Traducătoarea suedeză Inger Johansson consideră că destinul său îl reprezintă România, limba română fiind aceea care a ales-o, cu 47 de ani în urmă, de când i s-a dedicat, tălmăcind creațiile unor mari nume ale literaturii noastre contemporane.
Într-un interviu acordat AGERPRES la Târgul de Carte de la Goteborg, Inger Johansson vorbește despre începuturile sale în studiul limbii române, despre lucrul la traducerea cărților lui Mircea Cărtărescu, despre modul în care publicul suedez poate recepta literatura română, remarcând interesul crescut pentru România.
AGERPRES: Ați tradus o serie de scriitori români de primă importanță, de la Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu, la Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie. Ce v-a determinat să alegeți limba română?
Inger Johansson: Îndrăznesc să spun că este limba care m-a ales pe mine. În 1965, am studiat franceza, la Universitatea din Lund, cu profesorul Alf Lombard. Am fost singura studentă de atunci, dar am luat lecții private cu doamna Dagmar Falk, care astăzi are 100 de ani. Ea îmi urmărește tot timpul fiecare pas, în locul părinților, știe tot ce fac și are un interes vital pentru orice fac în domeniul românesc.
AGERPRES: După profesorul Lombard, ea a fost cea care v-a marcat evoluția.
Inger Johansson: Da. A fost un mentor, care m-a condus cu toată vitalitatea ei. Și a crezut în mine.
AGERPRES: Când ați început să traduceți din română?
Inger Johansson: În anii '70 am început s-o traduc pe Gabriela Melinescu. Ea a venit atunci în țară la noi. Am tradus trei romane și un jurnal, dar nu a mai fost nici o editură interesată de literatura română, așa că am tradus o mulțime de cărți în engleză. Abia la începutul anilor 2000 am fost angajată de Editura Bonniers pentru traducerea lui Mircea Cărtărescu. Până în prezent i-am tradus șase titluri și împreună cu Gabriela Melinescu am făcut un volum de Nichita Stănescu. Foarte îndepărtat în trecut, am tradus și o dramă de Horia Lovinescu.
AGERPRES: E greu să traduci din limba română?
Inger Johansson: Traducerea din orice limbă este întotdeauna grea. Nu se poate spune că e mai ușor sau mai greu dintr-o limbă în alta. Trebuie să ai talent, interes și insistență să o faci. Și mai ales dacă ai un scriitor de calibrul lui Cărtărescu, știi că e o aventură nemaipomenită. Și mai ales când vezi ceea ce iese în limba ta maternă din așa o comoară de literatură ca a lui, atunci poți să lucrezi fără să simți efortul. Trebuie să mă întrebați deci cum se traduce literatura bună. Să traduci literatură mediocră este cel mai greu lucru. Asta pentru că nu poți fi fidel cu o lucrare mediocră, pentru că odată tradusă, aceasta este, dacă se poate spune așa, și mai mediocră. Este o dilemă a multor traducători.
AGERPRES: Cum a fost traducerea autorului "Orbitorului"?
Inger Johansson: Pentru mine, cu un scriitor mare am putut face și cele șase cărți mari, de la "Nostalgia", până la "Jurnal" și încă alte 10 cărți în plus, în același timp. Asta înseamnă că am primit atât de multă energie de la literatura lui Cărtărescu, încât am avut putere în plus să mai fac și alte lucruri.
AGERPRES: Până unde se poate merge în actul traducerii? Asta apropo de vorba "traduttore-traditore". Ceea ce rezultă nu este oare o lucrare nouă? Și atunci, traducătorul nu este el însuși un creator, de altă factură?
Inger Johansson: Da. Cum a spus Mircea Cărtărescu la un seminar de aici (n.r.—Târgul de Carte de la Goteborg). El este unul dintre foarte puținii scriitori care, într-adevăr, cu profunditate recunoaște că în traducere asistăm la un proces de recreare. Unul dintre cele mai mari momente în istoria colaborării noastre a fost acela când am terminat "Aripa stângă". I-am scris un mail lui Cărtărescu și i-am spus: "Iată, am dat-o! Am terminat-o!". Și el, imediat, mi-a răspuns: "Atunci, cartea asta este, în aceeași măsură, a mea și a ta". Este un gest, o recunoaștere foarte, foarte vastă, de o profunzime enormă, pentru că el înțelege, într-adevăr, despre ce este vorba.
AGERPRES: Este cunoscută literatura română sau nu în țara dumneavoastră? Cum sunt apreciate cărțile scriitorilor români în Suedia?
Inger Johansson: Trebuie să-i întrebați pe editori. Eu citesc doar cronicile, care sunt laudative, apreciind nivelul înalt de literatură sofisticată. Personal, sunt în stare acum, după atâția ani, să văd că tradiția literară a rezistat în ciuda suferinței, când literatura a fost uneori amenințată, prin toate evenimentele Revoluției și lucrurile bulversante din istoria României.
AGERPRES: La ce vă referiți?
Inger Johansson: Este foarte greu de realizat, de înțeles pentru un cititor de aici care habar nu are de natura amenințării la care poate fi supusă literatura. Nu se poate imagina nivelul de naivitate al cititorului de aici și din alte țări occidentale. Dacă n-ai trăit sub opresiune, sub dictatură, habar n-ai despre ce e vorba, ce înseamnă suferința. Dar acesta este și privilegiul cititorului, să n-o știe. Să iubească doar cărțile în sine. Uneori, naivitatea este ceva bun, un ajutor și un sprijin pentru oamenii care vin aici cu istorii de suferință. Deci, nu știu ce fel de interes, ce curiozitate au cititorii suedezi.
AGERPRES: Aveți o carte a unui scriitor român pe masa de lucru acum?
Inger Johansson: O să încep cu versiunea în proză a "Levantului". Cărtărescu a rescris "Levantul" în proză. Și noi, ca și francezii sau alți traducători din alte limbi, vom traduce această carte.
AGERPRES: Prin cărțile pe care le traduceți, prin modul în care abordați această trudnică întreprindere vă dovediți apropiată nu doar de limba română, ci și de istoria noastră. Ați fost în România. Ce știți despre noi?
Inger Johansson: România este destinul meu. De felul meu nu călătoresc prea mult. Dar a devenit destinul meu și soțul meu lucrează în domeniul purificării apelor în România. Ne-am înțeles, fiecare cu preocupările lui, că România înseamnă foarte mult pentru noi.
AGERPRES: Ce le-ați transmite românilor, din perspectiva unui suedez care, iată, iubește România?
Inger Johansson: Mai ales faptul că zilele acestea se vede un reflux foarte mare de interes mai ales pentru literatura română, dar și pentru viața din România. Se vede în cele mai mari ziare din Suedia care scriu despre realitățile românești. Și asta nu doar din numărul foarte mare al articolelor, ci și din perspectiva vastă a subiectelor abordate. Este un act de reciprocitate față de modul în care Institutul Cultural Român a lucrat cu publicul suedez, în cadrul întâlnirilor dintre artiștii români și cei suedezi. Este un fenomen cultural cu totul nou la noi, care a fost recunoscut, anul trecut, la împlinirea a cinci ani de existență ai Institutului Cultural Român în Suedia. Nu este doar un dar al vostru, ci o reciprocitate, o comuniune a relațiilor literare, culturale și personale, care au fost dezvoltate într-un mod foarte, foarte interesant.
Un interviu de Daniel Popescu, Agerpres
