A apărut noul număr, 108, al revistei Lettre Internationale, editată de Institutul Cultural Român.
SUMAR
RETROSPECTIVE
Șerban Pavelescu – Alianțele României Mari .................. 3
Dan Ciachir – Reminiscențe ................ 10
Jed Perl – Eroul nonconformist al romantismului ................ 15
SOCIETATE CONTEMPORANĂ
Rodica Binder – Patria, azi: peste tot și niciunde? ................ 18
Daniel Innerarity – Aporiile luptei cu știrile fabricate ................ 23
Jean-Claude Soulages– Vestele galbene contra cămășilor albe .................. 25
Raffaele Alberto Ventura – Epoca prostiei ................ 27
Mircea Coșea – Lupta Uniunii Europene cu GAFA pare a fi o gafă ................ 30
TEATRU
Georges Banu – De la spațiu la timp: Mutații ................ 34
Adrian Mihalache – Îmi place tot ce nu cunosc ................ 38
DIALOG Frank M. Raddatz– Andrea Breth – Principiul frumuseții ................ 41
ARTE VIZUALE
Iolanda Malamen – Fantasticul periplu imaginar ................ 50
DIALOG Heinz-Norbert Jocks – Marina Abramović: Marina Abramović: Sârboaica durerii ................ 53
Fabio Stassi – Frank Capra și încăpățânata intransigență a obiectelor neînsuflețite ................ 58
Robert Gottlieb – Un mogul lipsit de strălucire ................ 61
IDEI LITERARE
Miguel Gallego Roca – Ut pictura poesis ............... 65
Anca Irina Ionescu – Libri prohibiti – cea mai mare bibliotecă de literatură interzisă din Cehia ................ 68
Mona Ozouf – Cele două George ................ 72
BIBLIOTECA „LETTRE INTERNATIONALE”
Paul Greveillac – Stăpâni și sclavi ................ 79
Paula McLain – Hemingway și cu mine ................ 86
Constantin Abăluță – Scaunul lui Köbler ................ 91
Filip Florian – De la vânt ................ 95
Liliana Corobca – Căruciorul ................ 99
Sorin Delaskela – Lucrurile ritmice ............... 102
CORESPONDENȚE
Passionaria Stoicescu – „Cronicile din Haragauli” ............... 106
Carmen Firan – Realitate și imaginație ................ 108
Către cititorii noştri
Marea Unire încheiată cu succes trebuia consolidată şi apărată de eventualităţile imprevizible pe care viitorul le putea aduce. Şerban Pavelescu explică raţiunile sistemelor de alianţe ale României Mari şi modalităţile în care acestea puteau să consolideze ceea ce se obţinuse. Înţelegerea Balcanică ne apropia de Grecia, iar Mica Înţelegere forma un cordon de securitate în jurul Ungariei iredentiste prin România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Diplomaţii români ar fi dorit să includă şi Polonia în Alianţă, dar aceasta voia să se bazeze doar pe sine (cu rezultatele care s-au văzut nu foarte târziu). Modificarea centrelor de putere din Europa, prin întărirea Germaniei şi a Italiei şi pasivitatea Franţei şi Angliei a zădărnicit, însă, toate aceste demersuri diplomatice. Inteligenţa, imaginaţia şi inventivitatea sunt mereu copleşite de forţa brută.
Reminiscenţele privind „istoria mică”, detaliile anecdotice legate de figuri culturale importante au farmecul lor, după cum ne arată Dan Ciachir. Scriitor de mare sensibilitate, el ne relatează cum lectura mereu reluată a unei cărţi fundamentale pentru el, Craii de Curtea-Veche, este influenţată de ediţiile diferite pe care le-a folosit. O personalitate remarcabilă, ca tenorul Valentin Teodorian, i-a rămas în amintire pentru gentileţea şi îndemânarea cu care îi lega cravata la gât. Atmosfera unei epoci devine mai pregnantă atunci când este însufleţită de tuşe colorate şi nuanţe delicate.
Am ales să includem studiul lui Jed Perl despre Delacroix la secţiunea „Retrospective”, deoarece grupajul de arte vizuale este mereu dedicat artiştilor contemporani. Marea expoziţie retrospectivă ne arată un artist neobişnuit, care şi-a trasat singur ascendenţa, prin Rubens şi Veronese, şi i-a anunţat în filiaţia sa, pe impresionişti. Singularitatea acestui pictor situat pe muchie de cuţit între romantism şi clasicism vine de acolo că s-a bucurat de un imens succes, fără să fie, însă, pe deplin înţeles. Şi-a căutat inspiraţia nu doar în istoria artei, ci, mai ales, în literatură. A fost apreciat pentru anvergura sa, mai puţin pentru dorinţa lui neostoită de perfecţiune.
