TORINO 2019. Celebrul traducător Bruno Mazzoni, despre cum să-și plaseze România în lume tezaurul literar

Salonul Internațional de Carte de la Torino, cea mai importantă manifestare de profil din Italia, la care România ia parte pentru al 11-lea an consecutiv prin standul ICR,s-a deschis astăzi. Cu puțin timp înainte de inaugurarea standului României, Bruno Mazzoni, cunoscutul traducător și profesor de limba română de la Universitatea din Pisa, promotor și prieten al culturii române, a vorbit într-un interviu despre romanul “Enigma Otiliei”, de George Călinescu, cu o prefaţă a sa în italiană şi despre care speră să aibă acelaşi succes pe care l-a avut “Il Gattopardo”, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, despre “traducerile care îşi pierd în plan lingvistic, cu trecerea timpului, farmecul necesar”, dar şi pe ce loc se află în prezent literatura română în topul celor mai promovate literaturi din Europa.

Prezent la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, pentru lansarea romanului “Enigma Otiliei”, Bruno Mazzoni spune că punctele cheie în promovarea literaturii române în lume sunt: relevanţa editurilor, valoarea operelor şi calitatea traducerii.

Primul eveniment de la standul României a avut loc joi, de la ora locală 12.00, când a fost programată lansarea volumului „L’enigma di Otilia”, de George Călinescu, tradus de Alessio Colarizi Graziani şi Laura Vincze, apărut la editura Lithos Editrice (Roma) în 2018. Introducerea este semnată de Bruno Mazzoni, care a prezentat cartea alături de traducătorul Alessio Colarizi Graziani.

Sunteţi un excelent cunoscător al literaturii române, din care traduceţi în limba italiană de aproape 20 de ani. În fiecare an criticii literari remarcă numeroase apariţii valoroase, însă timpul este limitat. Cum alegeţi cărţile?

Din motive strict profesionale, fiind profesor universitar, am așteptat mult timp înainte de a mă încumeta să traduc cărți de autori români, mai ales că un bun prieten de-al meu, cunoscutul românist Marco Cugno de la Universitatea din Torino, era foarte implicat în a promova la noi, la un nivel de excepție, literatura română. Ca și el, am preferat să îmi aleg personal operele pe care intenționam să le propun spre publicare unor edituri din Italia. Nu a fost în niciun caz o întâmplare faptul că, pe la sfârșitul anilor ’90, am mizat pe un autor contemporan, de nivel european, cu o paletă literară foarte amplă și un excelent bagaj cultural, anume Mircea Cărtărescu.

Spuneaţi într-un interviu că o traducere ar trebui refăcută o dată la 40 de ani, pentru că vocabularul se schimbă. Ce spuneti atunci despre opera însăşi, ne putem gândi că expiră un anumit tip de literatură? Ce face ca unele cărţi să fie citite şi peste ani, iar altele, respectate poate ca fiind canonice, să se bucure de notorietate fără a mai fi însă citite?

Stilul original al unei opere constituie un fel de brand autorial, formând ceea ce se numește în stilistică ‘idiolect’. Nu e de mirare, deci, dacă orice român cultivat e în stare să recunoască amprenta eminesciană atunci când citește un sonet scris de el, tot așa cum se poate întâmpla la noi dacă cineva întâlnește un text scris de Dante sau Petrarca sau Leopardi. Recunoaștem acolo că un geniu creator a plăsmuit într-un mod inedit – și cu greu imitabil – o ‘limbă’ proprie. În schimb, tălmăcirile au o viață cu totul perisabilă din moment ce orice traducător, chiar dacă e foarte talentat, nu este un creator în sine, ci transpune de fapt în limba lui ce găsește în textul original. Dar nu orice text își epuizează valențele implicite prezente în textura lui la o singură citire, sunt opere care prin natura lor complexă prezintă nivele de interpretare diferite, stratificate, în timp ce cuvintele lor au o polisemie care produce ecouri diferențiate în timp și în spațiu, în funcție de competența cititorului, de sensibilitatea epocii, de ideologia vremii ș.a.m.d. De asta eu socotesc că orice traducere își pierde în plan lingvistic, cu trecerea timpului, farmecul necesar. Nu întotdeuna calitatea cărților este suficientă pentru a decreta dacă o carte va rămâne în permanență în canonul unei literaturi: un exemplu elocvent poate fi Divina Commedia, care în decursul a opt secole a avut aprecieri diverse, legate de climatul epocilor. În orice caz, cred că statutul de operă ‘clasică’ este o garanție (pentru această noțiune m-aș limita să trimit la un bine-cunoscut eseu de Italo Calvino).

Primul eveniment de la standul României organizat de ICR la Salonul de Carte de la Torino este lansarea ediției în limba italiană a romanului Enigma Otiliei de George Călinescu, prefațată de dumneavoastră. Cartea este în programa de bacalaureat, deci în România este o lectură obligatorie pentru tinerii de 17-18 ani. Credeţi că va avea succes la publicul tânăr din Italia?

Este o întrebare dificilă, la care pot să răspund cu o anecdotă din lumea editorială italiană. Pe la începutul anilor ’60, un intelectual rafinat din Palermo trimisese la editura Einaudi din Torino, în manuscris, un roman cu mult condei și miez istoric. Cartea i-a fost înmânată lui Elio Vittorini, critic și romancier (și el sicilian), referent literar, care socotise, probabil din considerente in primis ideologice, că romanul nu merită să fie publicat. Pasul următor al autorului a fost de a trimite cartea la un alt editor, și el de stânga, din Milano, Giangiacomo Feltrinelli, care a avut o cu totul altă părere, în așa fel încât în 1963 a apărut celebrul Il gattopardo de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care a câștigat importantul Premio Strega, s-a bucurat de un adevărat succes de public, a fost tradus în nu știu câte limbi și mai apoi mirabil ecranizat de Luchino Visconti. Nimeni nu ar fi crezut în anii ’60 că un roman istoric, care nu prezenta o viziune progresistă și ascensională a istoriei, ar putea avea impactul pe care l-a avut. M-aș bucura mult dacă romanul lui G. Călinescu, abia apărut în traducere la noi, să fie bine receptat de critică și citit așa cum se mai întâmplă în România.

