Andrei Marga
Conferință la Academia Română
Hegel socotea cultura drept fruct al libertății spiritului și spațiu al libertății. Nu există vreo cauzalitate naturală care să ducă la cultură, aceasta reprezentând rezultatul libertăților asumate de oameni. Ei creează un regn al operelor spirituale, peste cel al naturii. Dar acolo unde este libertate, se poate vorbi și de răspundere. Asupra acesteia mă concentrez în intervenția de față.
Răspunderea culturii este pe măsura dificultăților vieții umane. Ne dăm seama de magnitudinea acestora parcurgând literatura diagnozelor date societăților europene actuale. De aceea, voi incepe cu preluarea rezultatelor acestei literaturi (I), pentru ca, în continuare, să abordez ponderea culturii în geneza modernității (II) și „cotitura culturală” din societățile contemporane (III), să înaintez, apoi, examinând ideologia dominantă în cultura de astăzi(IV) și criza din România (V), pentru a încheia cu răspunsul la întrebarea : ce are de făcut acum cultura noastră? (VI).
Înțeleg prin cultură ansamblul compus din idei filosofice și teologice, simboluri artistice, teorii științifice și programe ideologice, precum și din încorporarea acestora în instituții, tehnologii, comportamente. Cultura este întregul constituit din idei, imagini, expresii de trăiri și căutării sensului, dar și din obiectivarea acestora în viața comunităților. Iar dacă este vorba de cadrul pe care-l iau ca referință, cel european, atunci apăr susținerea că ceea ce numim cultură europeană s-a specificat în raport cu alte culturi pe câteva planuri: competență tehnică, comportament economic, capacitate administrativă, acțiune politică, cultură spirituală. Mai exact spus, cultura europeană este știință nomologică capabilă de aplicații tehnice, comportament economic ghidat de principiul randamentului, administrație ce trece examenul eficienței, voință politică formată în urma dezbaterii publice a cetățenilor maturi, cultură spirituală ce stă pe suportul interpretării adevărului drept corespondență a propozițiilor cu stările de lucruri, a libertății ca autonomie și al considerării vieții ca unică în condițiile pământești (Andrei Marga, The Destiny of Europe, 2012). Înainte, însă, de alte considerații, vreau să răspund la întrebarea: în ce lume trăim?
I
Avem astăzi la dispoziție o literatură bogată consacrată evaluării societăților europene de astăzi. Evocarea nu poate să nu-l amintească pe Max Weber, cu sumbra sa previziune (din Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, 1920): marketizarea, raționalizarea crescândă, birocratizarea tot mai amplă vor duce la o „carcasă tare ca oțelul a supunerii”, încât „copacii libertății nu cresc până la cer”. Ceea ce a urmat a confirmat scăderea spațiului pentru libertățile individuale. James S. Coleman (The Asimetric Society, 1983) a observat că „persoana naturală” este covârșită în societate de greutatea decizională a „actorilor corporativi” (instituții, organizații etc.). Pe de altă parte, s-a produs o expansiune a individualismului narcisiac, care „videază” societatea de valori și permite un nou „dresaj social”, printr-o „socializare care desocializează” (Gilles Lipovetsky, L’ère du vide. Essais dur l’individualisme contemporain, 1983). Intuiția schimbării societății, în sensul „agonismului”, a lui Baudelaire sau Rimbaud, se confirmă. Am ajuns, în orice caz, într-o societate plină de cinism. Altădată, David îl biruia pe Goliat, astăzi Goliat îi amintește lui David cine e sus și puternic și cine e jos și supus. Diogene din Sinope călca pe covoarele scumpe din casa lui Platon, invocând „naturalețea” vieții. Astăzi gestul nu mai este îngăduit (Peter Sloterdijk, Kritik der zynischen Vernunft, 1983). Horkheimer și Adorno (în Dialektik der Aufklärung, 1947) au anticipat „societatea mediatică” de astăzi, indicând „uniformizarea” și „standardizarea” cunoștințelor, sensibilităților, gusturilor drept caracteristice. S-a trecut la o „societate a comunicațiilor”, care nu este neapărat o „societate a transparenței”. Se destramă „realitatea unică” (Gianni Vatimo, La societa transparente, 1982), dar se instalează „haosul”. Minciuna s-a extins în societate atât de mult încât oamenii încep să se obișnuiască că adevărul este greu de stabilit. S-a intrat într-o „societate a minciunii”, la care consimt atât mincinoșii, cât și cei mințiți (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügen Gesellschaft, 2006). Ne-a mai rămas doar sforțarea individuală de a rămâne cu conștiința curată într-o societate în care se minte sistematic. Suntem într-o „societate infantilă” (Alexandra Viatteau, La société infantile, 2007), în care verticalitatea comportamentelor a fost înlocuită de „conduita ludică”. Suntem în „societatea indiferenței”, în care fidelitatea față de principii și convingeri s-a stins, iar individul tot mai însingurat se refugiază în „tribalismul” asigurat de diferite „identități” (Alain-Gerard Slama, La société d’indifference, 2009). S-a intrat, pe de altă parte, într-o „societate postseculară”, care ne pretinde să reevaluăm importanța religiei. Dincoace de „patologiile rațiunii” (Habermas) și de „patologiile religiei” (Ratzinger), trebuie să relaționăm într-un fel nou științele, filosofia și religia (Habermas, Ratzinger, Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, 2005). Suntem, oricum, într-o „societate invizibilă” – o societate cu o țesătură ascunsă de raporturi, ce scapă înțelegerii noastre și controlului nostru (Daniel Innerarity, La sociedad invisible, 2004). Alții ne spun că ne aflăm într-o „societate a cunoașterii” (Peter F. Drucker, Post-Capitalist Society, 1993), în care conceptele, teoremele, teoriile susțin performanțele, cum anticipa același Hegel, dar nu am ajuns cu aceasta într-o „societate a înțelepciunii”. Riscurile ne însoțesc pretutindeni (până și în alimentele cotidiene), încât nu se poate intra în realitate fără a păși în risc. Suntem într-o „societate a riscului” (Ulrich Beck, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, 1986), în care riscul este ubicuu. Dar rămânem, în pofida a orice, „narcisici” (Hans-Ioachim Maaz, Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychoprogramm, 2012), adică oameni cu „deficite în relațiile de viață timpurii”, „lacune ale iubirii timpurii”, „eșecuri tragice în iubire”, „iluzionară oglindire de sine”, „sensibilitate și îmbolnăvire la minima confruntare cu realitatea”. Narcisismul îl face, în mod iluzoriu, pe fiecare, o creație de sine, dar îl și duce la pierzanie. Ne amintim că, la Ovidius, Narcis sfârșește privindu-și chipul în oglinda apei liniștite, nemaisuportându-se, și dispare încet, epuizat de iubirea de sine.Dincoace de aceste diagnose, care se bucură de notorietate astăzi, apăr teza după care am intrat în „societatea nesigură” (Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, 2009). Thomas Jefferson și Adam Smith ne-au lăsat imagini exaltate asupra certitudinilor pe care, ca oameni, le avem într-o lume guvernată de o „ordine naturală”, accesibilă cunoașterii. Acum, tocmai acea „ordine naturală” și cunoașterea ei par îndoielnice. Valorile – adevărul, binele, frumosul etc. – sunt supuse „deconstrucției”. Nu mai au trecere nu doar adevărul, binele, frumosul în sine, dar nici măcar adevărul, încredere, ci, mai curând, sunt primite cu suspiciune. Cunoașterea câștigă în specializare și concretețe, dar a pierdut în înțelegerea lumii. Nesiguranțele covârșesc siguranțele de odinioară.
