tot cu gura plină.
— Pot, dar
nu vreau, i-a răspuns ea, însă și-a schimbat totuși poziția.
— Oare
stîngul ar putea să fie mai răbdător și mai zen decît dreptul? a continuat el
ironic.
Ea și-a
abandonat jumătatea de șaorma pe farfurie și s-a îndreptat spre laptopul lăsat
pe parchet, într-un colț, cu cablul de încărcat în priză. S-a aplecat, a
deschis o fereastră nouă de YouTube și a tastat „Delia“: „Eu nu accept
geometria în iubire/ Triunghi în dragoste, plimbări pe o ață subțire/ Și nu
mi-e frică să cad, mi-e frică să nu cazi tu“, s-a auzit la maxim.
Tot parterul
s-a zguduit, el și-a pus mîinile la urechi și a știut că va trebui să primească
această pedeapsă, dacă nu cu zîmbetul pe buze, măcar cu burta plină.
— Ce cauți
totuși la mine, după atîta timp? a țipat ea, iar el i-a făcut semn să dea mai
încet.
— N-am avut
unde să mai beau. După cum știi, orele sînt înaintate.
— Mă
enervezi cumplit! Peste cîteva ore, tu și cadoul tău nesuferit o să fiți bine
mersi în altă parte, i-a spus dintr-o suflare, fără să-l privească.
Rămăsese
așezată pe covor, cu picioarele sub ea, iar sarafanul de blugi i se ridicase
pînă aproape de fund. Se sprijinea într-o mînă și cu cealaltă își ciupea
dresul.
La lumina
zilei, scena aceasta inofensivă o va lua razna. Întîi marginile ei vor
dispărea, apoi zîmbetele li se vor transforma în rînjete, vorbele în pastile
grețoase, așteptarea în neliniște, distanța în frică și tot așa. După ce-l va
conduce și se vor săruta de la revedere, ea va sta cu ochii beliți pe tavan.
Dimineața își va pipăi cu degetul cearcănele adîncite și i se vor părea, ca și
altădată, niște semne de dragoste. Va încerca să le acopere cu un strat fin de
fond de ten, dar ele vor rămîne acolo o vreme, pînă cînd ea se va liniști, iar
el se va îndepărta tot mai mult. Cu o zi, cu două, cu nouă.
— Să știi că
e ultima dată cînd te mai primesc. Undeva trebuie să ne oprim și noi, nu? și-a
auzit propria voce tremurată, cu lacrimile adunate între omuleț și laringe.
— Ce faci,
îmi dai papucii? Hai, măi, ce-i cu tine? a întrebat-o în timp ce se lăsase în
genunchi și începuse să se descheie la cămașă.
O mîngîia pe
cap și îi vorbea atît de blînd, că ea se muiase și se gîndea că poate, de data
asta, el era sincer și ea greșea.
— Ar trebui
să ne vedem mai des, a continuat el.
Și mîna i se
plimba în sus și-n jos pe nasturii rochiei.
— Și atunci
de ce n-o facem?
El ajunsese
la găicile de la sutien. Dacă nu s-ar mai întîlni, nu și-ar mai trage-o și n-ar
mai sta niciodată goi și îmbrățișați, iar ea ar putea să aleagă ce anume să
păstreze din povestea lor, i-ar cere o fîșie de piele de pe umăr. El n-ar
înțelege nimic, i s-ar face frică sau ar rîde de ea, dar ar insista și poate
pînă la urmă l-ar convinge că aia e partea lui cea mai fină și că și-a
adjudecat-o încă din prima lor noapte, cînd se cuibărise speriată și ațipise
pentru cîteva minute în adîncitura moale a claviculei lui drepte.
Stăteau
amîndoi în genunchi, el dezbrăcat pînă la brîu, ea cu obrazul lipit de piepul
lui. Ar fi vrut să-l întrebe pe el, care le știa pe toate, de unde dracului
vine familiaritatea dintre oameni. De ce cu unii o ai și cu alții poți să
trăiești ani în șir, fără să te simți în largul tău. Poți recunoaște mirosurile
și poți reconstitui gesturile cele mai mici, să construiești cu ele puzzle-uri
complicate ca toate relațiile, să desenezi fiecare unghie de la degetele
mîinilor și ale picioarelor și fiecare semn de pe suprafața pielii, dar la
sfîrșit să te îndepărtezi ca și cînd n-ai fi trecut pe acolo decît din
întîmplare. N-a mai fost timp. Obiectele înșirate pe rafturi s-au mișcat atinse
de un curent de aer rece și geamurile lăsate întredeschise s-au pocnit cu
putere.
Plasa
albastră s-a răsturnat. Probabil doar ei i s-a făcut frică de zgomotul acela
înfundat, definitiv, ca plescăitul unei palme.
Ca de
obicei, nu și-au spus mare lucru. Doar niște propoziții scurte, grăbite. S-au
îmbrățișat, dar nu s-au privit. El a aprins o țigară și au fumat amîndoi.
