- 1 September 2012
- Etichete Literatura
Motive? O mulţime! Iată cel mai proaspăt: a împlinit vîrsta de 80 de ani. Şi nu într-o zi oarecare, ci pe 26 octombrie, cînd s-a născut Dimitrie Cantemir, colegul său de breaslă, căruia i s-a dedicat un ditamai Anul (politico-academic) pe agenda extrem de încărcată a RM. Numai că, spre deosebire de Cantemir seniorul, care a obţinut mai multă vizibilitate cu fonduri de la buget, Aureliu Busuioc, octogenarul, şi-a asigurat-o pe cont propriu. Exact cum zicea, providenţial, în 1966: „Singur în faţa dragostei”. Adică fără mediatori. Dar nu şi fără admiratori alias martori. Pentru că noi alcătuim mărturia popularităţii sale, toţi acei care i-am citit măcar un roman, o carte de poezie, un articol de ziar sau barem o epigramă. Pînă şi un banc auzit din gura lui Busuioc este suficient ca să pretinzi onoarea de a fi „marturul” (martirul) popularităţii sale.
Cine nu a apucat să citească, pe motivul alfabetizării tardive, „Unchiul din Paris” (1973) ori „Local – ploi de scurtă durată” (1986) nu l-a putut ocoli pe Busuioc la celelalte intersecţii, mai inofensive („Lătrînd la lună”, 1997), incisive („Pactizînd cu diavolul”, 1999) ori codificate („Spune-mi Gioni!”, 2003). Iar cel de a muşcat din proza lui Busuioc, nu avea cum să nu fi savurat gustul poeziei sale: „Prafuri amare” (1955), „Piatra de încercare” (1958), „Firicel de floare rară” (1961), „Dor” (1962), „Poezii” (1964), „În alb şi negru” (1977), „Îmblînzirea maşinii de scris” (1988), „Plimbătorul de purici” (1992), „Concert” (1993), „Punct” (2008).
Pentru cine nu ar fi suficientă această listă de probe (de notorietate) ar mai fi de recomandat „Hronicul Găinarilor” (2007). Dar mai ales cea mai recentă lucrare („O sumă de cuvinte”, 2008). Şi asta pentru ca să poată înţelege cu adevărat ce are în vedere celebrul clasificator din România al scriitorimii, Alex Ştefănescu, atunci cînd spune, despre Aureliu Busuioc, că, pardon, „contrazice imaginea consacrată a scriitorului basarabean” deoarece „nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic”, pentru că „domină prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator” (sportul sinucigaşilor în mediile vanitoase de la noi, adaug eu cu obrăznicie), iar (nota bene!) „dacă se joacă, o face ca un aristocrat, nu ca un clovn”.
Citind definiţiile date de Ştefănescu (în cel mai recent număr al „României literare”), îţi vine să dai fuga la librărie, să iei cu braţul cărţile lui Busuioc, ca să ai şi tu acasă, la îndemînă, etaloane ale „raţionalismului incoruptibil”, modele de „distanţare ironică faţă de scris”, calapoade de „nesupunere calmă faţă de orice constrîngere”, mostre de „curaj de a regîndi adevăruri aflate în circulaţie” cu copiraitul inconfundabil al „unui om de bună condiţie” şi cu „o vastă cultură literară”.
Trebuie să recunosc, înainte ca să fi văzut instrucţiunile de utilizare semnate de Ştefănescu, am avut inspiraţia să adun o bună parte din cărţile recente ale lui Aureliu Busuioc. Romanul „Spune-mi Gioni!” l-am primit cu autograful autorului. Ameţit de bucurie, nici nu am stat să descifrez atunci ce însemna „medalia” de care mă învrednicisem din mîna Sa voievodală: „Domnului Botnaru, primului meu editor din Moldova „liberă”, cu cele mai bune sentimente”. Ceva mai tîrziu, convocat la un borş de-al doamnei Tanţi, mi-am dat seama că a avut în vedere funcţia mea de secretar general de redacţie la ziarul „Sfatul Ţării” în care Aureliu Busuioc a reuşit să se publice înainte să fie confiscat, ziarul, de birocraţia parlamentară. Şi pentru că eram magazinerul spaţiului de ziar, m-a avansat în gradul nemeritat de „editor”.
