Andrei Pleșu
MINIMA MORALIA. ELEMENTE PENTRU O ETICĂ A INTERVALULUI
[fragment]
„[...] Pe temeiul acestei distincții, vom sfârși prin a spune că specialistul în etică poate avea competență etică, dar nu are, în chip necesar, autoritate și competență morală. Or, pe noi nu ne interesează decât aceasta din urmă. Competența morală nu se dobândește prin lectură și prin hermeneutică istorică. Ea nu se pretează la sistematica severă a științei. Lăsând deschisă disputa socratică din jurul posibilității de „a învăța virtutea”, ne vom refugia, deocamdată, în pacea disciplinată a conceptelor aristotelice pentru a spune că fapta morală nu poate fi obiectul unei cunoașteri exacte, întrucât ea nu e necesară, nu are loc mereu în același fel. Pe de altă parte, fapta morală nu e nici accidentală, în asemenea măsură încât să nu dea nici o șansă rațiunii investigatoare. Ea face parte din categoria faptelor generale, adică a faptelor care au loc de cele mai multe ori în același fel. De cele mai multe ori, dar nu întotdeauna. Faptele morale circumscriu un domeniu al nuanței, al varietății, al relativității, a cărui bogăție nu poate fi cadastrată inginerește. Etica însăși e o „știință” oarecum paradoxală, un amestec neobișnuit de contingență și universalitate, vizând mai curând înțelepciunea (phrónesis) decât știința propriu-zisă. În etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezită amețitor între febra aspră a vieții și efortul ordonator al conștiinței, între imprevizibil și ordine, între nemijlocirea imperativă a actului și medierea răbdătoare a reflectării sale. Etica ne confruntă neîncetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Mișcarea ei unește într-o singură traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentința rece a absolutului cu o universală adiere de toleranță. Mai mult decât orice alt domeniu, etica stă sub misterul destinului: în perimetrul ei, surpriza, răsturnările de situație, surparea neașteptată a evidențelor și victoria perpetuă a improbabilului sunt fenomene constante. Nimic nu e mai străin de simțul comun decât etica. Etica începe acolo unde simțul comun intră în criză, constatând că nici una dintre regulile pe care le îngână mecanic în numele iluzoriei sale competențe morale nu mai este valabilă. Drama etică apare, de aceea, din punctul de vedere al simțului comun, drept o formă de nevroză, drept o ne-regulă care îi tulbură habitudinile. Simțul etic e față de simțul comun ceea ce e insomnia față de somnambulism: o ne-adormire contemplativă, opusă adormirii active din jur. Ordinea morală, ca rezultat al veghii morale, e – spre deosebire de ordinea comună – o ordine de tip patetic, o ordine care nu se asociază cu confortul și cu securitatea lăuntrică; e o ordine alcătuită din suferință și risc, o ordine cu grad minim de previzibilitate.
Incompatibilă cu priceperea etică a „specialistului” academic și cu placiditatea didactică a simțului comun, competența morală e, într-un anume sens, incompatibilă și cu existența neprihănită a omului ireproșabil. Nu vom spune că omul ireproșabil (eroul etic, sfântul, ascetul sau cum vrem să-i spunem) e, în plan etic, incompetent, dar vom spune că ceea ce se poate numi „competența” sa e irelevantă etic. Omul ireproșabil, în măsura în care există, e dincolo de etic, într-un spațiu în care deliberarea etică e încheiată. Statica siluetei sale, imacularea prezenței sale fac din acest erou rarisim un impozant exemplum, dar mai puțin un reper eficace. Ascetul e un simbol al capătului de drum. Drumul propriu-zis rămâne în urma sa, ca un vehicul abandonat după atingerea țintei. Or, etica e o strategie a vehiculului. Din unghiul capătului de drum, ea încetează să mai fie o problemă, devenind substanța spontană a vieții, expresia ei firească, nereflectată. E absurd să vorbești despre o morală a îngerilor. Natura angelică e meta-etică. Ea nu poate privi sfera eticului decât cu uimita candoare cu care zăpada ar privi focul. E foarte important să înțelegem că, de la înălțimea absolutului, morala e un ținut exotic. În acest exotism feeric se situează dezbaterea morală pe care o avem în vedere.
***
În grecește, termenul éthos din care s-a alcătuit denumirea târzie a „eticii” însemna, între altele, locuință. Componenta spațială și arhitecturală pe care acest termen o implică e esențială, din punctul nostru de vedere, pentru înțelegerea adecvată a legii morale. Căci legea morală e abordată în chip potrivit când e privită nu ca o verticală unidimensională sau ca un reper punctual, ci ca o desfășurare a verticalei sau ca iradiere a punctului. Legea morală nu se naște din confruntarea statică a omului individual cu „imperativul categoric” al ordinii supreme. E nevoie ca ordinea supremă să intre în mișcare, să producă, prin alunecarea ei peste lume, un spațiu elastic, față de care legea să se comporte simultan ca axă și ca hotar limitativ: acesta e spațiul dezbaterii etice. Și e mai important să resimți eticul ca pe o întindere în care să te poți înscrie printr-o liberă evoluție decât ca pe un ordin juridic care te fixează într-o pură supunere. Legea morală e teritoriul în curinsul căruia omul încearcă să se adapteze la absolut, într-un efort simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la umanitate. Între o umanitate mărginită la propria ei condiție și un abolut inflexibil nu se poate naște spațiul moral, ca spațiu al minimei acomodări existențiale. Spațiul acesta e, așadar, o colaborare a maximei aspirații umane cu maxima îngăduință a absolutului. El unește cel mai înalt punct al lumii cu cel mai de jos punct al geografiilor superioare. Numai în zona de contact dintre aceste două puncte lumea poate fi, cu adevărat, locuită. Iar etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă. Conduita morală nu e, în acest context, decât forma superioară a acelei „locuiri” (Wohnen), în care Heidegger vedea destinul pământesc al omului.