Rodica Binder a studiat dezbaterea de idei din Europa şi mai ales din Germania, legată de sensul pe care-l mai are astăzi ideea de patrie. Globalizarea, ca şi speranţa ca ideologia liberal-democratică să fie, până la urmă, peste tot triumfătoare au drept rezultat o transformare a percepţiei noţiunii de patrie. Extremele acesteia sunt, pe de o parte, nomadismul generalizat, conform dictonului ubi bene, ibi patria şi, pe de altă parte, încăpăţânarea de a duce pretutindeni patria după tine, cu particularismele ei culturale. După cum spunea Danton, sfătuit să emigreze, pentru a-şi salva viaţa, „nu poţi duce după tine pământul patriei pe tălpile pantofilor”. Cu cât ideologia dominantă tinde să scoată patria din ecuaţie, cu atât ea se reîntoarce mai puternic, din subconştient, cu forţa refulatului, descrisă de Freud.
Autori ca Daniel Innerarity şi R.A. Ventura încearcă să înţeleagă şi apoi să explice fenomenul fake news. Nu este vorba, contrar înţelegerii elementare, de „ştiri false”, ci de „ştiri fabricate”, „confecţionate”. Ventura reciteşte Bouvard şi Pécuchet al lui Flaubert, pentru a demonstra că trăim într-o nouă epocă a prostiei. Ştirile fabricate nu sunt decât ideile primite de-a gata, aşa cum le listează Flaubert în faimosul său dicţionar. Este adevărat că una dintre regulile elementare ale bunului simţ este să nu atribuim intenţiilor diabolice ceea ce se explică mai lesne prin simpla prostie. Innerarity vede lucrurile nuanţat. Dacă deciziile s-ar lua numai în conformitate cu informaţiile obiective, incontestabile, pe baza unor inferenţe logice, democraţia s-ar afla în impas, fiind înlocuită cu regimurile tehnocrate ale experţilor. Nu adevărul ghidează lumea, ci opinia mereu schimbătoare. Fiecare poate să susţină orice afirmaţie, iar succesul nu este de partea celui care are dreptate, ci a celui capabil să convingă.
Profesorul Jean-Claude Soulages, sociolog şi specialist în media, ne-a oferit în exclusivitate o excelentă analiză a fenomenul „vestelor galbene” care inflamează Franţa de câteva luni încoace. În fiecare sâmbătă, nemulţumiţii identificaţi prin faimoasele jiletci vin la Paris şi în alte mari oraşe, clamându-şi nemulţumirile, dedându-se la acte de vandalism şi provocând forţele de ordine. Autorul dezminte teoria că ar fi o revoltă a populaţiei rurale împotriva celei urbane. Nu este vorba nici de o jacquerie, cum s-au mai văzut în istoria Franţei, nici, în termenii istoriei noastre, de „răscoala de la 1907”. Nemulţumiţii aparţinând periferiilor se deplasează cu dificultate la locul de muncă şi îşi văd puterea de cumpărare erodându-se de la un an la altul. Obsesia de a cere demisia preşedintelui Macron este o evidentă încălcare a democraţiei, dar simpatia generală faţă de răzvrătiţi, deşi în scădere, se păstrează la cote relativ înalte. Peste mesajele de contestare se suprapun şi accente antisemite absurde. Din punct de vedere mediatic, costumaţia a fost un succes, ea legându-se de simboluri vestimentare ca boneta frigiană, pantalonii lungi purtaţi de sanchiloţi, bonetele roşii etc.
Tot de problemele nevralgice ale societăţii contemporane se leagă şi impozitarea multinaţionalelor, care a stârnit o oarecare vâlvă şi la noi. Mircea Coşea arată cum s-a abordat această problemă în Franţa şi Germania, cu referire expresă la firmele de înaltă tehnologie, aflate sub logo-ul GAFA.
