ELOGIUL LENEI
de Gianina Cărbunariu [fragment]
„SCENA 1
SALA POVEȘTILOR
Naratorul:
A fost o
dată ca niciodată… că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost o dată un orășel,
nici mic cît un sat, dar nici mare cît un oraș în toată puterea cuvîntului. Locuitorii
acestui ținut erau oameni ca toți oamenii, însă ce îi deosebea pe ei de alții
era faptul nu puteau să stea locului nici măcar o secundă. Cît e ziua de lungă,
munceau și iar munceau, iar cînd se termina munca… făceau în așa fel încît
să-și inventeze imediat ceva de lucru. Acest oraș harnic care se trezea de la
primele raze ale soarelui era stăpînit de o Doamnă care… se trezea cînd avea ea
chef. De ce? Pentru că așa era pe vremea aceea.
Intră în scenă Actorii care interpretează Muncitorii și Muncitoarele. Încep să monteze în scenă decorul acestei scene. Într-un colț, doarme Actrița care o joacă pe Stăpîna Orașului.
Naratorul:
Cînd
lucrau, muncitorii noștri vorbeau tot despre…
Muncitorii:
Muncă!
Naratorul – Leneșul:
…pentru că
munca era singura lor bucurie și preocupare.
Muncitoare 1:
Eu am
făcut săptămîna asta 10 ore suplimentare.
Muncitoare 2:
Eu am
făcut 20!
Muncitor 1:
Eu am
muncit vineri pînă la ora 10 seara.
Muncitor 2:
Eu am
muncit și sîmbătă dimineața.
Muncitoare 3:
Eu muncesc
chiar și duminica!
Muncitoare 1:
Suntem cel
mai harnic oraș din lume!
Muncitoare 2:
Iar noi
suntem cei mai harnici locuitori ai celui mai harnic oraș din lume!
Muncitor 1:
Suntem,
suntem, dar tare mi-e teamă că în curînd nu vom mai fi.
Ceilalți:
Adică?
Muncitor 1:
Cum, n-ați
aflat?
Ceilalți:
Nu.
Muncitoare 1:
Ce s-a
întîmplat?
Muncitoare 3:
Sunt alții
mai harnici ca noi?!
Muncitor 1:
Nu, Doamne
ferește! Însă de curînd a apărut un… nici nu știu cum să-l numesc pentru că om
nu pot să-i spun… e un specimen, un individ care… nu face nimic.
Muncitoare 2:
Ei, ceva
tot trebuie să facă...
Muncitor 1:
Nu face nimic.
Absolut nimic.
Toți:
Nimic… nimic?! Nu se poate!
Muncitor 2:
Și de unde
vine?
Muncitor 1:
Nu se știe…
Muncitoare 2:
Poate e
doar în trecere prin oraș.
Muncitoare 3:
Să sperăm
că n-o să-i placă prea mult la noi.
Muncitoare 1:
Cum arată?
Muncitor 1:
E așa… nu
e nici prea … nici foarte … arată cam ca… (se
adresează Naratorului): Hei, tu, n-ai de gînd să ne dai o mînă de ajutor să
montăm decorul pentru scena asta?
Naratorul – Leneșul:
Nu, văd că
vă descurcați destul de bine.
Muncitoare 3:
Și din ce
trăiește dacă nu face nimic?
Muncitor 1:
Nici asta
nu se știe.
Muncitoare 3:
Atunci cu
siguranță fură.
Muncitor 1:
Tot ce se
poate, doar că încă nu s-a descoperit nimic.
Muncitoare 3:
Chestie de
timp. Doar n-o trăi numai cu aer.
Muncitor 1:
Ce-i sigur
e că nu face nimic. Absolut nimic.
Muncitor 2:
Dar dacă o
să vrea totuși să facă ceva? Dacă o să ne fure locurile de muncă?
Muncitor 1:
Ia să
îndrăznească puturosu’ ăla să-mi fure mie munca. (se adresează Naratorului): Tu chiar n-ai de gînd să ne ajuți?
Naratorul – Leneș:
Nu.
Muncitoare 3:
Unii n-au
nici un fel de rușine. Stau tolăniți sub lumina reflectoarelor și fac umbra
degeaba în scenă. Mie mi-e cam frică de specimenu’ ăsta. Mîine poimîine o să le
treacă și altora prin cap… uite, pot să stau așa și să nu fac nimic. E un exemplu
prost pentru copiii noștri.
Muncitoare 2:
Așa e. Și
apoi, gîndiți-vă, dacă o să ne trezim de mîine cu alții ca el pe cap?
