Vă prezentăm noul număr, 110 / 2019, al revistei Lettre Internationale. Din sumar:
Retrospective
Șerban Pavelescu – Determinări
istorice şi etnice ale crizei ucrainene .................. 3
Rodica Binder –
Datoria de a fi de stânga, libertatea de a fi de dreapta .................. 8
Dan Ciachir – Croitor de șefi de stat .................. 14
Societatea informațională
Antonio Casilli – De la clasa virtuală la sclavii tastaturii .................. 16
Jean-Pierre Dupuy – Noua știință a datelor .................. 20
Adrian Mihalache – Stima de sine şi respectul faţă de celălalt .................. 23
Alexandre Eyries – Jurnalismul narativ între investigație și act creator .................. 26
Mircea Coșea – Invitație la o discuție liberă despre un posibil ADN economic .................. 30
Idei literare
Colm Tóibín – Imaginea lui fidelă .................. 34
Dacia Maraini – Poetul-regizor și magnifica soprană .................. 41
Beatriz Sarlo – Buenos Aires, exilul Europei .................. 48
Arte
Lesley Chamberlain – Rilke la Paris .................. 54
Rainer Maria Rilke – Auguste Rodin: Corespondență 1902-1913 .................. 58
Denys Riout – Întoarcerea invizibilului .................. 62
Iolanda Malamen – Imaginarul autotrof .................. 65
Mihai Plămădeală –David Leonid Olteanu: de la ceramică la idee .................. 68
Heinz-Norbert Jocks în dialog cu Wim Wenders: Teama fotografului de o mișcare greșită .................. 71
Biblioteca „Lettre Internationale”
Constantin Abăluță – Benji .................. 81
Lionel Duroy – Eugenia .................. 86
Dominique Bona – Viețile mele secrete .................. 90
Corespondențe
Carmen Firan – Kumari și înălțimile tăcute .................. 99
Dan Ciachir – Vara la 2 Mai .................. 101
Către cititorii noştri
Identitatea naţională şi chiar realitatea geopolitică a teritoriului statal se sprijină pe argumente de ordin istoric şi de ordin etnic. Acestea din urmă au devenit mai puternice decât cele dintâi, de când doctrina lui Woodrow Wilson privind primordialitatea naţionalităţilor a prevalat ca principiu la Conferinţa de Pace de la Versailles. În timpul revoluţiei din 1848, Kossuth a respins în parlamentul de la Budapesta ideea de egalitate politică între români şi unguri, invocând faptul că românii nu ar avea „personalitate istorică”. După 1918, preponderenţa etnică a românilor a făcut caduc acest argument. Subtila dialectică dintre istorie şi etnie este aplicată cu acuitate de Şerban Pavelescu în cazul Ucrainei, atât de interesant pentru noi, astăzi.
Rodica Binder este interesată, pe bună dreptate, de persistenţa reverberaţiei ideilor de stânga, în condiţiile în care politicile fundamentate pe această ideologie s-au dovedit falimentare. Retorica stângii s-a dovedit mai seducătoare, în pofida faptului că promisiunile ei s-au dovedit deşarte. Este interesant că farmecul stilistic este mai convingător decât un discurs la obiect. De aceea, se spune că „stânga minte întotdeauna, dar dreapta nu are nimic de spus”.
Privim retrospectiv nu doar la evenimentele semnificative şi la curentele majore de idei. Mica istorie este plină de farmec, de aceea citim cu delicii ce au însemnat „croitorii cei mari”, de data aceasta nu „din Valahia”, ci din Italia, care au îmbrăcat cu abilitate corpuri îmbătrânite de şefi de stat ca Hruşciov sau Eisenhower. Dan Ciachir ni-i aminteşte pe maeştrii croitori cu aceeaşi eleganţă cu care au croit ei costumele şi tot el ne poartă prin staţiunea Doi Mai de altădată, un St Tropez mai intelectualizat decât originalul.
