Naşterea Domnului (25 – 27 decembrie)
De 1700 de ani, tot felul de obiceiuri și credințe, străvechi și moderne, adoptate din vestul Europei și chiar din America, s-au lipit de această sărbătoare până la punctul în care riscă să pună în umbră înțelesul ei creștin: Nașterea plină de smerenie a Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. Astăzi, în orașe, Crăciunul este un caleidoscop de brazi împodobiți și cadouri, decorații și luminițe, vacanțe la munte sau în străinătate, dar și colindători și mese bogate.
La sat, obiceiurile sunt mai simple, dar și mai solemne. Oamenii se pregătesc de sărbătoare, umplând masa cu cele mai bune bucate: fripturi și sarmale din porcul tăiat de Ignat (20 decembrie) și colaci din făină albă de grâu, prăjituri și plăcinte. În seara de ajun, îi așteaptă cu emoție pe colindători: cete de copii, apoi de tineri și chiar de bărbați. Ei aduc vestea sfântă a Nașterii Domnului și trebuie răsplătiți cu friptură, colaci și băutură, dar și cu bani. Satele vuiesc de cântecele colindătorilor, însoțiți sau nu de oameni mascați și de instrumente muzicale. În noaptea dintre 24 și 25 decembrie, nimeni nu doarme! După colindători, vin rudele și prietenii, ca să îți ureze cele bune: sănătate, recolte bogate, căsătorie pentru copii, viață lungă.
În zilele de Crăciun, colindatul continuă după Sfânta Liturghie, iar în ultima zi, ceata de feciori, care joacă rolul cel mai important în această perioadă, organizează o petrecere comună pentru tineret, la care se consumă bucatele primite de colindători, iar muzicanții sunt plătiți din banii primiți. Totul se întoarce, de fapt, în comunitate.
În prezent, în sat, obiceiurile urbane de Crăciun au pătruns lent și sporadic. Doar în casele cu copii se împodobesc pomi de Crăciun și se fac daruri, mai ales celor mici. Dar cel mai important obicei este colindatul. Se zice chiar că nu va veni sfârșitul lumii câtă vreme vin colindătorii la Crăciun și se fac ouă roșii la Paști!
Rămășițele unei gândiri precreștine
Sărbătorile sunt momente propice pentru dialogul cu Dumnezeu, pentru a obține binecuvântare pentru familie și viața de zi cu zi. În regiunile mai retrase, în care forța tradiției este mai mare, pe lângă practicile creștine s-au păstrat până azi urme ale unei gândiri precreștine, vizibilă în obiceiuri mărunte și credințe disparate.
S-a moștenit ideea comună multor popoare arhaice potrivit căreia, la trecerea dintre ani, timpul este vulnerabil și omul îl poate influența în bine prin practici de tip magic. Totodată, a fost comun popoarelor arhaice obiceiul de a sărbători cu mese abundente, în contrast cu mesele frugale din zilele obișnuite. Și, tot în aceste momente de cumpănă dintre ani, unii cred că se poate ghici cum va fi vremea peste an sau norocul fiecăruia.
Ca să atragă bunăstare și noroc, oamenii se abțin să mănânce carne de porc tocmai de Crăciun, ca să nu atace lupii vitele și să nu moară porcii! Nu e bine nici să mănânci carne de găină, căci ea scurmă aruncând pământul înapoi, deci și treburile tale vor da înapoi. Dar e bine să mănânci pește, că nu te îmbolnăvești. După starea vremii se uită cei știutori, ca să ghicească cum va fi vremea peste an: dacă vremea e uscată, senină și geroasă, va fi o vară bună. Dacă e cald de Crăciun, va fi frig de Sfintele Paști.
Masa de Ajun
Sărbătorile țărănești încep în 24 decembrie, căci așa începe și sărbătoarea religioasă: cu vecernia din ziua anterioară Crăciunului. Prin sate, preotul trece cu icoana Nașterii din casă în casă, spre binecuvântare (în oraș, parohiile fiind mari, vizita preoților se face cu programare). Până în urmă cu câțiva ani, gospodinele îl așteptau pe preot cu masa de Ajun pusă și nimeni nu gusta până nu erau sfințite bucatele, numai de post: sarmale de orez sau de păsat în foi de varză, fasole bătută cu usturoi, bob fiert, neapărat și colivă,iar în Moldova, în Bucovina și în sudul țării, se fac și turte cu nucă, numite și „scutecele Domnului”.