Muncitor 2:
Cum adică…
alții?
Muncitor 1:
Păi da, o
să se ducă vestea că în satul nostrum puturoșii sunt bineveniți: #puturoșiwelcome!
Muncitor 2:
#puturoșicarenefurămunca!
Muncitoare 1:
„Bine ați
venit în Orașul leneșilor!”
Muncitor 1:
Și dacă am
încerca să-l facem să muncească? (se
adresează Naratorului): Ia, hai, pune mîna și ajută-ne!
Muncitoare 3:
Nu, lasă-l,
mai mult o să ne-ncurce.
Muncitor 2:
Adică să
îmi ia mie puturosu’ ăla munca?
Muncitoare 3:
Ce-o să le
spunem copiilor noștri cînd o să ne-ntrebe: “mami, ce face omu’ ăla care stă
întins la soare?” Eu, ca mamă, ce o să le spun?!
Muncitoare 1:
Ce facem?
Că ceva tot trebuie să facem.
Muncitor 2:
Să-l dăm
afară din oraș.
Muncitor 1:
Îl dai
afară azi și mîine se întoarce. Ce, crezi că e așa de simplu?
Muncitoare 2:
Și se mai
întoarce și cu încă 10 ca el. O să invadeze orașul. Plus că lenea e contagioasă. Zic și oamenii
de știință: dacă pui un om cu tendințe spre lene lîngă alți leneși, devine și
mai leneș. Iar dacă pui un om productiv lîngă unul la fel productiv, vor deveni
amîndoi și mai productivi.
Naratorul – Leneșul (citește
dintr-o carte):
Așa este, uite,
scrie și aici:
„Munciți, munciți zi și noapte! Munciți, munciți, proletari, pentru a face să crească averea socială, precum și mizeriile voastre individuale. Munciți, munciți, proletari, pentru că, devenind mai săraci, veți avea mai multe motive pentru a munci și pentru a fi mizerabili. În cazul în care, dezrădăcinîndu-şi din inimă viciul care îi domină şi urîţeşte firea, clasa muncitoare se va ridica cu teribila sa forţă, nu pentru a cere Drepturile omului!, care nu sînt decît drepturile de exploatare capitalistă, nu pentru a cere Dreptul la muncă!, acesta fiind în realitate numai dreptul la mizerie, ci pentru a crea o lege statornică prin care să fie interzis oricărui om să muncească mai mult de trei ore pe zi, Pămîntul, bătrînul Pămînt, tremurînd de bucurie, va simţi că tresare în el un nou univers… O Lene, ai milă de îndelungata noastră mizerie! O Lene, mamă a artelor şi a nobilelor virtuţi, fii balsamul chinurilor omeneşti!” Paul Lafargue, Dreptul la lene.
Pauză scurtă. Muncitorii s-au oprit din muncă în timp ce Naratorul – Leneș le-a citit din cartea lui Paul Lafargue, „Dreptul la lene”. Se uită deconcertați unii la alții.
Muncitor 1:
Propun
să-l omorîm.
Muncitoare 1:
O idee minunată, dar cum?
Muncitor 1:
Prin
spînzurare. E rapid, ne putem întoarce imediat la muncă. Hai!
Îl iau pe sus pe
Naratorul-Leneș, îl pun într-o roabă, îl acoperă cu o folie de plastic și
încearcă să îl scoată din scenă.
Fix în acest moment, Actrița
care joacă Stăpîna orașului și care a dormit într-un colț al scenei pînă acum
sună clopoțelul, chemîndu-i pe Muncitorul 1 și Muncitorul 2 la ea.
Stăpîna orașului (către
Muncitorul 1 și Muncitorul 2):
Vreau…
vreau… nu știu ce vreau. Vreau… să ies la plimbare!
Cele două grupuri se întîlnesc în scenă: grupul de Muncitoare care vor să îl scoată pe Naratorul – Leneș din scenă și cel care o plimbă pe Stăpîna orașului dintr-o parte în alta a scenei.
Stăpîna orașului:
Ce se
întîmplă? De ce nu e liberă strada? Dați-vă la o parte. Ce duceți acolo?
Muncitoare 3:
Un fel de
om, stimată doamnă.
Stăpîna orașului:
Și de ce,
mă rog, nu merge pe picioarele lui? E
bolnav? Nu are picioare?
Muncitor 1:
Nu,
stimată doamnă… Are picioare ca toți oamenii, doar că e un leneș cum nu s-a mai
văzut.
Stăpîna orașului:
Un leneș?!
