16 august 1920, Lădeşti, Vâlcea – 28 septembrie 2006, Paris
critic literar, publicist, poet
Virgil Ierunca a debutat în ziaristică în 1939, la ziarul Timpul, unul din cele mai importante cotidiene bucureştene din acea vreme. Între 1940 şi 1944 colaborează la principalele reviste literare şi la săptămânalul Vremea, cu o rubrică intitulată „Caiete franceze". Din anul 1943 deţine o rubrică asemănătoare în ziarul Ecoul şi colaborează la revistele Kalende şi Preocupări literare. În 1942, propria sa revistă literară, Albatros, este suprimată de cenzură pentru tendinţele ei democratice. După război, Virgil Ierunca scoate revista Agora împreună cu scriitorul Ion Caraion, revistă de cultură internaţională, care este suprimată de cenzura comunistă, la fel după primul număr, din cauza unui articol în care se dădea ca exemple de platitudine a gândirii pasaje din scrierile lui Stalin.
În 1947, Virgil Ierunca părăseşte România, primind bursa „Arthur Koestler" din partea guvernului francez. Din 1951 şi până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze şi lucrează în acelaşi timp la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (CNRS), la secţia de filozofie şi estetică. Colaborează la două emisiuni culturale ale postului de radio Europa Liberă: „Actualitatea Culturală Românească" şi „Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate)".
În denunţarea dictaturii comuniste din România, Virgil Ierunca ia parte activă ca secretar de redacţie la apariţia ziarului Uniunea Română, editat la Paris. Scrie numeroase articole în publicaţiile româneşti din exil, în special în revista România, organul Comitetului Naţional Român de la Washington. În volumul Piteşti (1981) denunţă experienţa comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică. De când se afla în Franţa, Virgil Ierunca a redactat o serie de reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Fiinţă românească (1963-1968), Ethos (1973). Într-o serie de publicaţii din exil, a deţinut rubrica intitulată „Antologia ruşinii", în care erau daţi la iveală intelectuali din România aserviţi slugarnic regimului comunist.
Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu", iar pentru cea literară, cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă (1987). În 1999, este distins cu premiul Grupului pentru Dialog Social, împreună cu soţia lui, Monica Lovinescu, ,,…drept recunoştinţă că au ţinut Jurnalul unor vremuri pe care le-am trăit fără să le putem comenta şi care, fără ei, ar fi rămas o simplă groapă comună a istoriei acoperită de tăcere şi uitare."
„Comentariile literare şi culturale ale lui Virgil Ierunca nu erau, însă, decât ochiul unor cercuri concentrice din ce în ce mai largi, pe măsură ce şurubul represiunii comuniste se strângea. De la cronicile de carte - îndeosebi de poezie -, emisiunile lui Virgil Ierunca au virat, devenind veritabile tribune ale dizidenţei est-europene, iar atunci când a fost posibil, chiar ale dizidenţei româneşti." („In Memoriam: La moartea lui Virgil Ierunca" de Mircea Mihăieş, România literară, nr. 40/2006)
„Ceea ce caracterizeaza scrisul lui Virgil Ierunca este faptul ca poartă în el vehemenţa unei cauze înalte. La prima vedere stilul este al unui polemist şi pamfletar care operează în registrul grav. Şi totuşi se întâmplă ceva mai mult aici. Îmi vine să spun că Ierunca a pus la punct o tehnică de „a trage în ţeapă" în cuvinte. Celor care „prostituau cuvintele", cum singur spune, crezând că în cântarul lumii treaba asta nu e înregistrată nicicum, el le întoarce partea tăioasă a cuvântului, segmentul care străpunge şi doare. Nu a stat pe gânduri, întrebându-se dacă are sau nu dreptul să judece. Şi l-a luat pur şi simplu. Avea statura s-o facă." (Declaraţie de iubire, de Gabriel Liiceanu, Humanitas, Bucureşti, 2006, în Revista 22)
„- Credeţi că mai este necesară distincţia dintre literatura oficială şi cea de exil şi de sertar? M-ar interesa dacă se poate compara situaţia literaturii române cu ceea ce se întâmplă în literatura cehă. La noi, imediat după noiembrie 1989, am încetat să mai vorbim despre cele trei curente ale literaturii - literatura oficială, cea de samizdat şi cea a exilului. Numeroşi critici şi scriitori au declarat că de acum încolo există numai literatura cehă. Cum vi se pare, din punctul acesta de vedere, situaţia literelor româneşti?
Virgil Ierunca: După cum nici o ţară din Est nu se poate compara cu Cehoslovacia pe plan politic, nici literatura din Est, recte din România, nu se poate compara cu aceste împărţiri pe care le-aţi găsit în literatura cehă. În România, lucrurile stau în felul următor: dată fiind situaţia politică, există întotdeauna şi există şi în clipa de faţă o literatură oficială care este încurajată de oficiali. Cine sunt oficialii? La noi, oficialii sunt, de la domeniul politic până la cel cultural, exact aceia care ocupau posturi înalte şi sub Ceauşescu. E o continuitate exacerbată: toţi laudătorii, toţi cei care aduceau ode şi osanale lui Ceauşescu, îi găsiţi astăzi în posturile-cheie din cultură - edituri, ziaristică ş.a.m.d., ceea ce face ca literatura de tip retrograd să fie astăzi încurajată exact de aceiaşi oameni. Deci, situaţia nu se poate compara cu cea din ţara dv. Bineînţeles, există şi după revoluţie o literatură liberă care uneori reia ceea ce s-a făcut bun în timpul dictaturii. Din păcate, în România n-a existat samizdat, spre deosebire de Cehoslovacia, unde scriitorii erau în acelaşi timp şi cetăţeni; în schimb, în România, puţinul cât s-a rezistat împotriva regimului totalitar, s-a făcut prin literatură, prin cărţile publicate. Cred că România este singura ţară din Est unde n-a existat samizdatul. Apăreau însă cărţi care, prin ţinuta lor artistică, erau oarecum rezistente împotriva regimului, dar pe plan pur şi simplu estetic; de unde disputa existentă şi astăzi: la noi s-a rezistat, sau nu, prin cultură? În ceea ce mă priveşte, am combătut întotdeauna această teză, am spus că nu neg rezistenţa prin cultură împotriva totalitarismului lui Ceauşescu, însă am învăţat de la scriitorii cehi, polonezi şi unguri că rolul intelectualului în cetate este un rol care depăşeşte limitele culturii şi ale esteticii. Nici un scriitor din România n-a luat exemplul extraordinar pe care l-au dat intelectualilor europeni scriitorii cehi care după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, în august '68, au acceptat să facă orice în viaţa lor particulară pentru a-şi păstra puritatea." (Interviu cu Virgil Ierunca, de Libuse Valentová, România Literară, nr. 41/2006)
Surse:
http://www.romlit.ro/la_moartea_lui_virgil_ierunca
http://www.romlit.ro/virgil_ierunca_..._chiar_cnd_romnia_se_afla_ntr-un_regim_totalitar_adevrata_literatur_se_scria_n_ar
http://www.revista22.ro/in-memoriam-virgil-ierunca-3109.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Ierunca