Încet, ținînd mult fumul în plămîni. Ea a numărat în gînd minutele acelea de
liniște ca pe niște oi rătăcite.
— Ridică-te,
te rog, vreau să mă duc la baie, i-a zis el, dar n-a așteptat și a sărit peste
ea.
— Auzi, nu-i
așa că te-ai mai îngrășat?
El a dat din
cap:
— Așa,
învîrte și tu cuțitul în rană! Dar promit că slăbesc pînă vin data viitoare, a
zis el.
Cînd s-a întors,
ea își pusese o cămașă și stătea turcește cu paharul de bere în mînă. El și-a
ridicat întîi pantalonii, apoi tricoul și și-a verificat telefonul.
— Știi cumva
unde mi-am lăsat ochelarii?
Se făcuse
tîrziu și lumina dimineții, care nu mai avea nici o legătură cu ei, se simțea
prin perdele.
— Ai multă
treabă azi? l-a mai întrebat ea, în timp ce-l privea cum se încalță.
— O grămadă
de întîlniri. Prima la 8 și-o să fiu varză.
S-a uitat și
ea la ceas: 4.45.
— Poate
reușești să dormi măcar o oră.
El a ridicat
din umeri și s-a îndreptat spre ușă. Și-a luat geaca din cuier, s-a întors spre
ea și a îmbrățișat-o. A vrut să spună ceva, dar ea nu i-a mai susținut privirea
și el a renunțat. Și-a fluturat mîna, și-a dus un deget la gură și a plecat.
Întunericul din scara blocului l-a înghițit înainte ca ea să apuce să apese pe
întrerupător.
În urma lui
rămăsese plasa albastră. Întîi i-a dat tîrcoale. S-a gîndit că ar fi fost atît
de bine să aibă două camere și să se poată baricada în una dintre ele, fără să
fie nevoită să doarmă în aceeași încăpere cu pachetul abandonat în grabă, care
părea că se tot mărește. Așa, n-avea decît să încerce s-o ignore. Dar cum?
În aeroport
poliția detonează pachetele lăsate de izbeliște. Văzuse o dată o scenă la
Paris, pe Charles de Gaulle. Încercuiseră locul cu bandă galbenă, îndepărtaseră
călătorii și bum, geanta fusese aruncată în aer. Asta ar fi făcut și ea cu
foarte mare plăcere.
A intrat în
baie și a ieșit înfășurată într-un prosop alb, uriaș. Și-a luat pijamaua din
sertarul de sus al comodei și s-a îmbrăcat. Cînd și-a tras și ultimul crac de
la pantalonii vișinii, de bumbac, a văzut iar marginile ei dezordonate. Un colț
de plastic colorat se dezvelise și stătea prăvălit pe parchet. S-a dus direct
în hol, și-a luat papucii în picioare și a intrat hotărîtă în cameră. S-a
apropiat de pachet. L-a scanat cu privirea. Profesionist, fără sentimentalisme.
Se simțea extrem de obosită. A apucat mînerele subțiri cu două degete. Nu era
un pachet greu. Din cîțiva pași a ajuns în scară. A apăsat pe întrerupător, a
tras aer în piept și a încercat să se poarte ca și cînd ar fi avut situația sub
control. În fond, să scapi de ceva nefolositor la 5 jumate dimineața putea fi
cel mai firesc lucru din lume.
Domnul Raț,
vecinul de la doi, cobora pe scări, încărcat cu două sacoșe de rafie în care
numai el știa ce ducea și, mai ales, unde. Dacă ar fi fost contrabandist, cu
siguranță nimeni nu și-ar fi băgat nasul în treburile lui. Așa că ar putea
să-și vadă liniștit de treabă.
Ar fi vrut
să fi fost mai aproape de ușă și să se poată retrage. Dar era prea tîrziu. I-a
simțit ochii iscoditori în spate, apoi au ieșit din bloc, ușa grea s-a izbit cu
zgomot. El a luat-o în drepta, ea s-a îndreptat spre cele două ghene din spate.
Dimineața
aceea crudă și senină o găsise tristă și cu un cadou străin în brațe. A ridicat
capacele de plastic ale tomberoanelor și amîndouă erau pline. Nici n-ai fi zis
că oamenii din bloc puteau să producă atîta gunoi menajer într-o singură
săptămînă. N-a lăsat-o inima să abandoneze pachetul jos, în văzul lumii.
Aproape i se făcuse teamă că ar putea s-o urmărească cineva sau că o să se
întoarcă singur.
A mărit
pasul și din curtea interioară s-a dus spre blocul de lîngă, la numărul 5.
Poate era mai sigur să-l lase acolo. Așa, i se ștergeau urmele.
Plasa s-a
agățat de unul dintre stîlpii de fier ai gardului și jucăria i-a căzut ca o
plăcintă colorată la picioare. O fată în pijama și un carusel s-au trezit față
în față. N-a știut ce să facă, așa că l-a adunat repede de pe jos, a verificat
să nu se fi spart și a luat-o la fugă înapoi în casă.