Societatea informaţională în care trăim ridică mereu noi provocări, a căror înţelegere este esenţială pentru ca munca virtuală să fie gestionată în mod eficient. Imaginea comună a specialiştilor în informatică este că aceştia ar fi nişte supra-dotaţi, care se bucură nu doar de renume, ci şi de o remuneraţie pe măsură. Nimic mai fals. Antonio Casili ne descrie categoria „sclavilor claviaturii”, obligaţi la sarcini repetitive, migăloase şi plătite precar. Tehnologia permite recurgerea la micro-prestaţii: activităţi punctuale generează, prin agregare, o mare valoare adăugată, deşi fiecare dintre ele este insignifiantă. Amazon Mechanical Turk este un serviciu ce foloseşte munca umană la cerere. Mai exact, este vorba de un sistem care face ca personalul uman să realizeze, beneficiind de stimulente economice de numai câțiva cenți, „micro-sarcini”, adică activități de rutină, slab recompensate, care în mod normal ar trebui să fie îndeplinite de automate. Numele aplicaţiei este un omagiu adus automatului − jucător de șah, având înfăţişarea unui turc, „prima inteligenţă artificială” care, în secolul al XVIII-lea ar fi fost în măsură să simuleze procesele mentale ale unor adversari umani.
Încă din antichitate, ştiinţa şi-a propus să dezvăluie cauzele care stau la baza fenomenelor pe care le observăm şi, în felul acesta, să le explice. Felix qui potuit rerum cognoscere causas (Fericit cel ce poate cunoaşte cauza tuturor lucrurilor) spune Virgiliu în cartea a doua a Georgicelor, inspirat probabil din Lucretius, din şcoala lui Epicur. Newton a descris cum se desfăşoară fenomenele, a stabilit legea atracţiei universale, dar nu a dat explicaţii, declarând că „nu face ipoteze” (hypotheses non fingo). De atunci încoace, ştiinţa a preferat să construiască modele de predicţie, eludând explicaţiile. Un astfel de model era menit să permită calculul prealabil al rezultatului unui experiment, folosind un număr minim de măsurători. În epoca informaţională, lucrurile s-au schimbat radical, după cum ne arată Jean-Pierre Dupuys. Avem la dispoziţie masive imense de date (big data) şi nu mai folosim modele teoretice, ci instrumente de identificare a corelaţiilor, cum ar fi reţelele neuronale. Ca urmare, sesizăm dependenţe şi facem abstracţie de cauzalităţi. Noua paradigmă se arată în mare măsură eficientă, chiar dacă este, în plan intelectual, frustrantă.
Trăim o mare transformare tehnologică şi, implicit, economică. Mircea Coşea se întreabă dacă există un dat genetic sau o matrice culturală care să determine anumite comunităţi, în anumite perioade, să producă un set de inovaţii cu o masă critică redutabilă, care să determine un salt economic major. Cercetarea lui arată că speculaţiile care au scos în evidenţă „spiritul inovator englez”, „acurateţea travaliului la germani” s-au dovedit fără suport. Mai mult, teoria des citată a lui Max Weber, conform căreia protestantismul calvin ar fi un climat intelectual mult mai propice pentru dezvoltarea societăţii industriale decât catolicismul sau ortodoxia, s-a dovedit, şi ea, şubredă. Nu există un ADN al geniului economic, ci o concentrare de energie şi cunoaştere în anumite zone, care duce la spargerea de nivel.
Noile tehnologii au modificat structura întreprinderii, ceea ce a schimbat şi relaţiile dintre angajaţi. Ierarhizarea rigidă din epoca industrială a cedat locul comunicării orizontale, bazate pe paradigma furnizor-client, nu pe aceea anterioară, de tip şef-subaltern. Adrian Mihalache arată modificarea noţiunii de respect datorată schimbărilor tehnologice şi manageriale. Cel care furnizează colegului său un serviciu, o idee sau un produs pe care cel din urmă le va utiliza şi dezvolta doreşte să-i câştige respectul pentru competenţa sa, adică pentru „lucrul bine făcut”.
Alexandre Eyries arată că noile tehnologii şi modalităţile lor diverse de utilizare au schimbat radical practica jurnalismului. Reţelele de socializare şi revistele virtuale pretind o nouă stilistică în redactarea articolelor. Suspense-ul este de rigoare, iar seducţia cititorului a devenit obligatorie. Conceptul dezvoltat de autor este „jurnalismul narativ”, pe care îl nuanţează şi îl aplică mai multor studii de caz.