După aceea, stăpâna casei împărțea blide cu mâncare la cei sărmani din vecini și câte o lumânare pentru morți și abia după aceea membrii familiei se așezau la masă. Dacă satul era mare, masa putea întârzia până spre seară!
Moș-Ajunul
În unele zone, în noaptea dinspre 24 decembrie, în altele, în dimineața Ajunului, copiii cei mai mici pleacă cuMoș-Ajunul, cucolindețele sau cucolindișul. Obiceiul apare mai ales în sudul și în vestul țării: Banat, în sudul Transilvaniei, în Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Caracteristic obiceiului e faptul că copiii poartă niște bețe de alun decojite în formă de spirală și afumate, numite „colindețe”. Cu ele întețesc focul din vatră, pentru belșug, și ating vacile, pentru a face viței frumoși.
Se adună în cete mici și, îmbrăcați în port tradițional de sărbătoare, strigă pe la ferestre: „Bună dimineața la Moș-Ajun!” Stăpânul casei iese și le dăruiește colaci, mere, nuci, câte o bucată de carne, în prezent și cornuri, bomboane, biscuiți și bani.
Prin unele sate, gazdele le dau copiilor farfurii cu seminţe de grâu, dovleac, porumb şi conducătorul cetei le aruncă în sus, ca să crească grânele cât casa.
Colindatul copiilor
Colindatul este, în primul rând, sarcina tinerilor din sat, dar nici copiii nu pot fi ținuți deoparte! De altfel, sunt încurajați să colinde, căci peste câțiva ani va fi rândul lor să ducă mai departe obiceiul străbun. Așa că pleacă și ei la colindat, în Ajun, înaintea feciorilor.
Câte patru – cinci băieți mai mărișori, prieteni, colegi de școală sau vecini, se adună din vreme și repetă colindele. De obicei, fetele nu colindă; o fac doar când sunt foarte mici, prin vecini sau la rude. Sarcina lor este să curețe și să împodobească casa, să îi primească pe colindători și să îi servească cu mâncare și vin.
În ajunul Nașterii Domnului, cu trăistuțele pentru daruri prinse la gât, îmbrăcați în haine de sărbătoare, copiii pornesc la drum, din casă în casă. Ocolesc casele îndoliate, ca să nu le tulbure tristețea.
Gospodarii îi primesc cu drag, căci și ei au fost copii. Copiii cântă mai mult în curte, la fereastră, un colind frumos, uneori, antifonic, ca și ceata de flăcăi. După ce încheie, se duc la casa următoare dar numai după ce mulțumesc căci stăpânul casei le dăruiește colaci, mere, nuci, sau câte o bucată de carne, iar în prezent și cornuri, bomboane, biscuiți și bani.
Prin unele sate, copiii, dacă nu sunt primiți sau dacă nu sunt mulțumiți de dar, „descolindă”, ca și feciorii. Fac aceasta pentru că misiunea lor e sfântă: să aducă vestea cea bună a Nașterii Domnului, iar cei ce nu o primesc sunt dezaprobați de comunitate.
După ce au terminat, înghețați și uzi, micii colindători merg la unul dintre ei acasă și își împart darurile și bănuții. Apoi pleacă pe la casele lor și așteaptă, împreună cu familia, să le vină colindătorii.
Steaua
În Ajun, în zilele Nașterii Domnului sau chiar de la Crăciun până la Bobotează, copiii până în 7 – 8 ani merg cu steaua. Steaua nu se face oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele prin sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucățele de oglindă, iar în centru se lipește o icoană de hârtie. În interior se agață un clopoțel și stelarul o va mișca în ritmul cântecului.
Cântecele de stea au fost compuse de către preoţi sau învățători şi se referă la Naşterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, darurile crailor etc.
Colindatul feciorilor
Colindatul înseamnă să le amintești oamenilor, prin cântece solemne și foarte vechi, că este noaptea în care S-a născut Hristos. O asemenea veste minunată nu se duce oricum! Feciorii încep pregătirile la începutul Postului Crăciunului sau în seara Sfântului Nicolae. Odinioară, marcau intrarea în perioada sărbătorilor de iarnă colindându-i, pe 5 decembrie, pe cei care purtau numele Sfântului Nicolae. Apoi tinerii (toți fiind de la 18 ani în sus, necăsătoriți) îşi aleg o gazdă, unde fac repetiții, își împart sarcinile și fac pregătiri pentru distracțiile din zilele de la Crăciun la Anul Nou, care cad în sarcina lor.