II
A recunoaște nesiguranța nu înseamnă lamentație sau teamă, ci imboldul spre a „prinde” mai în adâncime lucrurile. Suntem, foarte probabil, într-o „înfundătură” („încurcătură” poate) a modernității târzii, din care trebuie găsită o ieșire. Problema este eminamente culturală. Heidegger (în studiile despre Hölderlin, 1952) considera că poezia deschide noile orizonturi într-o lume devenită repetitivă, chiar opacă, iar filosofii le explorează. Se poate discuta cui anume – artei, filosofie, religiei – îi revine deschiderea de orizonturi. Este limpede însă că de cultură atârnă ieșirea din situația pe care diagnozele amintite (lume a dezechilibrelor, a cinismului, a vidului moral, a uniformizării, a riscului, a minciunii, a indiferenței etc.) au captat-o deja sub aspecte multiple.
Nu este întâia oară când cultura se dovedește hotărâtoare. În definitiv, chiar emergența societății moderne a fost una în fond culturală. Douglas North a argumentat că propoziția luată frecvent ca un adevăr de la sine înțeles, „de la economie pornește totul”, trebuie circumstanțiată, căci se poate vorbi justificat de „dependența economiei de premise culturale” chiar în zorii modernității (Douglas C. North, The Paradox of the West, 1995). Altfel spus, a existat o „corelație istorică” între „creșterea economică” (măsurată în produsul pe cap de locuitor) și dezvoltarea libertății. În mod limpede, libertățile nu au rezultat nicidecum din „creșterea economică”, oricât de importantă este aceasta pentru a lărgi posibilitățile de mișcare, de comunicare, de exprimare. Pe de altă parte, multe experiențe au confirmat că „eșecurile organizării umane presupun nu doar înapoierea economică, ci înapoiere socială, intelectuală și politică, de asemenea... Spre complexa interacțiune dintre economie și politică trebuie să îndreptăm cercetarea cheilor care dau seamă de ridicarea Occidentului. Mergând înapoi un mileniu, cercetând rădăcinile libertății moderne, trebuie să privim, deopotrivă, spre cadrul instituțional și spre contextul intelectual din care au ieșit percepțiile care au ghidat acțiunile umane”. Creșterea economică a depins, după multe indicii, de cadrul instituțional, care, la rândul lui, a depins de contextul cultural , care, mai departe, a depins de ideile de libertate cultivate, ce s-au răsfrânt în percepțiile ce au stat la baza acțiunilor (Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale, 1988). Șirul dependențelor se încheie, la un capăt, cu valorile generate de contextul cultural, în jurul cărora se configurează acțiunile. Desigur că „interesul personal” pune cel mai adesea în mișcare oamenii, dar chiar „interesul personal” nu este ceva dat, ci eminamente o variabilă mijlocită cultural.Putem lua, ca sprijin, de asemenea, experiența reconstrucției postbelice a Germaniei, așa cum o redau astăzi studiile de istorie economică. Se știe că „planul Marshall” și reforma monetară au avut o importanță majoră în refacerea acestei țări. Hotărâtoare, însă, în reconstrucție au fost înalta calificare a forței de muncă germane (chiar afectată de distrugerile războiului) și înțeleptele decizii ale politicienilor devotați interesului public (care au decis, în 1947, lansarea producției pe cărbune și de mașini, ceea ce a stimulat producția agrară și alte industrii, până la crearea unui circuit economic autopropulsor). Așadar, componente culturale au condiționat mai profund reconstrucția germană.
Nu trăim deloc astăzi într-o „lume dezlegată de cultură”, ci într-una „dependentă de cultură”. Confirmăm aceasta observând deplasarea din literatura economică a ultimelor decenii, de la paradigma clasică a „muncii şi producţiei”, la noua paradigmă a „producţiei şi consumului”, care aduce cu sine conştiinţa dependenţei economiei de cultura consumului, dar şi o întrebare gravă: sunt consumatorii trataţi drept persoane umane? Sunt aceştia priviţi ca persoane capabile de evaluare proprie? Sunt aceştia consideraţi ca oameni informaţi? Sunt aceştia socotiţi înţelepţi?