Secţiunea dedicată teatrului este relativ dezvoltată, având în vedere că prezentăm evenimentul „Premiul Europa pentru Teatru”, a cărui ediţie din 2018 s-a desfăşurat la St. Petersburg, prilej de reîntâlnire cu dramaturgia rusească, atât de contrastantă în raport cu modelele dominante. Georges Banu observă că, până nu demult, inventivitatea regizorală se concentra asupra spaţiului în care avea loc reprezentaţia, un spaţiu amenajat de regizori şi arhitecţi deopotrivă, în aşa fel încât să-i uluiască vizual pe spectatori. Astăzi, probabil pentru că lumea circulă mult prin locuri exotice şi impresionante arhitectural, publicul este mai puţin sensibil la amenajarea spaţială, astfel încât regizorii inovează în plan temporal, realizând spectacole interminabile, care reuşesc să reţină atenţia publicului mai multe ore în şir. Aici intervine talentul regizoral de control asupra ritmului, care trebuie păstrat cu rigoare, dar şi modificat în momentele esenţiale. Regizoarea Andrea Breth, în dialog cu Franz Raddatz, intervine în acelaşi context, afirmând în mod curajos că subvenţionarea generoasă a teatrului în ţări ca Franţa şi Germania a dus la concentrarea creatorilor asupra spaţiului costisitor de gestionat, în dauna altor mijloace de expresie. Pe ea o inspiră textele care au grandoare, nu cele care exprimă o opinie. De aceea, îi preferă pe Schiller şi Kleist lui Brecht şi Heiner Müller.
Un important artist plastic francez de origine română, Tudor Banuș, ne-a oferit două lucrări majore pentru copertele noastre. Iolanda Malamen îi dedică un studiu aprofundat, alături de care includem intervenţiile criticilor de artă francezi Michel Dupré şi Jean-Luc Chalumeau. Este o mare diferenţă între un artist ca Tudor Banus, al cărui demers se inserează firesc în istoria artei, fără nicio timiditate sau tentaţie epigonică, şi alţi artişti de notorietate, care fac artă din transformarea în spectacol a propriilor lor existenţe. Aşa este Marina Abramović, pentru care „arta nu are sens atâta vreme cât artistul nu riscă nimic”. Ea reuşeşte să impresioneze, chiar să şocheze, dar nu este atât de convingătoare, pentru că tot ceea ce face se naşte exclusiv din interiorul ei, nu din spiritul timpului, nici din vestigiile istoriei.
Nu neglijăm nici a şaptea artă, readucând în atenţie două personalităţi din vremea de aur a cinematografiei, regizorul Frank Capra şi producătorul Charles Fox. Este pasionant să urmăreşti în eseurile lui Fabio Stassi, respectiv Robert Gottlieb, cum o întreprindere lucrativă ajunge treptat să-şi asume dimensiuni estetice.
Miguel Gallego Roca face o trecere lină de la peisajul artistic la cel al ideilor literare, examinând acele cărţi care încearcă să ofere o echivalenţă narativă a imaginilor unui artist real sau imaginar. Obiectul studiului său este scriitoarea Maria Gainza, care, în cartea ei, „Nervul optic”, se înscrie în sensul îndemnului lui Horațiu, de a face ca scrisul să rivalizeze cu imaginea, iar poezia să fie „asemenea picturii”, ut pictura poesis.
Anca Irina Ionescu analizează, folosind exemplul cehoslovac, cum au apărut, în comunism, cărţile interzise şi cum au ajuns ele să circule. Nonconformismul nu datează de azi, de ieri. Mona Ozouf dedică un interesant eseu unor scriitoare care, chiar dacă nu şi-au văzut cărţile interzise, s-au văzut dezaprobate de opinia publică, pe care au avut îndrăzneala să o sfideze. Este vorba de două George: George Sand şi George Eliot, scriitoare care şi-au luat pseudonime ambigue ca gen. Dacă George Sand, foarte preţuită la vremea ei (de pildă, de Dostoievski), nu prea mai este citită astăzi, George Eliot este în continuare recunoscută ca autoarea unora dintre cele mai bune romane în limba engleză, cu teme care îşi păstrează integral actualitatea.
Biblioteca „Lettre Internationale” include texte de mare frumuseţe, între care menţionăm fragmentul din romanul lui Paul Greveillac, „Stăpâni şi sclavi”, care a ratat la limită premiul Goncourt din 2018, câştigătorul fiind Nicolas Mathieu cu „Copiii din urma lor”. A fost preferată o carte cu mesaj social, ancorată în realitatea de astăzi, uneia care propune o viziune particulară, stilizată, asupra trecutului. Arta literară se înclină înaintea virulenţei sociale. Adrian Mihalache