Fiecare fecior are funcția lui în ceată: conducătorul, cel trebuiesă ştie urările și mulțumirile necesare și tot ce e de făcut, tânărul care poartă traista cu daruri, cel care strânge banii, cel care organizează jocul din serile Crăciunului, „stegarul”, cel care poartă steagul cetei, mare şi frumos împodobit de fete cu batiste, fundițe, clopoței. Uneori, li se alătură colindătorilor câte o mască, o „capră”, niște instrumentiști cu fluiere sau chiar saxofoane, care urmăresc firul muzical al colindei ... obiceiurile evoluează neîncetat.
Se pleacă la colindat în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul e mare şi se întâlnesc mai multe cete, uneori se luptă între ele, iar învingătorii colindă singuri mai departe. Alteori colaborează și îşi împart satul, ca să termine până la ziuă. Sau merg la colindat mai multe zile, până termină de dus vestea Nașterii Domnului în toate casele. În drumul lor, trec întâi pe la preot, apoi pe la primar și pe la toți oamenii de vază, apoi iau casele la rând. Deseori, cer binecuvântarea preotului înainte de a colinda.
Colindele nu sunt alese întâmplător. Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari.Majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine, la mila creştină. Se vorbește despre Maica Domnului și încercările de a găsi un loc unde să nască, de boul care L-a încălzit pe Pruncul așezat în iesle, de nostalgia raiului și de regretele părinților noștri, Adam și Eva, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Până şi refrenul colindelor „Lerui, Doamne” vine din „Alleluia Domine”!
După încheierea colindatului, tinerii organizează o petrecere pentru tineret. Toate cele necesare vor fi plătite din banii strânși cu ocazia colindatului și tot acum se vor mânca colacii și celelalte daruri primite la colindat.
După ce trece și praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, ceata se destramă până în anul următor.
Pomul de Crăciun
Se pare că pomul de Crăciun a apărut în ţările germanice, în Evul Mediu, făcând parte din decorul misterelor: scenete reprezentând diferite subiecte biblice, printre care şi Naşterea Domnului. Atunci când era reprezentată facerea lumii, bradul simboliza arborele vieţii. Era împodobit cu mere, ca fructe ale pomului binelui şi răului, din care a muşcat Adam, şi cu turtiţe reprezentând Trupul Domnului. În secolul al XIX-lea, s-a răspândit în Vest; de acolo a fost împrumutat și în România.
Românii nu împodobesc pom de Crăciun de multă vreme, căci la noi se obișnuia să se împodobească un brad doar la nuntă sau la înmormântare. Prin sate, bătrânii nici în prezent nu fac pom de Crăciun decât dacă le cer asta nepoții de la oraș. Așa a pătruns pomul de Crăciun în obiceiurile noastre: din străinătate la oraș și din orașe, la țară.
Și totuși, pomul de Crăciun este legat de sărbătoarea Crăciunului! Într-o frumoasă rugăciune, se spune că, prin Întruparea Sa, Domnul Hristos a devenit „pom al vieţii”.
Craii din Valea Jiului
În Valea Jiului, în zilele de Crăciun, umblă Craii, numiți „Irozi” în alte ținuturi. Aceștia joacă, adevărați actori amatori, într-o piesă de teatru popular, în costume croite tot de ei, cu elemente simbolice moștenite de la alte generații de Crai. Este vorba de cei trei magi, Melchior, Baltazar şi Gaspar, care urmează steaua, căutându-L pe Împăratul care S-a născut: Domnul Hristos. Steaua dispare, ajung la Irod, îl întreabă unde este Împăratul Care S-a născut. Când acesta trimite soldații să omoare pruncii până în doi ani, sperând să-L omoare pe Iisus, Craii îl ceartă straşnic pe Irod, afirmând Divinitatea lui Iisus Hristos.
Trupa este formată din Înger, doi Soldaţi, cei trei Crai de la Răsărit, Irod, trei Păstori şi Preotul, care face numai glume, întrerupând în mod jucăuş desfăşurarea gravă a piesei, tulburându-i pe spectatori. Craii au costume cusute din mătase, păstorii poartă cojoace din blană de oaie peste portul de sărbătoare tradițional și zurgălăi la brâu. Îngerul e îmbrăcat în alb, Soldatul, în costum militar, Preotul – într-o imitație de anteriu.