III
Se poate observa, de asemenea, un fapt: criza începută în 2008 nu ar fi fost posibilă în afara rețelei de comunicații, care fac, de altfel, ca o știre să fie de la început internațională, uneori înainte de a fi națională, și fără conduitele orientate spre profit direct și maximizat ale băncilor și firmelor. În alte cuvinte, criza a depins de componente culturale. Nu dă rezultate dizolvarea finanțelor și economiei în fenomene culturale, dar nu mai putem izola economia de cultura comunității respective. În definitiv, tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă a depins de nivelul cultural, iar modernizările postbelice așijderea. Nu este destul să fie libertăți pentru a și face ceva, după cum nu este suficient să ai bani pentru a forma o societate nouă (Andrei Marga, Die kulturelle Wende. Cotitura culturală, 2005). Este meritul lui Friedrich H. Tennbruck (Die kulturellen Grundlagen der Gesellschaft. Der Fall der Moderne, 1990) de a fi inițiat conceptualizarea medierii culturale a oricărei activități, inclusiv economice, și caracterul constitutiv al culturii pentru societate. Chiar și în condițiile în care nu are relief într-o societate și nu are reprezentanți nominalizabili, cultura contează (culture matters). Deja Georg Simmel vorbea de „dependența culturală a pieței”. Nu există, de altfel, „fragment” social fără „trăsătură culturală”. De aici nu rezultă nicidecum constrângerea de a gândi cultura ca un fel de nouă „substanță” a realității sociale. De cultură realitățile din societate depind tot mai evident, fără ca acestea să fie doar exteriorizarea culturii. De altfel, ceea ce interesează cu adevărat astăzi este răspunsul la întrebarea „how culture matters?” sau „cum pune cultura oamenii în mișcare?”. Mulți ne-au arătat, că alături de structurarea normativă a acțiunilor, mai trebuie luată în seamă reflexivitatea individuală (Franco Crespi, Kultur und soziale Praxis, 1991), care este un fenomen eminamente cultural, că ceea ce numim cultură este o realitate mai mult decât „țesută” – este imanentă acțiunilor sociale (Walter R. Bühl, Kultur-Wandel, 1987), că este cultură numai acolo unde se imprimă un sens.Astăzi sunt cercetări avansate ale unui fapt constatat mereu – eficacitatea ideilor, a difuziunii și a contagiunii culturale, a imitației în economie, justiție, politică. S-a trecut deja de la cercetarea relației dintre cultură și economie la analiza „culturii economice”, de la binomul justiție și cultură la „cultura juridică” și de la raportul politicii cu cultura la examinarea „culturii politice”. Aceste activități și performanțele lor – economia, justiția și politica – se dovedesc a fi mai dependente de concepte, simboluri, imagini, expresii ale sentimentelor decât s-a crezut cu un secol în urmă.
În ultimile decade s-au dezvoltat abordări realiste ale culturilor, conduse de „perspectiva interacționistă”. Acestea pleacă de la asumpţia legăturii culturii cu celelalte componente ale mediului şi a interacţiunii culturilor diferite. Într-un excelent studiu (Cultural Change and Economic Performance: An Interactionistic Perspective, 2000), Zhichang Zhu a întărit, cu argumente, concluzia după care, „culturile pot să aibă de jucat un rol ce facilitează sau împiedică performanța economică” şi – plecând de la observarea rolului pe care confucianismul l-a avut recent în modernizarea Chinei continentale şi a transformărilor în care însăşi străvechea filosofie de viaţă chineză a intrat – a dezvoltat trei teze: „cultures interact with and hence influence, each other. No culture, from a long-term point of view, can escape from encounters with other cultures; no culture can remain unchanged in the cultural ecology. Cultures changed especially in the times of intensive economic growth/fall”. Prin „ecologie culturală” autorul desemnează faptul că diferite culturi constituie, împreună, „an interactive community” şi că modul de a fi al culturilor este, de fapt, interacţiunea lor. În cazul, de exemplu, al culturii chineze, pe timpul lui Marco Polo se realiza o interacţiune, iar acum, în epoca Internetului şi a sateliţilor de comunicaţii, interacţiunile sunt mai ample. Apare astfel o justificare puternică pentru a cerceta culturile din punctul de vedere al interacţiunilor, al deschiderii lor pentru schimbări şi al modalităţilor de schimbare. Justificarea este dictată şi de argumente factuale căci, de pildă, modernizarea Japoniei nu ar fi fost posibilă fără „revizia” culturală înregistrată de Reforma Taika (secolul al 7-lea), restauraţia Meiji (secolul al 19-lea) şi ocuparea străină de după al doilea război mondial. Modernizarea Chinei are, la rândul ei, surse culturale identificabile și a înregistrat, pe parcurs, o „revizie culturală” ce trebuie evocate atunci când este vorba de a dinamica recentă a societății ei. Probabil că disponibilitatea la „revizia culturală” este ea însăși indiciu al profunzimii unei culturi.
IV
Atunci când Argentina a intrat în colapsul economic s-a acuzat prevalența unei ideologii neoliberale împărtășită de regimul postperonist Menem. Atunci când s-a pregătit schimbarea din 1989 din țările Europei Centrale și Răsăritene soluția care s-a configurat - și care s-a dovedit eficace în demantelarea unui sistem totalitar – a fost eliberarea dreptului la liberă inițiativă, privatizarea întreprinderilor, crearea economiei de piață, a statului de drept, pluralismul politic. Toate acestea proveneau din neoliberalism. Atunci când, în 2008, a izbucnit criza financiară și economică, tocmai piese de bază ale neoliberalismului – mai ales politica „dereglementării” – au fost acuzate ca sursă a crizei, iar măsurile anticriză au debutat, în Germania și SUA, cu ample intervenții ale statului în sprijinul băncilor și marilor companii aflate în pericol. Atunci când s-a reflectat asupra originii crizei instituțiilor, marginalizării valorilor, confuziilor decizionale, incapacității decidenților, marasmului moral, care se trăiesc astăzi, degetul arătător al multor intelectuali de referință s-a îndreptat spre neoliberalism. În sfârșit, cine urmărește seria de decizii și documente ale unor țări din Uniunea Europeană, și chiar ale unor organizații internaționale, și caută să le identifice „viziunea” sau „sursa ideologică”, va ajunge să constate cât de prezentă este viziunea neoliberalismului. Este vorba, sintetic exprimat, de acea ideologie conform căreia competiția de pe piața deregularizată, în condițiile unui stat minimal, ar fi cheia de boltă a construcției nu numai a unei economii dinamice, ci și a unei societăți emancipate și, până la urmă, a fericirii persoanelor.