Muncitoare 2:
Da,
stimată doamnă, dar să știți că nu e născut în orașul nostru, e venit de prin
alte părți.
Stăpîna orașului:
Un leneș
în orașul meu?! Vreau să-l văd!
Muncitorii dau jos folia de plastic de pe Naratorul – Leneș.
Stăpîna orașului:
Dar e
drăguț. Ce drăguț e! Și ce vreți să faceți cu el?
Toți:
Să-l
omorîm.
Stăpîna orașului:
Dar ce-a
făcut?
Toți:
Nimic.
Muncitoare 1:
Nu face
nimic cît e ziua de lungă. Absolut nimic.
Stăpîna
orașului:
Groaznic, groaznic. Adică vreți să spuneți că în timp ce
eu mă trezesc de dimineață, mă chinui să aleg cu ce să mă îmbrac, fac sport ca
să îmi mențin tonusul, mă duc la coafor, apoi tre’ să alerg de la un eveniment
idiot la altul și să arăt impecabil… în tot timpul ăsta el nu face nimic?! Nimic?!
Muncitoare 2:
Exact,
stimată doamnă, nu face nimic.
Stăpîna orașului:
Totuși, e
drăguț… Drăgălașule! Aude, mititelul?
Muncitoare 3:
Aude, dar
se face că nu înțelege.
Stăpîna orașului:
Dar de
vorbit… vorbește?
Muncitor 1:
O, da,
vorbește, dar din tot ce zice noi n-am înțeles nimic.
Stăpîna orașului:
Hei,
leneșule…
Muncitoare 1:
Nu
v-apropiați. Pentru siguranța dumneavoastră… V-am spus că e contagios.
Stăpîna orașului:
Wow, dar
eu n-am văzut în viața mea un leneș! Mi se pare… fascinant! Vreau și eu unul! (se adresează Muncitoarei 1): Cineva să îi traducă în limba lui!
Muncitoare 1:
Stimată
doamnă… proprietara noastră și a întregului ținut, zice că așa putoare
mizerabilă ca tine ea nu a mai văzut. Ne faci de tot rîsul, nesimțitule! Și că
ți-ar da cîteva bice pe spinare ca să te aducă pe calea cea bună.
Stăpîna orașului:
Și mai
zi-i că, dacă e și el de acord, bineînțeles, aș putea să-l iau la mine acasă…
și să-l arăt musafirilor mei.
Muncitoare 1:
Doamna mai
zice că poate să te ia acasă la ea și să mai cheme niște domni și doamne,
proprietari de ținut, care să îți dea și ei bice pe spinare pînă o să te
lecuiești naibii de lene.
Stăpîna orașului:
E sărac,
sărăcuțul?
Muncitor 1:
Lipit
pămîntului. N-are decît o carte. Elogiul
lenei. De Paul Lafargue.
Stăpîna orașului:
Atunci o
să ne povestească chiar el despre sărăcia lui. O să plîngem și o să rîdem,
mamă, ce o să ne mai distrăm! Tradu-i pe limba lui.
Muncitoare 1:
Spurcăciune
ce ești, a dat norocul peste tine. O să-i faci doamnei un spectacol în fiecare
seară în care o să-i povestești despre cît ești de puturos și de sărac.
Stăpîna
orașului:
Și o să-l hrănesc pentru chestia asta. Cu pîine uscată.
Trebuie să ne ajutăm unii pe alții, doar suntem o comunitate, nu?
Muncitoare 1:
Și o să te și hrănească, împuțitule! Ce noroc au unii!
Muncitor 2:
Stimată doamnă, totuși nu e prea corect, păi noi muncim
de ne spetim pentru o bucată de pîine uscată…
Muncitor 1:
Cum rămîne atunci, doamnă, cu deviza orașului nostru: „Cine nu muncește, nu mănîncă”?
Stăpîna
orașului:
Nu mă enervați. Nu mă provocați că vă las pe toți fără
muncă. Să vedem ce-o să faceți atunci.
Cine hotărăște aici?
Muncitorii:
Dumneavoastră, Excelență…
Stăpîna
orașului:
Așa, întreabă-l dacă vrea să fie leneșul meu personal.
Muncitoare 1:
Auzi, spurcăciune! Noi ne gîndeam să scăpăm de tine, dar
Excelența sa, în marea-i bunătate, te primește în casă. Zi, ce alegi: la
spînzurătoare sau la palat?
Tăcere.
Stăpîna
orașului:
Hei, leneșule…
Naratorul –
Leneș:
Mă… mă mai gîndesc.
Stăpîna
orașului:
Ce zice?