Condiţia pentru a fi numit cititor adevărat, „robust“, spuneaţi că ar fi aceea de a citi cel puţin 30 de cărţi pe an. Dar cât de mult contează selecţia acestora, ce îi conferă „greutate“ unei cărţi? Este succesul unui titlu calculat în numărul de exemplare vândute, în multitudinea de ecouri critice din reviste culturale de prestigiu sau poate este corelat cu notorietatea autorului sau a editurii?

Problema pe care o puneți este un subiect delicat, aș spune într-o oarecare măsură chiar dureros. Piața italiană de carte suferă de mai multe decenii de o criză destul de serioasă, care ține și de conjunctura economică generală. Un public restrâns și fidel se menține, dar nu întotdeauna primează calitatea literară a operelor tipărite. Există la noi câteva mii de premii literare, prea des condiționate de influența editurilor mari, edituri care preferă în bună măsură să publice autori deja cunoscuți, nume internaționale care asigură cifra de vânzări pentru fiecare carte nouă, sau scriitori italieni promovați prin talk-show-uri și alte programe tv. În acest context este foarte binevenită prezența multor edituri mici sau mijlocii care investesc în scriitori noi, publicând cărți de calitate, precum și opere publicate în deceniile ’20, ’30 ale veacului al XX-lea și de mult timp absente de pe piața noastră. Neavând un număr consistent de reviste culturale, nu mi se pare că recenziile ar reuși să schimbe mult aprecierea cititorilor, dar contează în schimb renumele editurii.

Sunt editurile din Italia interesate de autori români? În Romania, de pildă, una dintre cele mai mari edituri, Humanitas, are o colecţie impresionantă, „Biblioteca italiană”, cu ediţii bilingve.

Nu avem edituri italiene care au creat o biblioteca românească asemănătoare cu prestigioasa „Biblioteca italiană” Humanitas. Poate, cu excepția editurii Rediviva din Milano, care publică, din păcate, titluri și autori cu profil și valoare foarte diferite, și a editurii Aracne din Roma, care obține finanțări dar nu distribuie în librărie cărțile tiparite, care se pot obține numai on demand. Sunt în schimb câteva edituri care au în portofoliu mai mulți scriitori români sau de origine română. Mare pacat este însă faptul că există niște edituri mici, aproape necunoscute, care își arată un oarecare rapsodic interes față de opere românești, în vederea obținerii unor finanțări din partea ICR (aș îndrăzni să sugerez o mai migaloasă selecție pentru a nu investi/risipi degeaba resurse care ar merita mai mult).

Cunoaşteti tineri traducători italieni de limbă română cărora simţiti că le veţi putea preda ştafeta peste ani ? În cât timp se formează un traducător ?

Avem din fericire și câțiva tineri bine pregătiți, care au ieșit din universitățile noastre știind destul de bine limba română și grație unor semestre Erasmus petrecute în România. În realitate, pe lângă o foarte bună cunoaștere a limbii ‘sursă’, socotesc și mai important un atașament deosebit pentru limba ‘țintă’, adică pentru limba maternă, în care fiecare traducător ar trebui să fi citit cât mai mulți autori moderni și contemporani în stare să ofere un bogat repertoriu stilistic. Formarea ține de fapt de calitatea omului și de talentul de a-și însuși toate resursele lingvistice necesare.

Pe o scară de la 1 la 10, unde s-ar situa în prezent literatura română în topul celor mai promovate literaturi din Europa?

Chiar dacă ar trebui spus că e o nedreptate, mi-e teamă că deocamdata aș pune-o pe locul 6.

Ce îi lipseşte României să îşi plaseze bine tezaurul literar?

S-a făcut foarte mult, în ultimii zece ani, pentru a promova prezența de cărți românești în lume. Din punctul meu de vedere, ar fi bine să fie luată în seamă relevanța editurilor care aplică pentru finanțare (numărul anual de cărți publicate, lista autorilor traduși, asigurarea unei distribuții pe piață), valoarea operelor (ale unor autori în viață, dar nu numai), calitatea traducerii.

Prof. univ. Bruno Mazzoni (n.1946, Napoli) este unul dintre cei mai importanți traducători de limbă română, printre autori numărându-se Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Herta Müller, Max Blecher, Denisa Comănescu . Interesul pentru cultura română s-a manifestat încă din anii studenției la Universitatea „Federico II“ din Napoli, când, după ce primește o bursă în România, alege un subiect legat de ideologia lingvistico-literară și mișcare politică la Școala Ardeleană pentru lucrarea de diplomă și, ulterior, urmează studii doctorale în România, sub îndrumarea prof. univ. Iorgu Iordan. A fost lector de limba italiană la Universitatea din București și conferențiar la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Este autor al unor studii dedicate lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, dar și al unui volum despre inscripțiile din Cimitirul de la Săpânța, Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpânța, Edizioni Ets, 1999. În 2003 a primit Premiul național pentru traducere din partea Ministerului pentru Bunurile culturale al Italiei. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara şi al Universităţii Bucureşti.