Am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2003) în ce constă liberalismul și ce probleme întâmpină astăzi. Nu reiau prezentarea istorico-teoretică, ci încep cu mențiunea că trebuie făcută distincția între liberalism, noul liberalism al anilor treizeci (inițiat propriu-zis de Walter Lipmann) și neoliberalismul timpului nostru, ce-și are „matricea” în scrierile lui Milton Friedman și Friedrich Hayek. Mă opresc, așadar, asupra caracteristicilor neoliberalismului.Dacă vrem să înțelegem neoliberalismul, este util să privim în literatura economică a modernității târzii. Aici prevalează încă tendința de a absorbi tematica structurii sociale, a puterii de decizie și a valorilor în calcule ale echilibrului bugetar, care izolează aspectele financiare de politicile economice și de economia existentă (așa cum am arătat în Andrei Marga, Criza și după criză, Eikon, Cluj, 2010). Acestei tendințe i se opune - este adevărat, deocamdată insuficient - tendința de a tematiza limitele creșterii economice, dependențele raționalizării economice de însăși metoda de analiză. Raportul Meadows (1970) a atras atenția asupra faptului că sunt energii nerecuperabile (energia fosilelor), care stabilesc de la început limite creșterii economice. Ernst Friedrich Schumacher (Small is beautiful, 1973) a arătat că gigantismul economic distruge, prin implicații, individualitatea umană, Robert Heilbroner (Business Civilisation in Decline, 1976) a argumentat teza declinului „civilizației afacerilor”, după ce John K. Galbraith (The Era of Opulence, 1961) a criticat creditul de consum, arătând că oamenii sunt încurajați, în condițiile expansiunii acestuia, mai mult să acumuleze bunuri de consum, decât să reflecteze. Această tendință este confirmată tot mai mult în ipotezele ei, dar dominația pe scena discuțiilor aparține primei tendințe, care se revendică, deja în premise, din condițiile globalizării (mondializării).Cum s-a format neoliberalismul? Ne vom adresa foarte documentatului volum al lui Pierre Dardot și Christian Laval (La nouvelle raison du monde. Essai sur la société néolibérale, Paris, 2010), pentru a reconstitui cât mai succint istoria neoliberalismului. Aceasta a debutat cu colocviul de la Paris (1938), care a reunit personalități precum Friedrich Hayek, Raymond Aron, Jacques Rueff și care s-a încheiat cu un apel la renovarea și relansarea liberalismului. Aceștia au chemat la o refondare a liberalismului eliberându-l de confundarea cu doctrina „laissez-faire” (cu „naturalismul liberal”). Walter Lippmann, care avea să dea forma consacrată tezei diferenței dintre liberalism și „lassez-faire”, a considerat liberalismul ca rezultat al acțiunii legislative a statului. „Dar toți participanții au împărtășit fără rezerve refuzul colectivismului, planismului și totalitarismului, sub diversele lor forme comuniste și fasciste” (p. 162). Iar acest refuz avea să se manifeste până în zilele noastre. Neoliberalismul a absorbit reacția conservatoare, care s-a legat, politic vorbind, în anii ’80, de Ronald Reagan și Margaret Thatcher. „Aceste guverne conservatoare au repus sub semnul întrebării regularizarea macroeconomică keynesiană, proprietatea publică a întreprinderilor, sistemul fiscal progresiv, protecția socială, încadrarea sectorului privat de reglementări stricte, mai ales în materie de drept de muncă și de reprezentare a salariaților. Politica cererii, destinată să susțină creșterea și să realizeze ocuparea deplină a forței de muncă, a fost ținta principală a acestor guverne, pentru care inflația a devenit problema prioritară” (p. 273). Nu numai atât. În timp, neoliberalismul nu a rămas o simplă politică, ci a devenit o concepție despre societate, care a și cuprins, prin intermediul administrației, o mare parte a societăților modernității târzii. Să reținem diferența specifică acestei concepții:
•„Economie liberă, stat puternic” – este deviza formulată de neoliberali. Aceasta înseamnă o economie pusă, în cea mai mare măsură, în seama pieței, care este luată nu doar ca realitate, ci și ca mecanism disciplinator al acțiunii oamenilor. Din regulator al economiei, piața devine un fel de regulator bun la toate și un disciplinator utilizabil oriunde și oricând.
•Neoliberalii consideră că în societățile moderne târzii s-ar fi produs un „exces de democrație” (Samuel Huntington), care a antrenat „o dilatare a revendicărilor”, încât sunt necesare deopotrivă decuplarea voinței politice de mecanismele democratice și „limitarea revendicărilor”. Guvernele ar trebui să reducă asistența socială și finanțarea educației și sănătății.
•Băncile și organizațiile internaționale trebuie să aplice, în optica neoliberală, „un ansamblu de prescripții ce trebuie să fie respectate de diferitele țări pentru a obține sprijin și ajutoare” (p. 281). Diferitelor țări li se pretind „reforme structurale” și „ajustări”, iar la nevoie „terapii de șoc”, pentru a-și aduce economiile în cadrele „competiției” încurajată sistematic.
•Orizontul neoliberal este emergența – profitând și de susținerea tehnologică furnizată de electronică – pieței mondiale, mai întâi a capitalurilor și a muncii, apoi a produselor. Mijloacele sunt privatizarea amplă, inclusiv al băncilor, liberalizarea schimburilor, unificările monetare, fiscalitate atrăgătoare. Rezultatul vizat este consolidarea „capitalismului financiar” până la nivelul la care acesta preia conducerea economiei;
•„Statul social”, în general „statul redistributiv”, este una dintre țintele criticii exercitate de neoliberali. Celebrul „wellfare state” sau „l’état providence” este acuzat că împiedică rezolvarea problemei săracilor prin descurajarea acestora la efort propriu și, înainte de toate, prin deresponsabilizarea lor. Se vorbește de „riscurile inerente existenței individuale și colective” și se asumă că riscul este ubicuu în viața oamenilor;
•Neoliberalismul aduce cu sine o vastă modificare conceptuală. „Guvernarea” este substituită cu „guvernanța”, formarea oamenilor cu „capitalul uman” și cu „competențele”, „pedagogia” cu „științele educației”, „economia” cu „științele economice”, „biologia” cu „științele vieții” etc. Noua terminologie nu este inocentă – ea aduce cu sine o întreagă ideologie. Se promovează o optică libertară, o perspectivă economistă și un holism aparent, privat în orice caz de substanță;
•Conducerea în societate, ne spun neoliberalii, se poate realiza prin „sisteme de control și de evaluare a conduitei ale căror măsuri condiționează obținerea de recompense și evitarea penalităților” (p. 301). „Guvernarea” tradițională este înlocuită de „guvernanță”. Procedurile de evaluare a conduitei înregistrează o adevărată explozie și vor să „disciplineze” sistemul cu ajutorul unor criterii cantitative de evaluare. „Experții” iau astfel sub control veritabilii profesioniști. Specialiștii sunt înlocuiți de funcționarii care citesc repere cantitative, autonomia decizională de integrarea în „programe” (Richard Münch, Globale Eliten, lokale Autoritäten : Bildung und Wissenschaft unter dem Regime von PISA, 2003).
