Pictorii români şi Franţa (1834-1939)

Les Peintres roumains et la France (1834-1939) [Pictorii români şi Franţa (1834-1939)] 

de Gabriel Badea-Păun

Prezentarea cărţii în prezenţa autorului

In Fine éditions d'art, cu sprijinul CENNAC, iulie 2019

Traducere de Philippe Loubière

Prefaţă de Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de istoria artei « G. Oprescu » a Academiei române

Data : 19 septembrie 2019

Loc : Palatul Béhague, Reşedinţa României in Franţa

Lucrarea a apărut în condiţii de excepţie şi prezintă lista exhaustivă, care nu a mai fost realizată până acum, a 340 de pictori născuţi pe teritoriile istorice ale României şi care au studiat, expus, călătorit sau s-au stabilit în Franţa între 1834 şi 1939. Un studiu însoţeste fiecare artist, menţionând formaţia acestuia în cadrul sistemului francez de învăţământ artistic (Ecole des Beaux-Arts şi atelierele independente), participările sale la saloane şi alte expoziţii.

De la « Peisaj din Bretania » de Nicolae Grigorescu la « Pont-Neuf » de Theodor Pallady, trecând prin « Primul atelier la Paris » de Theodor Aman, această lucrare ne prezintă acei pictori români care, de la mijlocul secolului al XIX-lea la jumătatea secolului XX, au fost inspiraţi atât de ţara care i-a primit – Franţa, cât şi de pamântul natal – România.

Volumul prezintă 100 de ani de pictură românească, 1834 fiind anul în care primul pictor român, Ion Negulici, soseşte în Franţa pentru a-şi face studiile artistice, iar 1939 reprezintă sfârşitul circulaţiei libere în contextul debutului celui de-al doilea război mondial.

Gabriel Badea-Păun este doctor în istoria artei (Paris IV-Sorbonne), după absolvirea facultăţii de istorie a Universităţii din Bucureşti. El este autorul mai multor lucrări, între care Portraits de société, publicată în 2007 şi distinsă cu Premiul Cercle Montherlant-Académie des beaux-arts în 2008 şi Le Style Second Empire – Architecture, décors et art de vivre, apărută în 2009 şi distinsă cu Premiul Fundaţiei Napoléon în 2010.

Alte lucrări : The Society Portrait from David to Warhol, traducere Barbara Mellor, New York, Vendome Press, & Londres, Thames & Hudson, 2007, Le style Second Empire.Architecture, décors et art de vivre, Paris, Citadelles et Mazenod, 2009.

Interviu cu Gabriel Badea – Păun: „Am încercat să readuc capitolul românesc al artei în contextul lui european”

Arhivele Naționale ale Franței, într-o după amiază, încă însorită, la Paris: Gabriel Badea-Păun, autorul albumului Les Peintres roumains et la France (1834-1939), apărută de curând la editura InFine, cu sprijinul Cennac/Institutul Cultural Român, ne întâlnește în curtea de onoare a Arhivelor Naționale, fastuosul hôtel de Soubise, unde a început de fapt povestea scrierii acestui volum excepțional. La câteva ore doar de la lansarea oficială la Palatul Béhague, reședința României în Franța, vă propunem un interviu inedit cu autorul volumului.

Sunt cunoscuți acești pictori, despre care scrieți în volum, în istoria universală a artei ?

Gabriel Badea-Păun : În istoria artei românești da, dar în cea franceză doar foarte puține nume sunt cunoscute. Theodor Aman, elevul Școlii de Arte-Frumoase pariziene, al cărui exemplu l-a avut în fondarea celei de la București în 1864, și Nicolae Grigorescu. Avea și de ce ! Cu o instrucție rudimentară, de ucenic de zugrav bisericesc, el a sosit în Franța în 1862, cu ajutorul unei burse obținute cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, pentru a studia la Școala de Arte-Frumoase, însă numai după trei semestre a migrat către colonia artistică de la Barbizon, pendulând între Franța și România pentru că nu avea mijloacele necesare subzistenței. Era sărac și în primii ani vindea arareori.