Muncitoare 1:
Că se mai
gîndește. Da’ că nu prea are chef.
Stăpîna orașului:
Poftim… ?
Muncitor 1:
El se
gîndește, noi pierdem timp, iar producția scade.
Stăpîna orașului:
Se
gîndește? Adică eu îi ofer găzduire în casa mea, iar el se mai gîndește?! Atunci,
oameni buni, dragi cetățeni ai orașului meu, faceți cum vă taie capul. Cum
vreți să-l omorîți?
Muncitoare 2:
Ne gîndeam
să-l spînzurăm.
Stăpîna orașului:
Știți cît
costă metrul de frînghie? Vreți să mă falimentați?!
Muncitorul 2:
Să îl
ardem pe rug?
Stăpîna orașului:
Și lemnul?
Vreți să ne irosim resursele pentru un leneș? Altceva, aud?! Hai, hai, un pic
de creativitate…
Muncitoare 1:
Să-l
omorîm cu pietre!
Stăpîna orașului:
Asta e!
Bravo! Dar nu vă grăbiți. Dați-i timp să se gîndească. Între timp eu o să beau
un păhărel de țuică, după care vin să arunc ultima piatră. Dar înainte de toate, vreau să dau un ordin: „Eu,
Excelența sa, stăpînă a întregului ținut și a locuitorilor săi, am hotărît: să
se construiască un nou zid în jurul orașului, cu 3 metri mai înalt decît cel
vechi, iar povestea acestui leneșul să fie scrisă pe porți cu propriul lui
sînge.” Ia să vedem dacă mai îndrăznește vreun leneș să se mai apropie de
granițele noastre.
Naratorul:
Ș-am
încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Însă… cine spune povestea, trage
și morala. Chiar dacă munceau și nu prea gîndeau, locuitorii orașului au avut
dreptate într-o privință: lenea este
contagioasă. Iar de ce le-a fost frică, pînă la urmă n-au scăpat. Leneșul a
lăsat o sămînță în acel sat. Sămînța n-a dat roade imediat, dar peste două sute
de ani, oamenii au început să-și pună întrebări. Ca de exemplu: „de ce era
munca privilegiul celor săraci, iar lenea… ocupația de bază a celor bogați?” De
ce?
Acestea fiind spuse, ieșim din Camera Poveștilor și trecem mai departe, intrăm în Sala de ședințe a Muzeului Muncii și Exploatării.
SCENA 2
SALA de Ședințe
Sala de ședințe a unui birou.
Șefa și
Proprietara Firmei:
Liniște.
Nici nu știu cum să încep. Ceea ce s-a întâmplat e o tragedie. Pur și simplu nu am… nu am cuvinte.
Angajata 1
(Diana):
Mai bine.
Șefa:
Totuși, aș vrea să vă spun că, în acest moment… poate mai
mult ca oricînd, e foarte important să fim uniți. Iulian a fost… pentru mine…
pentru noi, pentru firmă el a fost…
Angajată 1 (Diana):
Cum adică…
el a fost?
Șefa și proprietara afacerii:
El este…
sigur că el este! Ce voiam să zic de fapt este că el a fost de la început aici,
a fost unul dintre cei care au muncit din greu ca firma asta să crească și să
fie ceea ce… ceea ce este ea acum. Incidentul ăsta e șocant… ne-a șocat pe
toți, nu-i așa?, însă trebuie să rezistăm… trebuie să ne purtăm ca o adevărată
familie. În primul rînd, rugămintea mea ar fi să încercăm să fim cît mai
discreți. Mai ales față de presă. Chiar nu avem nevoie de… de și mai multă
suferință. Trebuie să rămânem calmi, să fim profesioniști. Pentru că am muncit
cu toții pe brânci timp de jumătate de an pentru Proiectul ăsta, nu putem să
aruncăm la gunoi toată munca, e imposibil. De aceea, sfatul meu ar fi să lăsăm
deoparte subiectul ăsta, cel puțin pentru moment. Pentru că e evident: cu cît o
să vorbim mai mult, cu atât o să fie mai dureros pentru fiecare dintre noi.
Avem nevoie de timp ca să putem să… să procesăm tot ce s-a întâmplat.
Angajata 1 (Diana):
Putem să
încercăm să nu mai vorbim despre asta, dar nu putem să… nu putem să dăm pur și
simplu delete la ce s-a întămplat
ieri… nu? (se adresează Celorlalți): Adică eu nu pot. Nu știu…
voi puteți?
Angajată 2
(Laura):
Nu.
Angajat 1
(Andrei):
Nu, nici eu. Sunt pur și simplu devastat.