Unde simțim astăzi impactul neoliberalismului? Îl simțim într-o serie de decizii și practici, dintre care amintim câteva. În economie, bunăoară, confruntarea cu piața este luată ca selector al întreprinderilor viabile; băncile și organizațiile internaționale concură la a obliga la „reforme structurale” și „ajustări”, care sunt de fapt adaptări la cerințele pieței; se lărgește continuu piața prin liberalizări ale schimburilor. În domeniul social se reduc prestațiile statului și se încearcă „restructurarea” statului social; se consideră că revendicările sociale sunt nesuportabile și se cere comprimarea lor. În domeniul politico-administrativ unii pledează pentru „stat minimal”, demontarea restricțiilor comerciale și consideră că democrația trebuie să fie complementată de promovarea „experților”. În domeniul cultural valoarea de piață este socotită măsură a valorii operelor, tema adevărului este înlocuită de considerații utilitare, investițiile publice în cultură se reduc, importanța cunoașterii trecutului este minimalizată, sintezele sunt desconsiderate, educația este privită prin prisma unor criterii cantitative, valorile sunt amestecate, fără criterii, gândirea este cultivată doar ca instrument de adaptare. Se vrea ca „toate florile să înflorească” fără a se lua în seamă faptul că de aici nu rezultă că toate fructele sunt bune.
William J. Bennett a publicat The Index of Leading Cultural Indicators. American Society at the End of the Twentieth Century (1999), după ce s-a întrebat, în mod intenționat tocmai la un deceniu după căderea Zidului de la Berlin şi colapsul socialismului răsăritean, cum stă cultura din S.U.A. Prestigiosul secretar al educaţiei al S.U.A. era preocupat să încurajeze o reflecţie de sine a culturii propriei ţări, la distanţă de abordările anecdotice, care abundă astăzi şi umplu capetele multor oameni. El spune că realităţile anilor ’90, în pofida succeselor politice evidente, nu sunt încântătoare. „Naţiunea în care trăim azi este mai violentă şi vulgară, mai trivială şi cinică, mai ignorantă şi fără remuşcări, mai deviantă şi deprimată, decât cea în care am trăit odinioară. O cultură populară, care este deseori brutală, înfiorătoare şi îndrăgostită de moarte, fură inocenţa multor copii. Oamenii ucid alţi oameni şi se sinucid cu o mai mare uşurinţă. Bărbaţii şi femeile se abandonează unii pe ceilalţi şi îşi abandonează copiii fără prea multă ezitare. Căsătoria şi familia americană sunt mai slăbite, mai instabile şi mai puţin normative” (p. 9). Iar realităţile din anii ’90 continuă şi astăzi.Se acuză acum (de pildă, cu Georges Corm, Le nouveau gouvernement du monde: idéologies, structures, contre-pouvoirs, 2010), pe bună dreptate, în neoliberalism un dogmatism care este doar inversul dogmatismului marxismului răsăritean, pe care își propune să-l înlocuiască. „Ne aflăm aici în fața a două exemple majore de degenerare a rațiunii umane, a spiritului de sistem al reconstrucției imaginare a lumii și a presupusei esențe a naturii umane, în fața a două sisteme la fel de abstracte și simplificatoare. Ele se sprijină, în fapt, pe unul sau două principii simpliste, care dictează o lectură trunchiată și stilizată la extrem a istoriei umane. Această abordare dogmatică și metafizică în mod evident nu poate să dea seama de complexitatea naturii umane, de diversitatea sa, de bogăția experienței istorice și de varietatea sa prin epoci și continente. De aici vine și incapacitatea dezbaterilor publice asupra marilor probleme pe care le pune mondializarea de a ajunge la un consens de bun simț : debarasată de vulgata marxistă, gândirea economică dominantă a căzut sub lovitura vulgatei neoliberale, nu mai puțin simplificatoare”. Se captează astfel în termeni presupozițiile, criticabile desigur, ale actualei abordări dominante în economie, în științele sociale de astăzi și în mentalitatea liderilor, până la urmă în cultura ce se răspândește. Iar curentul criticii neoliberalismului și al configurării unei alternative (mai articulat fiind, în acest moment, proiectul „societății comprehensive”) se întărește acum continuu.
V
Mulți intelectuali, inclusiv de la noi, se află încă sub impactul neoliberalismului, care este prezentat adesea drept viziune de „dreapta”. Ei nu fac distincțile cuvenite, încât piese ale neoliberalismului (stat minimalizat, reducerea intervenției sociale, exaltarea pieței etc.) sunt combinate de către intelectuali fără operă, din așa zisa „dreaptă” politică, cu resturi din ideologiile anilor treizeci (tăieri de posturi și de pensii, concedierea de personal, pensionarea specialiștilor de vârf, restricționarea locurilor de studii etc.). Astfel de combinații nu dau rezultate – însăși criza în care se află astăzi țara noastră fiind o probă.