Piesa este întreruptă din loc în loc de colinde vechi. Gesturile sunt apăsate, replicile sunt evidențiate prin tragerea ritmică a săbiilor din teci, creând un spectacol totodată solemn și atrăgător.
După Sfânta Liturghie din prima zi de Crăciun, la biserică, toate echipele își prezintă o parte din repertoriu, înconjurați de susținătorii lor. După întrecerea de la biserică, primesc binecuvântarea preotului și trupele îşi continuă colindatul până în seara de 26 decembrie, mergând în casele în care sunt invitaţi, căci spectacolul durează în jur de 30 de minute.
Obiceiul se mai numeşte „vicleim” sau „viflaim”, de la numele oraşului Betleem ...
Crăciun, primul creştin
Între Crăciun, personajul ciudat care apare în legendele românești ale Nașterii Domnului, și Moș Crăciun nu e nicio legătură, în afară de nume.
Cele mai multe legende populare românești ale Nașterii s-au inspirate din niște legende apocrife, în care moașa este pedepsită pentru că nu a crezut în neprihănirea Maicii Domnului. Dar Crăciun nu apare în apocrife. Rolul său narativ este de a deveni primul creștin, primul care recunoaște Divinitatea Pruncului și sfințenia Maicii Sale. Pentru ca această legendă să le placă și copiilor, târziu, când s-a extins obiceiul cadourilor de Crăciun, i s-a dat și această sarcină lui Crăciun.
Se spune că trăia în Vifleemul Iudeii un om bogat, pe nume Crăciun. Într-o zi, a primit printr-o scrisoare vestea că va fi vizitat de un mare împărat. Bucuros, s-a apucat să facă pregătiri straşnice.
Cu câteva zile înainte, împăratul roman dăduse poruncă să se înscrie toţi oamenii din împărăţia sa în locul de unde li se trăgea viţa. Maica Domnului s-a dus la Vifleem, când i-a venit vremea să nască. Neavând unde să tragă, căci toate hanurile erau pline, s-a rugat de Crăciuneasa, nevasta lui Crăciun, să o primească o noapte. În ciuda împotrivirii lui Crăciun, care îl aștepta pe împărat, Crăciuneasa a primit-o în grajd și a ajutat-o să nască. Crăciun s-a mâniat foc și cu o secure i-a tăiat ambele mâini. Înnebunită de durere, Crăciuneasa și-a apucat mâinile cu dinții și a fugit la grajd. La sfatul Preacuratei, s-a atins de scutecele Domnului și mâinile s-au lipit la loc, devenind strălucitoare ca aurul.
Crăciun și-a regretat fapta și și-a dat seama că Pruncul este Împăratul așteptat. Când și-a cerut iertare, i s-au deschis ochii şi a văzut îngerii Domnului cântând imnuri de preamărire.
Dar Maica Domnului l-a iertat numai dacă va posti până la sfârşitul vieţii câte şase săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii Sale și dacă va face daruri copiilor și sărmanilor!
Crăciun s-a botezat și a ajuns astfel primul creștin ...
***
Creștinați încă din vremea Sfinților Apostoli, românii sărbătoresc cu bucurie Nașterea Domnului, pe care o numesc, popular, Crăciun. În primul rând, cei credincioși respectă, după puteri, prescripțiile Bisericii Ortodoxe: țin post alimentar timp de șase săptămâni; se spovedesc și se împărtășesc cu Sfintele Taine. În zilele de sâmbătă din post, femeile duc la biserică, pentru a fi sfințite, colivă, pâine și vin, pe care le împart celor săraci, în numele celor morți din familie. Apoi, cu sufletul purificat, în cele trei zile câte sunt în calendarul ortodox pentru această sărbătoare, participă la Sfânta Liturghie, bucurându-se de minunatele obiceiuri de Crăciun!
Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul
Național al Țăranului Român
Ilustrație: Icoană pe sticlă, tema Nașterea
lui Iisus Hristos, meșter Savu Moga, datare 1869, zonă Arpașu de Sus, Transilvania,
clasată în Tezaur (R992) – patrimoniu, Muzeul
Național al Țăranului Român