Angajat 2
(Silviu):
E un coșmar.
Proaspăt
angajat:
Scuze, eu nu știu ce s-a întâmplat…
Angajat 1
(Andrei):
Ieri, Iulian… copilul lui Iulian… adică Iulian…
Șefa și proprietara afacerii:
A murit.
Copilul lui Iulian a murit.
Angajat 2
(Silviu):
Matei. Așa îl chema. Matei. Luna asta ar fi trebuit să împlinească un an.
Proaspăt angajat:
Îngrozitor,
într-adevăr. Îmi pare rău. (Liniște.)
Era bolnav?
Șefa și proprietara afacerii:
S-a
întâmplat ceva… ceva ce… A fost un accident oribil. Iar Iulian nu va putea veni
la lucru… pentru un timp. Are nevoie să-și revină, are nevoie să... cred că
înțelegem cu toții că trece printr-un moment extrem de dur. Ceea ce înseamnă că
va trebui să ne descurcăm fără ajutorul lui. Va trebui să îl înlocuim… nu, nu
să îl „înlocuim”… nu e cuvântul potrivit… va trebui să vedem cum putem să
preluăm ceea ce a făcut, să reîmpărțim rapid sarcinile și să ducem la bun
sfîrșit Proiectul. Am evaluat situația și mă gândesc că ai putea tu, Andrei, să
coordonezi Proiectul, iar Laura și ceilalți să te-ajute.
Angajat 1 (Andrei):
Nu știu ce
să zic… suntem într-o situație foarte foarte nasoală, iar eu mai am încă de
lucru, eram oricum contra cronometru…
Angajată 2 (Laura):
Și eu mai
am o groază de chestii de făcut. Nici nu sunt sigură că pot să termin pînă
mâine dimineață. E aproape imposibil!
Angajat 2 (Silviu):
Și dacă
încercăm să amânăm? E o situație specială… o situație dramatică, eu cred că am
putea să discutăm cu Clientul, ar trebui să înțeleagă… Nu e vina nimănui.
Șefa și proprietara afacerii:
Nu putem
să discutăm cu Clientul despre… despre situația lui Iulian.
Angajată 2 (Laura):
Dar nu
trebuie să povestim tot… tot ce s-a întâmplat. Le spunem: oameni buni,
coordonatorul proiectului are o situație în familie. I-a murit copilul.
Șefa și proprietara afacerii:
Ar putea
să facă legătura cu… Și nu vrem ca cineva să facă legătura cu el… cu noi. Îmi
pare rău, știu că sună cinic, dar credeți-mă, dacă află presa… o să ne dorim să
dispărem cu toții de pe fața pămîntului.
Angajată 1 (Diana):
După ce
s-a întâmplat ieri, oricum cred că asta ne dorim cu toții. (Pauză scurtă. ) De fapt, eu numai la
asta mă gândesc de două luni…
Șefa și
proprietara afacerii:
Poftim?
Angajată 1:
Am spus că eu de două luni mă gândesc doar la cum aș
putea să fac ca să dispar. Dorm prost, mănînc prost, nu mai am chef de nimic.
Pentru că… Proiectul! Muncim ca disperații pentru Proiectul ăsta. Nu mai
contează nimic în afară de Proiect. Ți-a trecut prin cap că ceea ce s-a
întâmplat ieri are o legătură cu tot stresul… cu toate orele de muncă și iar
muncă… pentru nenorocitul ăsta de Proiect?! Îți dai seama că, într-un fel sau altul, suntem cu
toții complici la ce s-a întâmplat? (se
adresează Celorlalți Angajați):
Nu-mi spuneți că de ieri nu v-ați gîndit la asta măcar pentru o secundă.
Liniște.
Proaspăt angajat:
Eu nu
înțeleg, de-abia am venit ieri…
Șefa și proprietara afacerii:
Diana, mă
crezi sau nu, chiar știu ce simți, știu ce simte toată lumea. Da, suntem
terminați, devastați, suntem… praf cu toții, dar hai să nu spunem cuvinte atît
de… atît de…
Angajată 1 (Diana):
Adevărate?
Și, în plus, după tot ce s-a întâmplat, tu vii acum să ne spui să păstrăm
discreția? Pe bune?! De ce? Ce avem de atât de important de apărat?
Șefa și proprietara afacerii:
Job-urile
voastre. Ale noastre. Fix asta avem de apărat.
Angajată 1 (Diana):
Dar noi am
ajuns să urâm ceea ce facem. Pentru că s-a trecut peste niște limite, înțelegi?