România se confruntă cu o criză complicată, care excede cu mult criza începută în 2008 în diferite țări ale lumii. Este vorba de o criză care este în același timp : a) o criză economică, în care se asociază privatizarea de mari unități făcută improvizat, reducerea continuă a ocupării forței de muncă, infrastructura depășită, emigrația masivă, importuri mari la produse de bază, exporturi de produse manufacturate mici, echilibru bugetar la nivel jos de dezvoltare; b) o criză de administrare, în care se asociază centralismul, presiunea grupurilor la comenzi din bani publici, politizarea structurilor de personal, lacune legislative, justiție instrumentată; c) o criză a politicii, în care se asociază slabul contur al partidelor, confuzii ideologice, promovarea celor mai puțin calificați, manipularea prin media, servilismul față de exterior, considerarea politicii ca șansă de căpătuire; d) o criză culturală, în care se asociază cu confuzia valorilor, disoluția intelectualului autonom, refugiul în abordarea ideologică a trecutului, umplerea vieții publice cu sofisme, slaba dezbatere publică, abstinența politică a intelectualilor, scăderea motivației cetățenilor, apatia; e) o criză de creativitate, în care se asociază prea puține patente tehnologice și creativitate lăsată mai mult în seama preocupărilor individuale; f) o criză de motivație, cu supralicitarea plăților pentru orice activitate și slabă dispoziție de a servi interesul public; g) o criză de legitimare a unor decidenți și decizii, care nu au trecut prin filtrul consultării și dezbaterii democratice.
Se pot face încă multe considerații pe măsură ce se intră în detalii. Cele pe care le-am făcut până acum ne permit să tragem trei concluzii.
Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2013 sunt multiple și nu se lasă reduse la una singură. Ele nu îngăduie reducerea, cum se face frecvent, la o problemă economică sau la una morală sau la una istorică. Nici o abordare monistă nu mai dă rezultate concludente.
A doua concluzie este aceea că România a intrat înainte de 2009 în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Criza financiară începută în 2008 a avut impactul ei asupra țării (reducerea investițiilor externe directe, scăderea șanselor exporturilor, acces îngreunat la sursele de capital etc.), dar criza din România are cauze eminamente endogene și este, să spunem așa, „românească” în originea, conținutul și formele ei. Criza României în 2008-2012 este cea mai gravă criză a istoriei moderne a țării pentru că se produce în condițiile democrației (și nu în epoci ale dictaturii, exercitată dinăuntru sau dinafară), ale celei mai efective suveranități a țării (nicicând libertatea de decizie nu a fost mai amplă decât după 1989), în epoca „societății afluenței” (și nu în epoci de subproducție) și din cauze primordiale endogene (măsuri financiare și economice greșite).
A treia concluzie este aceea că România se confruntă cu probleme de asemenea anvergură încât are nevoie de o reconstrucție. Ceea ce numesc „reconstrucție” este altceva decât „reforma statului”, prost înțeleasă, la care unii reduc totul. România are premise constituționale, democratice, comparabile cu cele ale altor țări europene, ce nu trebuie desconsiderate. Pe aceste premize se poate construi. „Reconstrucția” este altceva decât vreo utopică izolare în contextul globalizării: nu mai este posibilă retragerea din istorie, calea cea mai bună rămânând înfruntarea istoriei cu organizare proprie și leaderi înțelepți. „Reconstrucția” este diferită de orice replasare în trecut știind bine că „statul social” este o parte indispensabilă a democrației europene, ce trebuie sincronizată. „Reconstrucția” nu are de a face cu pretinsa revenire la cursul european și proatlantic, căci nimeni nu a propus abandonarea acestui curs, iar părăsirea lui nu a avut loc.
VI
Din cele spuse mai sus, se poate observa că ceea ce numim cultură contează mai mult decât oricând după „cotitura culturală” a lumii civilizate. Cultura, luată în accepțiunea pe care am amintit-o la început, este fundamentul pe care se clădesc performanțele tehnologice, economice, instituționale și culturale. Așa a fost și așa este în lumea civilizată.
Dar dacă de cultură depind performanțele de orice natură dintr-o societate, nu se cuvine oare să vorbim de răspunderea ce revine culturii și, până la urmă, oamenilor care o generează și reprezintă? Eu cred că în România actuală - din rațiuni generale multiple, dar și pe măsura crizei în care s-a intrat - există o răspundere a oamenilor de cultură (ca să foloseasc o expresie consacrată). Dați-mi voie ca, în partea finală a intervenției mele, să mă refer la alternativele ce se întâmpină asumând răspunderea culturii și să apăr ieșirea din alternative caduce.