Dacă însă locuirea e o lege a speciei, calitatea locuirii ține de libertatea ei. De aceea, înțeleasă ca locuire, etica e, inevitabil, un domeniu neomogen, policrom, în care se exprimă mai curând creativitatea omului decât docilitatea lui. Firește, nu oricine e liber să-și construiască propriul cod moral, așa cum și-ar construi o casă pe gustul său. Și, de altfel, chiar în acest din urmă caz, trebuie respectate tehnica și finalitatea universală a construcției, așa încât casa obținută să nu meargă cu originalitatea până la prăbușire. Dar înăuntrul unei discipline acceptate, fiecare e dator să dea măsura propriei sale confruntări cu arta construcției, cu legea. Legea morală nu poate fi o soluție generică, dată ca atare și preluabilă ca atare în configurația specifică a oricărei existențe individuale. Ea trebuie să fie, dimpotrivă, spațiul de rezolvare a fiecărei ecuații individuale în parte, riscând, altfel, să devină un plat „mod de întrebuințare” pentru o categorie nelimitată de mecanisme. Legea morală e culoarea pe care o capătă absolutul în mediul unui destin individual anumit. E o rezultantă mai mult decât o premisă: e o operă individuală, o lucrare neobosită a omului, impregnată de personalitatea sa, de drama sa, de traiectoria sa irepetabilă. Omul individual nu-și poate da un mai înalt conținut de viață decât acela de a reflecta asupra combinatoricii posibile dintre datele sale individuale și organismul megalitic al absolutului. Cu alte cuvinte, fiecare individ uman trebuie să-și gândească lotul genetic propriu și propriul „proiect” existențial ca pe o întrebare formulată de absolut dinaintea conștiinței sale. Cum se poate integra expresia caracteristică a fiecărei siluete umane în marele dans al universalului, fără a-și pierde contururile? – iată o formulare posibilă a întrebării etice. Cum poate un om să devină statuie, păstrându-și accentul fizionomic ca pe însăși menirea sa? Omul individual e „sarea” absolutului. Și atunci, împlinirea legii morale echivalează cu a da gust bun rețetei cosmice, eliberând-o de entropia unui legalism dietetic. Legea morală – spre deosebire de legile oricărui alt district al cunoașterii – nu aspiră la impersonalitate. Ea nu vrea să fie o lege a categoriei, ci una a individualului, a excepției. Altfel spus, individul uman nu e chemat pur și simplu să ilustreze legea în mod statistic. El constituie mai degrabă criteriul ei de validitate, substanța ei vie, agentul care o modelează, instanța care o confirmă. Fără participarea conștiinței individuale, a pigmentului solitar din adâncul fiecăruia dintre noi, legea morală nu e nimic. Nimic decât ordine sepulcrală, delir juridic al unei instituții care se încăpățânează să-și impună rigorile într-un pustiu...
***
Etica tradițională alunecă, adesea, într-un delir al generalizării. Ea își construiește normativitatea pe genul proxim al individualității umane, trecând, totalitarist, peste tot ce e diferență specifică. Or, în plan moral, ca și în patologia medicală, nu există boli, ci bolnavi. A recomanda unor pacienți diferiți același medicament, în același dozaj, pronosticând același tip de vindecare, în aceeași unitate de timp, e un gest terapeutic rudimentar chiar dacă boala diagnosticată e, teoretic, aceeași și chiar dacă, uneori, procedeul dă rezultate. Adevărata terapeutică e capacitatea de a adapta știința generală a remediilor la singularitatea cazului. A vindeca e a avansa printr-o neobosită diferențiere. La fel, în etică, norma trebuie să găsească tonul potrivit și „pogorămintele” necesare pentru a vorbi dramei individuale și nu unei umanități abstracte, guvernabilă prin „statute” impersonale. Aceasta a fost marea intuiție a creștinismului originar, nerespectată, din păcate, de creștinismul instituționalizat de mai târziu: a înlocui eficacitatea generică a legii prin patosul unui model personal; a înlocui „porunca” prin „pildă”. Se recupera, astfel, sensul dintâi al latinului norma: acela de „exemplu”, de întruchipare concretă a regulii. Epocala reformulare a eticului provocată prin trecerea de la rigoarea unei sentințe la mărturia – și martirajul – unei biografii particulare nu a fost asumată cum se cuvine de morala sistematică a filozofilor. Valoarea morală a individualului s-a afirmat mai curând în teritorii distincte de gândire, în literatură, de pildă, la Dostoievski sau la Ibsen. Dintre filozofi, puțini au scăpat tentației de a „geometriza”. Cu câteva excepții (Kierkegaard, Nietzsche, Max Sceler, Soloviov, Berdiaev), ei discută eticul cu o obtuză morgă categorială, inapți să-l identifice și să-l înțeleagă în sălbatica lui nemijlocire.”