Evenimentul
„Vasile Stoica - mare diplomat și om de cultură” expune
în imagini, în perioada 3 septembrie - 18 octombrie 2019 , la
Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău,
viata marelui patriot.
Realizată la împlinirea a 130 de ani de la naştere, expozitia este organizată de ICR Chișinău în colaborare cu Fundația „Ștefadina” (București), Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” și Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, în cadrul Programului Centenar.
Expoziţia care evocă memoria diplomatului Vasile Stoica a fost inițiată de Asociația „Ştefadina”, cu contribuția drd. Mihai Nicolae, Radu Bârsan Costin, Gabriel Givlea, consultanţi fiind prof.univ.dr. Cornel Lungu și dr. Constantin Băjenaru. Au fost folosite imagini și documente din Arhivele Naţionale, Arhiva diplomatică, Arhivele militare, Biblioteca şi Muzeul memorial „Gheorghe Lazăr” de la Avrig, Arhiva familiei Stoica-Vasilescu, Martin Rill, precum și obiecte personale din colecţia Stoica-Vasilescu.
Expoziția, cu un spațiu de expunere de 350 mp, constă din 50 fotografii 37 x 45 cm, 14 panouri de prezentare de diferite dimensiuni, 7 picturi (portrete) înrămate, 20 de cărți din biblioteca diplomatului, 66 piese de vestimentație (port popular - ii, fote, cămăși bărbătești, zavelci, veste bărbătești, marame, ștergare, fețe de masă) expuse în vitrine și pe manechine.
Diplomatul și omul de cultură Vasile Stoica (1 ianuarie 1889, Avrig - 27 iulie 1959, Jilava) aparţine Generaţiei Marii Uniri, contribuţiile sale la împlinirea acesteia aşezându-l între cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. Format în şcolile Transilvaniei, prin susţinerea Fundaţiei „Gojdu”, el s-a impus prin calităţi excepţionale ca lider, în vremea studiilor universitare de la Budapesta, fiind ales președinte al Asociaţiei „Petru Maior”. După absolvirea acestora şi a unei specializări în filologie, sub conducerea profesorului Beöthy Zsolt (1913), ASTRA l-a numit profesor la Şcoala de fete de la Sibiu (1913-1914), iar Vasile Goldiş l-a cooptat între redactorii ziarului Românul de la Arad.
Mobilizat ca ofiţer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu, Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu) care militau pentru unirea cu România. A contribuit direct prin articole de presă, conferinţe şi două cărți Habsburgii, ungurii şi românii (1915) şi Suferinţele din Ardeal (1916) la prezentarea opţiunilor de unire. La intrarea României în război, s-a înrolat voluntar, iar proclamaţiile regale pentru armată şi naţiune îl au ca autor; a luptat direct pe front, în Valea Oltului şi pe Argeş, fiind rănit de două ori. Remarcat pentru abilităţile sale excepţionale, a fost trimis împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa în SUA, în misiune specială. Aici a reuşit să unească asociaţiile românilor americani în Liga Naţională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unităţi de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA, a tipărit într-un tiraj mare broşuri de prezentare a provinciilor româneşti, hărţi şi memorii de susţinere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor. Împreună cu liderii mişcărilor naţionale cehoslovace, poloneze şi sârbo-croate, a militat pentru Uniunea Medio - Europeană (preşedinte Th. Masaryk, prim-vicepreşedinte V. Stoica), care a adresat memorii preşedintelui W. Wilson, contribuind la formarea unei opinii corecte asupra evoluției popoarelor din Europa centrală şi de sud-est şi a susţinerii eliberării lor.
Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, Vasile Stoica a fost chemat de Ion I.C. Brătianu la Paris, ca să se alăture delegaţiei României, ca expert tehnic la Conferinţa de Pace. Calităţile sale l-au recomandat pentru o nouă misiune în SUA, aceea de organizare a serviciilor consulare. Întors în ţară (1920), a intrat în diplomaţie la propunerea lui Take Ionescu, conlucrând cu acesta, cu I.G. Duca şi, mai ales, cu Nicolae Titulescu la consolidarea postbelică a României; în această direcţie s-a remarcat ca autor al mai multor documente oficiale prezentate la importante reuniuni ale Ligii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri, încredinţându-i-se misiuni diplomatice la: Geneva, Londra, Bruxelles, Roma, Paris, Atena, Belgrad, Berlin, Praga. În anii 1929-1930 a condus Agenţia internaţională de presă RADOR.
Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia; în respectiva calitate a promovat interesele naţionale, susţinând relaţiile bilaterale bazate pe reciprocitate şi informând, ca fin analist, evoluţia de pe scena politică internaţională. Ca semn de preţuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decoraţii acordate diplomaţilor.
În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial şi al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu pierderi de teritoriu naţional. Adversar al cedărilor şi al noii orientări politice, şi-a dat demisia, rămânând în Ministerul Afacerilor Străine ca şef al Oficiului de Studii. Democrat convins, adversar al fascismului şi susţinător al neimplicării României în război, a fost marginalizat şi i s-au limitat atribuţiile. Sub îndrumarea sa, s-au întocmit materiale de prezentare a realităţilor istorice, demografice şi etnografice din provinciile păgubite prin deciziile militare germano-italo-sovietice, hărţi, cărţi, sinteze şi, direct, memorii adresate conducerii statului în vederea scoaterii din război şi a pregătirii Conferinţei de Pace.
La 23 august 1944, a fost numit Director politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945, Secretar general - poziţie din care a contribuit la salvarea multora din diplomaţii români blocaţi în străinătate, ca şi la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naţionale în noul context postbelic. Considerându-l diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat şi pacifist, guvernul i-a încredinţat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar şi plenipotenţiar în Olanda, cu acreditare şi în Belgia. În noua sa poziţie, a susținut direct guvernul român, respectiv delegaţia acestuia la Conferinţa de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaţilor şi ostracizat. În situaţia nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis şi condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu, Văcăreşti şi Jilava. A fost eliberat după 7 ani, în decembrie 1958, dar Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 10 ani de închisoare corecţională pentru „atitudinea duşmănoasă”, antiguvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate, iar ulterior, Vasile Stoica a murit la Jilava (27 iulie 1959).
Reabilitat în 1970, în urma unor stăruitoare şi repetate demersuri ale soţiei, Paula, osemintele i-au fost aduse la Avrig.
Mărturia ultimelor zile ale patriotului a fost consemnată de istoricul Alexandru Zub, care l-a întâlnit la Jilava, iar sculptorul George Apostu i-a dăltuit în piatră crucea.