Șefa și proprietara afacerii:
Uite
care-i faza: am muncit cot la cot cu voi ca să ridic firma asta. Da, e firma
mea, dar eu, spre deosebire de voi, de trei ani de zile nu am avut nici o
vacanță. Nici măcar o săptămână. Nici nu mai știu ce e ăla week-end, așa că
nu-mi spune mie…
Angajată 1 (Diana):
Și? Cît
mai ai de gând s-o ții așa? Cît?! După tot ce s-a întâmplat, tu nu-nțelegi că
ceva trebuie să se schimbe? Pe bune, azi speram să aud de la tine cu totul
altceva…
Șefa și proprietara afacerii:
E ca în
orice firmă care încearcă să supraviețuiască. Oamenii muncesc ca să își ia salariile,
iar uneori munca poate deveni stresantă, da.
Angajată 1 (Diana):
Asta nu
scuză crima la care…
Șefa și proprietara afacerii:
Te rog…
Angajată 1 (Diana):
… la care
suntem cu toții părtași. (Către Ceilalți
Angajați): Voi nu spuneți nimic? Nimic?!
Liniște.
Proaspăt angajat:
Eu nu pot
să-mi dau cu părerea pentru că nu înțeleg exact ce anume s-a întîmplat…
Angajată 1 (Diana):
Păi hai că
îți spun eu. Colegul nostru Iulian…
Șefa și
proprietara afacerii:
Gata. Termină! Și dacă vrei să știi, lucruri din astea se
întâmplă! Mi s-a întîmplat și mie în p... mă-sii. Săptămâna trecută mi-am
uitat cîinele două ore în…
Angajată 1
(Diana):
Poftim?! Băi, dar tu ești total dusă, tu chiar n-ai nici
o șansă să-ți revii… Cum poți să compari… Cum poți să…?! Vă rog, opriți-o,
altfel o omor.
Șefa și
proprietara afacerii:
Mă ameninți?! Cum îndrăznești să mă ameninți?!
Angajat 1
(Andrei):
Gata! O să preiau eu tot. O să stau în noaptea asta, o să termin ce am de făcut
și apoi o să trec prin tot ce a lucrat Iulian… Pierdem timp
și energie. O să mă ajute și Laura, nu?
Angajată 2
(Laura):
O să încerc. Doar că… s-ar putea să avem o
problemă. Nu avem versiunea finală, adică ce a lucrat Iulian ieri toată ziua.
Șefa și
proprietara afacerii:
Adică?
Angajată 2
(Laura):
A lucrat pe laptopul lui.
Șefa și
proprietara afacerii:
Atunci cred că… Nu
știu, dar… Tre’ să-l sunăm, n-avem ce face…
Angajată 1 (către
Ceilalți):
E dusă,
frate.
Șefa și
proprietara afacerii:
Andrei? Îl suni tu?
Liniște.
Angajat 1
(Andrei):
Uite ce e:
fac tot ce trebuie ca să fie bine, stau toată noaptea, dar de sunat nu pot să-l
sun. Îmi pare rău. Ieri dimineață ne-am certat îngrozitor. Mi-a spus că sunt un
tâmpit, că am greșit o chestie în buget și că din cauza mea a trebuit să refacă
tot… Mi-a zis… textual… mi-a zis că sunt „un puturos și un nesimțit
inconștient”. În fine, m-a jignit, m-a făcut să mă simt ca ultimul om… Laura
știe, a fost de față… dar nu despre asta e vorba, chiar nu mai contează. Doar
că nu pot să îl sun. Chiar nu pot. Să-l sune Laura.
Angajată 2 (Laura):
Stai un
pic… doar știi ce probleme emoționale am… Ieri seară am făcut un atac de panică
în metrou, în drum spre casă… Vă rog… (Lui
Silviu): Sună-l tu. Doar sunteți prieteni, nu?
Angajat 2 (Silviu):
Tocmai de
aia nu pot să-l sun. Am vrut să îl sun ieri… după… M-am chinuit ore întregi…
N-am putut. N-am știut ce să-i spun. Ar fi trebuit să îmi fi dat seama că în
ultimul timp nu era… Nu se simțea deloc… Era evident că… Dar și eu eram în
aceeași… Nu pot să-l sun, îmi pare rău.
Agajată 1 (Diana se
adresează Șefei):
De ce nu-l suni tu? Tu ești șefa. E firma ta.