Încep cu o chestiune de atitudine. Un om de cultură este, în mod natural, o persoană angajată, atât cât crede fiecare de cuvință, în dezlegarea dilemelor din societate. Poți să nu fii membru al nici unui partid, poți să nu lucrezi în administrația exercitată de un partid, dar nu poți să te sustragi obligațiilor civice ale intelectualului demn de acest nume. Și la noi trebuie distins între „apartidism” și „apolitism”. Este destul să amintesc că nici Iisus din Nazaret nu a fost „apolitic” (cum bine a menționat Angela Merkel în Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, 2010), în parabolele sale sublime fiind un profund angajament pentru umanitate. Mai amintesc doar că, în Charta 77 și mai târziu, chiar cel care a inspirat „apolitismul” de la noi, Vaclav Havel, și-a dat seama că acesta nu este realist. Poți să fii în afara tuturor partidelor politice, dar nu poti să te sustragi politicii – căci și pasivitatea sau „neutralitatea” sunt, obiectiv, angajamente politice – politicii înteleasă clasic drept preocupare pentru viața polisului.Înaintez cu chestiunea statului național. Ne aflăm, ca generații, în epoca în care suveranitatea statului național se reduce, ca urmare a forțelor de internaționalizare ale globalizării, și în care se întăresc tendințe de separare în raport cu state naționale oarecum „clasice”. Catalonia și Scoția, aflate în fața referendumurilor de separare, sunt doar două exemple. În condițiile globalizării „statul național” este simultan împins la întărire (spre a fi competitiv) și la dezintegrare (spre a face față presiunii grupurilor). „Statul național” se revendică din istorie, dar acum este „provocat” de mișcarea economiei, comunicațiilor, precum și de fragmentarea aparent paradoxală pe care o încurajează globalizarea. Eu sunt de părere, împreună cu Pierre Mannent (La Raison des nations. Reflexions sur la démocratie en Europe, 2006), că atunci când discutăm statul național trebuie să ieșim din alternativa istorie (naționalism) – economie (cosmopolitism) și să acceptăm că statul național este condiție a democrației. Nu numai că nu avem încă vreo democrație transnațională, și nici măcar o teorie a acesteia, dar însăși statele democratice devenite clasice (Franța, Anglia, SUA și altele) manifestă explicit interese naționale. Altfel spus, grija pentru propriile valori, pentru propria cultură, pentru propria promovare a unui stat național nu este în contratimp cu istoria, ci însăși caracteristica istoriei actuale. Merg mai departe cu chestiunea creației. Cultura nu este simplă reluare a operelor trecutului, ci înseamnă creație: descoperiri, soluții noi, imagini înnoitoare ale lumii externe și interne, creații în înțeles cuprinzător. Unde este creație este cultură. Nu avem încă, detectată, o logică a creației, pe care să o folosim pentru a stimula creația. Știm însă destul despre logica descoperirii, fiindu-ne în bună măsură cunoscuți factorii sociali, istorici, psihologici, instituționali ai descoperirii. Reichenbach spunea că inducția permite descoperiri. Peirce considera, însă, că abducția este forma logică în cea mai mare măsură creatoare de nou în cunoaștere și, în această privință, nu se poate să nu-i dăm dreptate (Andrei Marga, Argumentarea, 2009). Acest fapt pune o problemă culturală demnă de preocupare: a cultiva atmosfera favorabilă descoperirii deja în învățământ și, mai ales, în instituții.Se spune mereu „cultura costă”, iar propoziția pare o înțelepciune de nezguduit. Desigur, nimeni nu contestă că sculptorul nu-și poate realiza opera monumentală, fără ca cineva să-l finanțeze. O orchestră nu poate exersa partituri fără săli corespunzătoare. Unele cărți nu pot fi scrise fără documentări costisitoare în diferite centre. Autorii înșiși se întrețin cu ajutorul diferitelor stipendii. Nimeni nu contestă dependența culturii de bani, sub aspectele menționate. Se pun, însă, cel puțin două întrebări: a) se lasă motivația creatoare redusă la banii ce se pun în joc? b) în ce locuri nu ar trebui ca banii să înlocuiască valoarea? Să răspundem, pe rând.
Atunci când cineva are idei – fie muzicale, fie de artă plastică, fie de arhitectură, fie de cercetare științifică, fie de investigație filosofică sau teologică – nu banii sunt hotărâtori. Ideea respectivă hotărăște, iar sub acest aspect pretind adesea bani oameni care nu au idee sau se ascund în spatele unei idei neviabile ori deja consacrate. Mereu reclamă vituperant bani cei care nu au, de fapt, o idee competitivă și se bat cu pumnul în piept cei care străbat drumuri deja parcurse în creație. Pe de altă parte, devine creație doar o idee dusă până la capăt, cu toată competența, în artă, știință, filosofie și în toate celelalte. Cum s-a spus foarte bine, deja de către Nicolae Mărgineanu, istețimea nu este încă talent și rămâne departe de creație, având nevoie, în plus, de perseverență și munca efectivă a elaborării sistematice a operei, dar abia câțiva ajung la stadiul creației.
Odată elaborată, o operă intră pe piața creațiilor și trebuie să se susțină pe ea însăși. Este nevoie de bani, de prestigiul propriei culturi, este nevoie de multe condiții exterioare pentru a atrage atenția asupra unei opere și a o consacra. Dar nimic din aceste condiții exterioare nu poate înlocui valoarea operei. De aceea, accentul în politica culturală actuală din România trebuie pus pe ambele : și pe capacitatea operei de a se susține pe piață prin propria valoare și de sprijinirea financiară a consacrării. Este nevoie – iar Institutul Cultural Român este cel atins de această cerință – de lărgirea până la capăt a listei creatorilor, dincoace de antagonizarea genurilor, a generațiilor, a afinităților elitelor, și de chibzuință în folosirea resurselor financiare. Banii hotărăsc unele condiții exterioare ale consacrării, dar nu valoarea operei. Ce ar spune Liviu Rebreanu, care avea să fie tradus în virtutea anvergurii romanelor sale? Ce pot spune cei de astăzi, unii cu cinci - șase traduceri făcute pe banii statului? Ce pot spune în general aceia care clamează apartenența la „dreapta”, la „dreapta” dincolo de dreapta europeană actuală, dar se agață de banii de la bugetul statului? Să o spunem simplu: nu este operă fără o anume dedicare, cel puțin față de ideea operei, și nu este consacrare durabilă fără valoare intrinsecă.
Nu putem spune că o cultură este în ordine câtă vreme educația este carentă. Alan Greenspan (The Age of Turbulence, 2006) semnala declinul educației în Europa actuală. Profesionistul oarecum complet (meseriaș, inginer, economist, profesor etc.), care a fost mereu atuul bătrânului continent, se stinge treptat. Observația consonează cu schimbările educației europene, pe care le putem repera observând patru momente. Humboldt (Theorie der Bildung, 1810) vorbea de educație ca formare a personalității - „aducerea umanității într-o persoană”. Nietzsche a fost primul care a semnalat (în Unzeitgemässe Betrachtungen, 1873) că educația (Bildung, Paideia) este înlocuită cu transmiterea de cunoștințe. Theodor W. Adorno (Theorie der Halbildung, 1963) vorbea de degradarea educației într-o semidocție utilă, ce se dă, la ocazii, drept savantă. Recent, Konrad P. Liessmann (Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, 2008), ne spune că educația transmite informații, dar tot mai puțină cunoaștere. S-a ajuns la subordonarea educației față de imperativele pieței, la un declin al calificărilor și la punerea profesorilor veritabili sub controlul „experților” ce mânuiesc criterii cantitative. Iar în România ultimilor ani, trebuie spus, declinul educației este evident.