Rudele autorilor importanţi, că ar fi părinţi, fii sau neveste nu prezintă mare interes. O biografie a fiului lui Goethe ar fi complet inutilă. Compozitorul Mendelssohn-Bartholdy era nepotul marelui filosof Moses Mendelssohn, inspirat de luminism şi promotor al asimilaţionismului evreilor din Gemania. Tatăl primului, respectiv fiul celui de-al doilea, nu s-a ilustrat, însă, prin nimic. De aceea, de câte ori era întâlnit în societate, era întrebat: „ce mai face ilustrul Dvs. tată, dar talentatul vostru fiu?”. Colm Toibin crede că totuşi este interesant să ni-l prezinte pe John Stanislaus Joyce, tatăl lui James Joyce. Era un tip alcoolic şi coleric, dar personalitatea sa morbidă l-a inspirat pe fiul scriitor, care i-a păstrat o amintire frumoasă. Nepriceput în afaceri, avea un anumit fler politic, care i-a dat un oarecare succes. Scriitorul susţinea că, fără ascendenţa sa cam sulfuroasă, n-ar fi reuşit să ajungă la abisalitatea marelui său roman.
Este curios că Pier Paolo Pasolini, în pofida înclinaţiilor sale gay, a fost fascinat de Maria Callas, femeie între femei. Totuşi, la o analiză mai atentă, se poate găsi o explicaţie. Invertiţii nu caută neapărat un partener de acelaşi sex, ci o făptură care să depăşească diviziunea banală de gen. Leonardo a creat în Gioconda un fel de alien, dincolo de distincţia bărbat-femeie. Maria Callas avea o stranietate care tulbura dincolo de sexualitate. Dacia Maraini ne relatează aventura celor doi în Africa, unde Pasolini a turnat filmul Medeea, Callas având rolul titular. Rezultatul nu a fost o capodoperă, dar rămâne interesant prin încercarea temerară de a depăşi barierele convenţionale.
Lesley Chamberlain este cunoscută în România prin cartea Nietzsche la Torino, a cărei traducere a fost publicată de Editura Humanitas. I-am solicitat pentru revista noastră o contribuţie care se leagă de noul ei proiect, Rilke la Paris. Este fascinant să constaţi cum a fost Rilke influenţat de mişcarea modernistă a artei franceze de la începutul secolului al XX-lea, îndeosebi de opera lui Rodin, al cărui apropiat a fost, şi de cea a lui Cézanne. Dincolo însă de experienţele artistice, autoarea ne arată cum a fost fermecat Rilke de ambianţa unică a oraşului pe care Walter Benjamin l-a numit „capitala secolului al XIX-lea”. Urbanismul sofisticat, reminiscenţele literare şi istorice fac din acest oraş o sursă de inspiraţie artistică şi un ambient propice pentru a te instrui. Alăturăm acestui eseu un fragment de corespondenţă între Rilke şi Rodin din care rezultă cum se întâlnesc marile spirite.
Obiectele de artă care nu pot fi văzute îl fascinează pe Denys Riout. Demersul său vine în continuarea sugestiei lui Wordworth, conform căreia „melodiile care nu se aud sunt încă mai minunate decât cele audibile, de aceea trebuie să se compună, doar pentru satisfacţia spiritului, cântece fără sunete”. Unele expoziţii au uşile ferecate, altele nu expun nimic, cum a fost marea expoziţie a lui Daniel Buren, de la Centrul Pompidou, fără lucrări, dar de la ferestrele căreia se vedeu stindarde cu celebrele lui dungi gri fluturând pe acoperişurile Parisului. Culmea este că nimicul fascinează şi în domeniul ştiinţific, după cum arată amuzanta carte a lui Thomas Barlow „O teorie despre nimic”, discutată mai demult în paginile noastre.
Iolanda
Malamen, preţioasa noastră colaboratoare este ceea ce se numeşte un
„connoisseur”. Ea respinge limbajul preţios al criticii de artă şi dă o şansă
publicului intelectual nespecializat să se apropie de limbajul unui artist
remarcabil. O face con brio,
prezentând opera lui Vasile Tolan, ale cărui lucrări dau copertelor noastre
expresivitate, chiar somptuozitate. Tot în aria artelor plastice se înscrie
ceramistul David Olteanu, prezentat cu empatie şi acuitate de criticul de artă
Mihai Plămădeală: „Pentru artist, nivelele sunt infinite
şi sunt privite ca ferestre în ferestre. Ceea ce pune în semn material este
doar un segment dintr-o axă, totuşi un segment reprezentativ, care conţine
toate codurile şi coordonatele de descifrare a ideii generale.”