Șefa și
proprietara afacerii (Se
adresează Elenei care pînă în acest moment nu a spus nimic):
Ok. Elena, te rog frumos să îl suni și să îi spui că
înțelegem cu toții prin ce trece.Nu,
nu-i spune asta. Spune-i că știm că trece printr-un moment extrem de dureros,
dar că ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-ar trimite pe mail versiunea pe care a
lucrat-o ieri. Și că o să venim mîine la înmormîntare. Nu, nu-i zi asta, o să
mergem pur și simplu.
Angajat 2 (Silviu):
Înmormîntarea
e dimineață. La 11. Fix cînd e programată întîlnirea cu Clientul.
Liniște.
Angajata 1
(Diana):
Eu o să mă duc. Cine
mai vine?
Proaspăt angajat:
Aș putea
să merg eu… doar că abia dacă am apucat să facem cunoștință ieri. Nu știu dacă…
Șefa și proprietara afacerii:
Cine vrea
să se ducă, să se ducă.O să mă întâlnesc eu cu Clientul. Dar trebuie să avem
totul gata pînă mîine la 10. Asta-i tot ce vă cer.
Liniște.
Angajată 1
(Diana):
În ultimele două luni am tot sperat să mi se întâmple
ceva. Ceva nasol. Atît de nasol încât să nu mai pot veni la muncă. Încât să
trebuiască să mă opresc. M-a obsedat ideea asta. Și uite că acel ceva
îngrozitor s-a întâmplat. Doar că nu mi s-a întâmplat mie. Dar mi s-ar fi putut
întâmpla. Ni s-ar fi putut întâmpla oricăruia dintre noi. (se adresează Șefei): Ok,
poate că ție nu.
Proaspăt angajat:
Scuze că
insist, dar totuși ce s-a întâmplat?!
Angajată 1 (Diana):
Așa că eu
personal o să mă opresc acum. Și cred că ar trebui s-o faceți și voi dacă mai
aveți un dram de minte în cap.
Se ridică și pleacă.
Angajat 1 (Andrei):
Nu poți să
ne lași cu curu’ în baltă pe toți, ce mama dracului! Diana, dă-o-n m...mă-sii
de treabă. Scuze.
Șefa și
proprietara afacerii:
Elena, te rog să îl suni pe Iulian… Nu mai plânge, te rog
frumos să te aduni și să îl suni.
Angajată 3
(Elena):
Îmi pare rău, dar nu pot. Nu pot să-l sun. Nu cred c-o să-l mai pot suna
vreodată. L-am sunat ieri la 8 jumătate
să îl întreb ceva… nu mai știu exact… ceva legat de Proiect. Era ceva… era… nu
mai știu… erau mai multe lucruri… îmi
pare rău, dar chiar nu mai știu… era ceva important… adică mie mi s-a părut
important… doar că acum nu-mi mai amintesc… nu-mi mai amintesc aproape nimic
din ce-am vorbit… deși am stat de vorbă jumătate de oră… nu-mi amintesc…nu-mi amintesc
nimic… îmi pare rău, îmi pare atît de rău! Am stat de vorbă la telefon până
cînd a intrat în birou. Și dupa aia. N-ar fi trebuit să-l sun la 8 jumate… Aș
fi putut să aștept pînă la 9. E numai vina mea. A uitat copilul în mașină
pentru că vorbea cu mine la telefon.
Proaspăt angajat:
O să-l sun
eu. Abia dacă îl cunosc.
Vom intra acum în Sala Autoexploatării care conține, pentru
moment, un singur exponat. Acesta.
SCENA 5
SALA AUTO-EXPLOATĂRII
Biciclistul care face Delivery este singurul exponat, așezat pe un soclu.
BICICLISTUL:
25 de
minute de întîrziere
25 de
minute fu...e de întîrziere
f...-ți
m...ții mă-tii de ploaie
degeaba mă
înjurați pe mine
știu, știu
n-ai ce să cauți aici dacă nu ai disciplină
n-ai ce să cauți aici dacă nu ai motivație
n-ai ce să cauți aici dacă ești leneș
ok,
anulați restul comenzilor
anulați
toate comenzile
dracu’ să
vă ia
dracu’
să-i ia și pe aia care comandă mîncare
cînd afară
plouă și traficul e blocat
pentru că
omenește nu e posibil să faci drumul ăsta în 12 minute
nu e
posibil
mi-ar
trebui forța a patru picioare ca să pot să ajung în 12 minute
și chiar
în momentul în care anunț că am renunțat la comandă
deci chiar
în acest moment
simt cum
picioarele mele încep să pedaleze cu forța a patru picioare
încep să
cîștig timpul pierdut
„stați,
stați, s-ar putea să ajung
poate nu
în 12 minute, dar în 20 cu siguranță”
și chiar
în momentul în care spun asta
simt cum picioarele mele încep să pedaleze
cu forța a
6 picioare
cu forța a
8 picioare
cu forța a
12 picioare
am
recuperat tot timpul pierdut!