La un moment dat în 1880, atât de dezgustat a fost de ceea ce i se întâmpla, mai ales că după Războiul de Independență foarte puține dintre tablourile sale reprezentând momente din acest episod care consfințea neatârnarea țării atrăseseră interesul amatorilor sau al autorităților, exceptând comanda pentru Atacul de la Smârdan, adresată de primăria orașului București, pânză de mari dimensiuni realizată de altfel în atelierul său parizian (azi la Muzeul Național de Artă) - încât a decis chiar să se stabilească în Franța. A rămas șapte ani, în Bretania și Normandia, pictând mult și expunând anual la Saloanele Oficiale. O afecțiune oculară survenită în 1887 l-a obligat să organizeze în pripă o expoziție la galeria Martinet, de pe Boulevard des Italiens, și cu produsul vânzării s-a întors la București unde s-a stabilit, având o casă-atelier pe strada Batiștei, păstrându-și însă atelierul din place de Clichy unde revenea aproape anual pentru a petrece iarna de care avea oroare.

Pictorii generației 1890, care au fost profund impresionați de viziunea sa artistică, devenită normă artistică în societatea bucureșteană, și au expus mult pe scena pariziană, arareori au cunoscut succesul.

Între cei remarcați au fost Menelas/Michel Simonidy, care era considerat în 1900 de critica de artă franceză drept cel mai promițător talent al Școlii românești de pictură. Pastelistului Nicolae Gropeanu îi era lăudat mai ales talentul de organizator, el a fost unul dintre membrii fondatori ai "Salon d’Automne" (Salonul de Toamnă). Ei sunt însă amândoi uitați azi și în Franța și în România. Ștefan Popescu, un pictor cerebral, nutrit de numeroase lecturi, cu studii la München și la Paris, care a călătorit mult în Bretania, în Nordul Africii, a încercat chiar să organizeze o expoziție de artă veche românească la Paris către 1905, prezentând acuarele după motive sculptate sau pictate din vechile edificii religioase românești, însă fără succes. Visul lui s-a realizat doar în 1925, când, împreună cu Eustațiu Stoenescu, au selectat operele de artă modernă si contemporană pentru "Exposition d’art ancien et moderne roumain", care a avut loc la Jeu de Paume, de la Tuileries.

Deci după Marea Unire de la 1918 artele românești încep să fie din ce în ce mai cunoscute în Franța ?

Intr-adevăr, în anii 20 s-au făcut mari eforturi diplomatice pentru ca România Mare să fie recunoscută politic și diplomatic, iar dintre liniile definitorii ale acestui discurs latura artistică nu putea lipsi, caci ea îi crea o identitate vizuală. Privilegiată în "Exposition d’art ancien et moderne roumain", din 1925, era arta veche, post-bizantină, reprezentată de iconostase întregi, broderii liturgice, obiecte de cult, câteva dintre fastuoasele broderii expuse atunci le-am putut admira (ironia sorții!) în primăvară în expoziția de la Luvru, ele au trezit atunci ca și acum un enorm interes. Arta modernă cu Aman și Grigorescu le păreau criticilor prea „franceză”, prea conectată școlii lor. Singurul care i-a entuziasmat, a fost recent redescoperitul pe atunci Andreescu, dar nu în peisajele lui de la Barbizon, ci în cele românești. Totodată salutau talentul noilor veniți care se făcuseră remarcați în ultimii 20 de ani, Pallady, Petrașcu, Popescu, Iser și Stoenescu, ca un „produs al Școlii franceze”, deplângând însă absența lui Simonidy, care era deja consacrat pe scena franceză, dar care nu făcuse parte din selecție.

Ați încercat să rescrieți pentru publicul francez acest capitol după aproape un secol ?

GBP : Într-un fel da, pentru că nu s-a mai făcut nimic semnificativ din 1925 încoace, cu excepția sălilor de pictură și sculptură din Pavilionul românesc imaginat de arhitectul Duiliu Marcu pentru Expoziția Internațională din 1937, care nu au fost însă însoțite de vreo publicație, cu excepția unui modest livret, greu de găsit. În ciuda succesului răsunător de critică, al cărui ecou s-a făcut între alții și reputatul critic Louis Vauxcelles, care vehicula chiar în presă posibilitatea/ideea organizării unei mari expoziții de artă românească în capitala franceză, nu s-a mai făcut mare lucru. Apoi a venit războiul și au urmat doar câteva expoziții mai curând minore: între25 octombrie şi 4 decembrie 1961 o expoziție de artă modernă si contemporană românească, la Musée d’art moderne de la Ville, rămasă fără niciun ecou, în 1973 la același muzeuuna consacrată schimbului epistolar și de opere între Pallady si Matisse, apoi o lungă pauză până în 1991 și Au temps des Impressionistes, la Domaine du Bagatelle, urmată de expozitia itinerantă Grigorescu de la Barbizon și Agen în 2006, o alta dedicată pictorilor români în Bretania, Peintres roumains en Bretagne, la Quimper în 2009. Am încercat deci să suplinesc această lipsă...