Dar cum din pana lui Busuioc şi ocara e dulce, ori de cîte ori mă ia la mişto, mă gîndesc, norocosul de mine, că, de fapt, îmi dă lecţii de „ANTIdistanţare”. Şi, recunosc, am dat buzna. Pentru că am fost printre puţinii jurnalişti norocoşi (nepermis de puţinii) cărora Aureliu Busuioc le-a acceptat interviuri zise jubiliare, m-am simţit obligat să folosesc emisiunea mea duminicală de la „Radio Europa Liberă” ca să fi întredeschis, cîtuşi de puţin, parantezele ce ascund, pudibond (din vechi raţiuni ideologice oare?) biografia fracturată a generaţiei din care face parte AB. Şi pe care continuă să o mobilizeze, ca un centurion. Generaţia „celor mai hărţuiţi dintre pămînteni”. Cea a parinţilor noştri (bunicilor sau străbunicilor deja) care s-au născut în Regatul României, după care istoria s-a gîndit să-i mute în Uniunea Sovietică, fără să le ceară părerea, apoi le-a poruncit să devină cetăţeni ai Republicii Moldova, fără să le ofere garanţii că nu se vor trezi mutaţi pe o altă pagină sau într-un alt manual.
Exact la asta mă gîndeam în urmă cu cîteva luni, cînd mi-a venit să dau şi eu, în sfîrşit, o tură la celebrul cimitir parisian Per Lachaise, poate singurul loc unde straturile vremii se aşază cuminte unul lîngă altul, fără a se stingheri reciproc. Negustori, notari, cardinali, profesori, farmacişti (în cavouri ce reproduc, miniatural, stilul Notre Damme) urmaţi de scriitori, vedete, bancheri, generali (aciuaţi sub plăci opulente de marmură), flancaţi apoi de fruntaşi ai partidului comunist, victime ale catastrofelor aviatice (păziţi de monumente avangardiste), în vecinătate imediată (voila!) cu defuncţi onorabili de origine chineză, tibetană, nepaleză (sau ce o fi însemnînd ieroglifele impecabile de pe plăcile de un negru-înspăimîntător cu dragoni pe la colţuri).
În părţile noastre, din păcate, nu ştim încă să le facem parte dreaptă tuturor. Nu neapărat pe plăcile de granit cumpărate pe bani de la buget, sau pe hîrtia velină a cărţilor de memorii, plătite şi ele din impozitele tuturor. Nu neapărat. Barem parte dreaptă din respectul pe care îl merită. Darămite „înainte de staţia terminus”, atunci cînd „nesupunerea calmă” (şi sinucigaşă) îşi face efectul. Vreţi şi Nume? Nicolae Sulac! Vasile Vasilache! Suficient de convingătoare? Aceste gînduri mă frămîntau din nou atunci cînd Aureliu Busuioc m-a convocat, iar la un borş de-al doamnei Tanţi, în ziua a şaptea după festivităţile jubiliare de la Uniunea Scriitorilor şi la trei zile după lecturile publice ale „Hronicului” de la Biblioteca Haşdeu (ce l-au înduioşat mai mult decît puţiniii ditirambi de serviciu).
Tratat din nou cu miştouri, fum de ţigară şi vodkă, în doze farmaceutice, am avut privilegiul să mă lase, ca pe un ied bezmetic, să îl întreb de toate. Şi despre relaţia sa cu Dumnezeu, despre viitorul Republicii Moldova, despre „unicitatea” moldovenilor şi capacitatea lor de a identifica cei mai buni cîrmaci.
Şi atunci mi-am dat seama că astfel am reuşit, de fapt, să stau de vorbă cu… tatăl meu. Pentru că astăzi l-ar fi preocupat, probabil, aceleaşi gînduri, dacă nu ar fi plecat în lumea celor drepţi în urmă cu trei decenii, în plin zastoi brejnevist. La fel ca Aureliu Busuioc, tatăl meu s-a născut în România regală, suportînd apoi toate consecinţele. Cîteva clase „la români” i-au fost suficiente ca să fie mai cărturar decît profesorii de la Institutul Pedagogic şi mai instruit decît politrucii care l-au hărţuit toată viaţa pentru „curajul de a regîndi adevăruri aflate în circulaţie” şi „nesupunere calmă”. Oricît de feroce era pedeapsa lui Stalin, oricît de mieroasă era utopia lui Hruşciov, oricît de optimistă - perestroika lui Gorbaciov sau „dezrobirea” dată de Elţîn, generaţia lui Aureliu Busuioc nu avea cum să se fi înrădăcinat.
Sursa: http://www.vipmagazin.md
Fragmente din romanul Spune-mi Gioni!
Spune-mi Gioni! Spune-mi Gioni!