Am
livraaaat!
Nu anulați
nimic!
O să fac
toate comenzile
Pentru că
simt cum încep să pedalez cu forța a 20 de picioare
Cu forța a
30 de picioare
Cu forța a
50 de picioare
Cu forța a
100 de picioare
Cîștig
timp
Cîștig tot
mai mult timp
Acum
înțeleg în sfîrșit ce mi s-a spus în prima zi:
Aici nu
există ierarhie
Ești stăpînul propriului tău timp!
Ești singurul responsabil de munca
ta, de echipamentul tău, de felul în care te comporți cu clienții!
Ești propriul tău șef!
Tu decizi cînd, dacă și cît vrei să
muncești!
Da, da, tot ce mi s-a spus în prima zi
Începe să facă sens!
Preiau toate comenzile amărîților care n-au decît două
picioare
Ale celor
care se zbat în ploaie
Am luat
comanda și am livrat!
Preiau
toate comenzile celor cărora li s-au descărcat telefoanele
Preiau
toate comenzile celor care au făcut deja febră
și abia se
mai țin pe picioare
Preiau
toate comenzile celor care au avut ghinionul
să se
accidenteze pe drum
Am luat
comanda și am livrat!
Abia acum
încep să înțeleg de ce în contractul MEU
Nu scrie
nimic despre boli
Despre
accidente
Despre
nici un fel de asigurare
Pentru că…
Pentru că
Sunt
serios
Sunt de
încredere
Sunt
descurcăreț
Sunt
harnic
Și, mai
ales, am mult mult timp liber!
Sunt un
super rider. Sunt SUPERRIDER-ul!
Pedalez pedalez pedalez
și simt cum crește în mine
cu fiecare
nanosecundă
experiența
profesională,
mult
rîvnita
prețioasa
experiență profesională!
Pedalez pedalez pedalez
Sunt de neoprit
Cu forța a
500 de picioare
Cu forța a
1000 de picioare
Mă
desprind de pămînt
Pot livra
orice fel de mîncare
Chiar și
pe distanța dintre două orașe îndepărtate
Pot să
străbat țara de la Nord la Sud și înapoi
Pot să duc
în țările vecine minunata noastră mîncare tradițională
Cu forța a
10 000 de picioare
Cu forța a
100 000 de picioare
Pedalez
deasupra continentelor, a oceanelor
Pot ajunge
în Asia, în America, în Noua Zeelandă
Am luat
comanda și-am livrat!
Pedalez pedalez pedalez
Întîlnesc în aer alți super-rideri ca mine
Italieni, francezi, spanioli, englezi,
Ciao, bello!
Salut, mon
pote!
Hello, my
friend!
Hola,
everybody!
Am putea
să inventăm Internaționala
superriderilor
Dar
Dar acum
nu e timp de așa ceva
Acum nu
avem timp
I have an urgent delivery!
Pedalez pedalez pedalez
Și bineînțeles
Bineînțeles
Dacă stai să te gîndești
Dacă mai ai timp să te gîndești
4 euro și
70 de cenți pe oră nu e mult
dar
dar
dar 1 euro
și 20 de cenți pe fiecare livrare
ASTA FACE
DIFERENȚA!
Înmulțește
cu numărul de picioare care mi-au crescut
Înmulțește
cu 10 000
Cu 100 000
Cu un
million
Am luat
comanda și am livrat!
Pedalez pedalez pedalez
Îmi plătesc chiria
Îmi plătesc studiile
Îmi plătesc toate datoriile
Plătesc și datoriile părinților mei
Plătesc datoriile întregii familii
Și nu o să mă opresc pînă cînd
N-o să mă opresc pînă cînd
Pînă cînd n-o să fac economia să înflorească
Pînă cînd n-o să fac economia să bubuie
Pînă cînd n-o să plătesc
Pînă cînd n-o să plătesc în p... mea
toată datoria publică a țării acesteia.
Toată datoria o plătesc eu.
O plătesc eu, iată,
Cu forța
celor un milliard de picioare,
Cu bicicleta și cu
smartphone-ul meu.
Ghidul
Muzeului
În încheiere,
vă mulțumim pentru vizita în primele trei săli ale Muzeului Muncii și
Exploatării deschise publicului. Vă dorim să vă
bucurați din plin de timpul dumneavoastră liber. Noapte bună!”