Revenind la carte, cât timp a durat alcătuirea sa ?

GBP: Mai mult de cinci ani de muncă de cercetare, de parcurgere a foilor matricole ale elevilor români la Ecole des Beaux-Arts (păstrate aici la Arhivele Naționale Franceze), ale cataloagelor de expoziții, de galerii, a presei artistice. Treptat am alcătuit un repertoriu care m-a condus la definirea liniilor directoare în care toată această masă pletorică de informație capătă o coerență articulându-se în jurul unor idei clare. Nu este însă o carte pentru specialiști, ci pentru toți cititorii francofoni interesați de acest subiect. Va reamintesc că Școala de pictură românească există de foarte puțin timp, de la începutul secolului XIX.

Cititorul trebuie să înțeleagă, să plaseze într-un context universal, în ce fel de la simple fresce de biserică s-a ajuns să se construiască o școală modernă de pictură în România, mai ales datorită portretelor, dar și datorită acestor tineri pictori care au venit să studieze în Franța. Să nu uităm că, în 1800, elitele principatelor se îmbrăcau după moda din Constantinopol și trăiau mai mult sau mai puțin ca acolo, limba de cancelarie era greaca, limba de biserică era slavona și ei vorbeau și româna. La fel, era necesar de explicat cum ocupația rusească, austriacă într-o măsură mai mică, au făcut ca franceza să devină limba de comunicare între ocupant – Imperiul rus și cel ocupat, deci principatele române. Datorită francezei, românii au început să copieze foarte rapid, fără să înțeleagă întotdeauna modelul. Era necesar de explicat cum tot acest amalgam și cum această societate fanariotă a ajuns într-un timp extrem de scurt, în cincizeci de ani, să se modernizeze. Primii artiști care contribuie la această modernizare socio-vizuală a Principatelor, în care călătoriile au un rol esențial, sunt arhitecții… apoi sosesc pictorii de portrete.

In prefața cărții, Adrian-Silvan Ionescu, povestește o anecdotă care mi se pare incredibilă despre unul dintre cele mai însemnate tablouri pictate de Aman la Paris. Ne-o puteți povesti ?

GBP : Intr-adevăr, este vorba deBătălia de la Alma, pictată de Theodor Aman, o pânză de mari dimensiuni, foarte remarcată la Expoziția Universală din 1855. Acest tablou definitoriu pentru istoria artei românești a fost cumpărat de către Ion Ghica, prim-ministru în mai multe rânduri, fondator și președinte al Academiei române, pentru conacul său de la Ghergani. El a fost moștenit de către un nepot, Vladimir Ghica-Ciocănești. În 1948 când proprietățile au fost naționalizate, iar conacele au fost jefuite, acest tablou a avut o soartă neobișnuită, un om din sat, mai întreprinzător, l-a luat și l-a transformat în coviltir pentru căruța sa. Tabloul era impermeabil, fiind pictat în ulei. Doi ani mai târziu, istoricul și criticul de artă George Oprescu a trecut pe acolo și a zis : „Ce mai este și chestia asta ? ” L-a cumpărat și l-a depus la Muzeul Național de Artă din București, nou creat în 1955. Însă el nu putea fi expus pentru că reprezintă un episod nu tocmai glorios din istoria Rusiei, deci pentru a nu afecta relațiile cu Uniunea Sovietică a fost păstrat în rezervă. Tabloul nu a fost restaurat decât în 1991, cu ocazia centenarului morții lui Aman. Acum el se află la Expoziția permanentă a Muzeului.

Interviu realizat de echipa ICR Paris.

· Gabriel Badea-Păun, Le Peintres roumains et la France (1834-1939), editura InFine 2019, cu sprijinul Cennac/Institutul Cultural Român

Alte interviuri cu Gabriel Badea-Păun : 

Lepetitjournal.com : "Les peintres roumains et la France", par Grégory Rateau