Nu putem pretinde că este cultură dezvoltată unde nu este dezbatere publică asupra problemelor de interes general. Nu mă opresc acum asupra nevoii de a distinge cu claritate nu doar între „interesele personale” și „interesul public”, ci și între „interesul public” și diversele interese ale grupurilor ce se dau drept „public”. Am în vedere împrejurarea că democrația nu este la ea acasă decât dacă demos-ul este în mod efectiv și kratos. Iar mediul care permite unei comunități să ia decizii ce exprimă interesul public nu este altul decât dezbaterea publică. De la libertățile asigurate persoanelor la democrație rămâne mereu o distanță. Ea este parcursă doar de cei care prelungesc libertatea persoanelor cu dezbaterea cetățenilor maturi asupra chestiunilor de interes public (Ali Kazancigil, La gouvernance. Pour et contre le politique, 2013). Altfel, putem avea demos fără să avem kratos.
Cultura înseamnă alt regn decât cel al naturii – regnul produselor, artefactelor, naturii transformate. Nu este cultură acolo unde domină pasivitatea în fața datelor naturale. Așa stând lucrurile, cu cât este mai multă și mai intensivă prelucrarea datelor naturale (percepții, lucruri din fața noastră, oameni în viața lor curentă etc.), cu atât avem o cultură mai considerabilă. Cultura, asemenea artei, nu este „directă”, ci presupune elaborare. Cultura propriu-zisă este, chiar dacă este tautologic exprimat, „cultură elaborată”. Astfel spus, cultura implică mai mult decât percepții, anume trăiri, reprezentări, imagini, concepte în cele din urmă. „Elaborarea” trebuie să fie dusă destul de departe spre a depăși ambele pericole: acela de a evada prea mult din lumea faptelor de viață și acela de a rămâne la generalități vagi în abordarea faptelor. Altfel, de pildă, se discută mult despre criză, fără a ști ce este istoricește nou în aceasta, despre „guvernanță” fără a o înțelege, despre orice fără a citi destul și fără a cântări alternativele.
Cu două decenii în urmă s-a reluat specificarea „culturilor mici”. Sunt culturi fără limbă de circulație internațională, autoizolate din motive ideologice, ce întrețin iluzoriu aspirația „specificului” culturii, culturi ai căror intelectuali pun răspunderea pe seama istoriei, vitregiei timpurilor, și întâmpină viitorul cu fața la trecut, și a „culturilor inadecvate”, adică culturi puse să rezolve probleme pentru care nu erau destinate și pe care, obiectiv, nu le pot rezolva (Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est, 1993). Dar culturile naționale sunt ansambluri de direcții culturale adesea divergente. De aceea, specificările „cultură mică” și „cultură inadecvată” nu se pot aplica unei culturi naționale, ci numai direcțiilor lăutrice acesteia.
Felul în care o cultură sau pretinsă cultură din sânul unei culturi naționale abordează realitățile a devenit o chestiune deschisă. Triumfalismul s-a compromis, fiind o ideologie a epocii postbelice, dar nici mizerabilismul, ce a luat avânt, la noi, în jurnalistică și o parte a artelor vizuale, precum și în eseistica anilor recenți, nu este altceva decât o altă ideologie. Nu vedem expoziții ce prezintă eternul mers cu căruța răblăgită pe astfalt sau oameni jerpeliți și necăjiți, bucuroși că au agonisit ceva, sau articole și volume ce exaltă fără orizont eșecul? Alternativa la ambele, mizerabilismul și triumfalismul, este un realism reflexiv, deschis spre evoluția continuă a modalităților de expresie.
O cultură presupune dezbaterea, dar aceasta nu este deloc pălăvrăgeală sau doar schimbul gălăgios de exprimări ale trăirii. Cultura presupune argumentarea pentru a dezlega probleme. Nu este cultură matură acolo unde se ignoră dezinvolt logica argumentării. Continuul recurs la sofisme – ad hominem sau ad populum sau strawmen, care sunt cele mai frecventate astăzi – nu numai că împiedică rezolvarea de probleme, dar blochează discutarea lor. Revenirea la acea dezbatere în care doar argumentele curate contează, fie și în învelișuri retorice variate (Andrei Marga, Argumentarea, 2011), este o condiție de asanare mentală și civică. În lume oamenii trăiesc, în comunități, după cum gândesc, încât felul de a argumenta dă calibrul unei culturi.
Cultura ne permite să deslușim și să anticipăm mai clar viitorul. Suficient dezvoltată, ea ne permite să trăim prezentul fără a fi prizonierii lui (Daniel Innerarity, Le futur et ses ennemis. De la confiscation de l’avenir et l’esperance politique, 2008) și să ne ocupăm de trecut fără a-l transforma în obiect de cult. Una dintre problemele culturale profunde de astăzi este relația dintre prezent, trecut, viitor. Trăim de fapt mereu în prezent. Știu că îmbrățișarea viitorului ca un fel de salt abrupt înainte nu dă rezultate, după cum nu dă rezultate nici refugiul în trecut, atât de atrăgător în „culturile mici”. Eu sunt de părere că trecutul trebuie cunoscut și confruntat cu dilemele prezentului, după cum prezentul trebuie privit și cu opticile viitorului plauzibil. O recuperare a dezbaterii interbelice din cultura română privind direcția de evoluție a țării ar fi utilă, în acest moment în care sunt prea puține sonde aruncate în viitor, iar componenta, în sensul bun, „utopică”, adică critică față de prezent, a culturii, va trebui relansată.
Fiind fruct al libertății, cultura nu se poate dezvolta decât acolo unde libertățile sunt garantate și asumate. Înflorirea culturală este condiționată, desigur, de resursele financiare ce se alocă (vezi istoria Fundațiilor Regale, ca cea mai reușită experiență de sprijinire a creațiilor de vârf în cultura română). Această înflorire este condiționată de un pluralism al abordărilor, după cum este condiționată de calificarea și angajamentul cultural al generațiilor. La distanță de controlul birocratic al culturii, dar și de libertinismul difuz și sterp, un sănătos pluralism, capabil să întrețină o dezbatere publică fecundă, rămâne mereu alternativa viabilă. În România - și închei cu această reflecție - ar trebui să ne preocupăm mai mult de cultivarea pluralismului și de roadele lui. Celebra maximă „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi, împreună, avem de găsit o soluție” e cazul să redevină însuflețitoare.
