«Veneţia şi laguna veneţiană în viziunea artiştilor români ai secolului XX»: Sava Henţia

Sava Henţia (1848–1904), Veneţia, ulei pe pânză, 38,5 x 32,5 cm, semnătura şi data în dreapta jos: «Henţia / 1903 Veneţia», colecţie privată (România).

Sava Henţia (1 februarie 1848, Sebeşel–21 februarie 1904). Pictor cu origini transilvănene, născut în satul Sebeşel (azi în jud. Alba), dar nevoit să-şi caute o viaţă mai bună peste Carpaţi. Sava Henţia a studiat pictura la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1865–1870), sub îndrumarea maeştrilor Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. A vizitat muzeele Italiei şi a studiat, ulterior, la Paris (1871–1874), la Academia de Belle Arte, unde a fost elevul lui Alexandre Cabanel (1823–1889), dar a receptat puternic şi influenţele lui Pierre Paul Prud’hon. Numele său era «Hinţia», aşa semnându-şi primele lucrări, ca apoi să oscileze în semnături între «Hinţia» şi «Henţia». Sava Henţia este prezent în orice dicţionar de istoria artelor, în primul rând ca portretist, gen în care a avut calităţi incontestabile, apreciate de toţi criticii şi istoricii de artă, în egală măsură. După studiile pariziene, Henţia se întorcea la Bucureşti. Aprecierile de care s-a bucurat după expunerea la Salonul Oficial de la Paris din 1873 a lucrării «Psyche», ca pandant la celebra pictură a lui Pierre Paul Prud’hon, «Psyche purtată de zefiri», i-au asigurat succesul în anii ce au urmat revenirii în România. Prima comandă artistică importantă a primit-o în anul 1875, pentru plafonul foaierului Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a pictat cele patru muze (poezia lirică, dansul, tragedia şi comedia); în acelaşi teatru, în loja regală, se păstra, deja, o altă apreciată operă a sa: «Aurora». La scurt timp, cu sprijinul lui Carol Davila, i se oferă şansa să participe, alături de Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmári şi George Demetrescu Mirea, ca «reporter de război» în războiul ruso–româno–turc din anii 1877–1878. Din cauza handicapului său auditiv a primit misiunea de a imortaliza participarea armatei române doar din spatele frontului. Din acest deceniu datează cele mai apreciate picturi ale sale, la cele amintite putând alătura «Psyche părăsită de Amor» (1873), «Femeia cu scrisoare» (1874), «Fata cu porumbei» (1875), «Irma, soţia artistului» (1875).

Opera sa este inegală atât ca abordare tematică, cât şi ca decade de creaţie. Primele creaţii artistice ale lui Henţia au fost pur academice, realizate în spiritul formaţiei sale de reprezentant al şcolii academice clasiciste. Prezenţa sa pe frontul războiului din 1877–1878 l-a stimulat să exerseze pictura realistă, tematica sa îmbogăţindu-se cu scenele de gen, natură statică şi peisaj. Bună parte din tablouri i-au fost achiziţionate chiar de regele Carol I, care, «pentru distinsele sale lucrări în pictură», i-a conferit medalia Bene Merenti, clasa a II-a. Începând cu anul 1879, Henţia a abordat şi ilustraţia de carte. De asemenea, îl întâlnim ca autor de pictură scenografică, unde a fost un pionier. Cedarea artistului la influenţele impresionismului a fost neclară şi este greu de definit, însă trebuie să amintim excelentul său exerciţiu «Cascadă la Sinaia» (1882). În pictura românească, criticii şi istoricii de artă i-au rezervat lui Henţia un loc binemeritat între cei mai buni artişti ai veacului al XIX-lea. George Oprescu, unul dintre biografii săi, îl situa pe Henţia, alături de Nicolae Vermont, în «garda» celor trei pictori consideraţi exponenţiali moştenitori ai lui Aman: Grigorescu, Andreescu şi Luchian, pentru ca mai târziu să îl nominalizeze printre adevăraţii pictori români: «Grigorescu, Andreescu, Mirea, Henţia». Mai mult, artistul este descris ca dobândind «o educaţie profesională, pe care nimeni dintre ai noştri, cu excepţia lui Aman, nu o poseda». Henţia a fost şi artist–pedagog, întrucât a activat peste două decenii, începând cu 1875, ca profesor de desen şi caligrafie la Azilul «Elena Doamna» şi la Şcoala Secundară de Fete din Bucureşti, iar în ultimii săi ani de viaţă, la Institutul Pompilian şi Şcoala profesională gr. II nr. 1 «Gheorghe Chiţu».

Pictorul a abordat foarte rar peisagistica citadină. Aici includem şi peisajele sale veneţiene, păstrate în colecţii particulare. Avem cunoştinţă de două lucrări, ambele localizate, din care una semnată şi datată «Henţia/1903 Veneţia». Lucrările ilustrează un instantaneu de pe unul dintre canale, respectiv un peisaj citadin cu o stradă flancată de vechile clădiri, în care personajele umane dau viaţă pânzei. Acestea ne dezvăluie un Sava Henţia impresionist, cu o abordare pe care cu greu o mai putem regăsi între picturile sale. Desigur, se pune întrebarea firească: a pictat Henţia şi peisaje veneţiene şi când? Ştim că în anul 1871, cu prilejul primirii bursei la Paris, Henţia poposea înainte la Roma şi probabil în alte oraşe din Peninsulă, dovadă fiind unele portrete de italience. Deşi nu avem informaţii certe despre alte popasuri, decât în muzeele Italiei, nu este exclus ca operele citadine din Veneţia să fi fost schiţate încă de atunci şi transpuse în pictură abia în ultimii ani de activitate. Datarea şi localizarea «1903 Veneţia» poate susţine, de asemenea, o excursie veneţiană, încă neştiută, a artistului. Aceste lucrări probabil anunţă şi un gen pe care Henţia începuse să îl exerseze pentru activitatea sa viitoare, cel în care să integreze influenţele impresionismului în arta sa. Moartea sa prematură i-a curmat însă brusc această tendinţă artistică.

(fişă redactată de Cristian Ioan Popa)