Obsesia legată de creativitate ca valoare specială a neamului românesc își are originea în adolescența mea studioasă și a fost stârnită în special de întrebările pe care le adresam mai vârstnicilor din familie, singur nereușind să deslușesc misterul părăsirii definitive a țării de către oameni importanți și cu obârșii sociale diferite: țăranul Constantin Brâncuși, boierul Henri Coandă, burghezul Gogu Constantinescu și mulți alții. Toți aceștia se exilaseră benevol, în dorința de a se realiza și a deveni apoi cunoscutele personalități mondiale inconfundabile.
România nu făcuse nimic pentru a-i conforta, pentru a-i determina să rămână între fruntarii, unde ar fi urmat să-și aducă prinosul valorii lor întru propășirea spațiului nativ. Și asta, într-o perioadă istorică ce părea încă pașnică și cu oarece avânt economic pentru țara noastră. Desigur, mai târziu, când istoria ne-a jucat renghiuri imense și dureroase, numărul marilor creatori în științe sau arte diverse care ne-au părăsit a luat proporții, dar explicația părea atunci, ca și acum, evidentă. Dispăruse libertatea de gândire și exprimare, condiții indispensabile atât creației, cât și vieții normale.
Un deceniu mai târziu, aveam să asist la o experiență ciudată: regimul comunist, dând parcă impresia că voia să se dezică de propriul său trecut apropiat și trist, îl convinsese pe uriașul savant și inventator Henri Coandă (de care mă leagă o aproximativă înrudire) să se reîntoarcă în țară, oferindu-i, uimitor, condiții excepționale pentru a se reintegra și a deveni chiar element activ și coagulator pentru neobosiții săi concetățeni inventivi. Așa a apărut INCREST, așa i s-a retrocedat locuința și tot așa s-a purces la punerea în practică a unora dintre invențiile ce-i purtau numele, iar industrii importante s-au hrănit cu patentele și contactele sale internaționale în folosul unui produs românesc ce a căpătat rapid căutare. Prea vârstnic, din păcate, în câțiva ani Coandă urma să dispară. Tristul eveniment a fost cu fast funebru cinstit, casa lui a devenit muzeu pentru perpetuarea memoriei sale și a generalului erou Constantin Coandă, tatăl său. INCREST a părut o vreme a-i continua scormonitoarea experiență. Apoi, an după an, totul a început să se diminueze, apoi să se modifice și mai apoi să dispară sau să se transforme în cu totul altceva, ca și când Coandă nici nu ar fi existat. Cu toate că, la primele întrebări copilărești, experiența de viață a celor apropiați mie îmi demonstrase că răul nerecunoașterii propriilor valori constituia un vechi paradox românesc, evenimentul petrecut sub ochii mei l-am pus pe seama stupidității comuniste.
Tot ce avea să se întâmple după 1989 m-a făcut să cad mai abitir pe gânduri. Intrasem, plin de speranță și neodihnă, în politică, încercând din răsputeri să ajut și eu la schimbarea acestei nenorocite mentalități. Nu eram singurul care credea cu tărie că forța creativă excepțională a celor născuți în spațiul nostru românesc – de la talentul inventiv și plin de har al meșteșugarilor și artiștilor populari, la enorma capacitate intelectuală a cercetătorilor și savanților, a gânditorilor, scriitorilor, muzicienilor, actorilor și regizorilor, medicilor, arhitecților, inginerilor și artiștilor plastici aflați încă în preajma noastră sau plecați nevoit prin alte colțuri ale lumii – reprezenta, laolaltă cu enormul și necunoscutul patrimoniu istoric, nu doar elementul fundamental al identității naționale, dar și izvorul nesecat al bunăstării românești.
Sunt, și nu doar eu, plin de vânătăile nereușitei. Nu am fost în stare să constituim greutatea specifică ce ne-ar fi impus ideile societății. Lumea ce ne înconjura în aparenta libertate câștigată părea mânată de la spate de un morb inexplicabil al discordiei și distrugerii. Suntem singura țară din UE ce nu are un Cod modern al întregului Patrimoniu Cultural Național, deși o formulă a acestuia a fost întocmită. Ministerul Culturii este ținut responsabil, deși legile nu-i oferă rolul necesar de intervenție! Toată presupusa noastră înțelepciune părea a se reduce la întristătoare ziceri de genul „să moară capra vecinului“ sau „capul plecat sabia nu-l taie“, iar Miorița și legenda Meșterului Manole, singurele alcătuiri comportamentale realiste.
Nu știu nici astăzi de ce românii se deosebesc atât de fundamental, în acțiunea lor practică comună, de marile națiuni europene în care și pe care le-au studiat, de care și-au dorit să se apropie mergând uneori până la înfrățire sau încuscrire. De ce, după Primul Război Mondial, Marea Britanie, Franța, Germania și, după exemplul lor, Statele Unite ale Americii au adoptat ca soluție de depășire a unei enorme crize profilul statului savant, al statului ce pune în mijlocul interesului public, economic, politic, educațional, noțiunea vastă a culturii, a forței motrice a creativității și inventicii, iar noi, după palide și neconcludente începuturi, cădem în arhaica obstinație de a conta pe bogăția solului și a subsolului și pe diplomația și politica minoră a compromisului. Cercetarea științifică fundamentală și aplicată modernizează și multiplică modalitățile de intervenție în oricare din sectoarele economiei, un truism de care nu vrem să ținem seama și preferăm să ne văicărim fie pentru bătaia pasului pe loc, fie pentru evoluții prea lente. Poate cineva să explice de ce istoria noastră îndepărtată și aparent mai concludentă zace sub pământ, necercetată? De ce arheologia noastră științifică, după un început promițător, se mulțumește de decenii cu superficialitatea, iar riverani fiind unei mări și mineri de când ne știm semnalați nu avem studii universitare pentru arheologia submarină și cea subterană?
Istoria scrisă, oricât de savant prezentată, nu poate ține loc de mărturii vădite, puse în evidență, ca pretutindeni. Străbunicii mei învățau la începuturile școlii românești despre măreția ruinelor, ca o dovadă că răul nu e de azi, de ieri. În orașele noastre fără proiect, lăsăm să se dărâme sub loviturile nepăsării politicienilor și spre bunăstarea escrocilor monumente semnificative pentru talentul vechilor noștri arhitecți, iar noi ne războim gălăgios în cazul unor spații fără semnificație. Valorile reale ale științei sunt aproape alungate, iar marii artiști nu sunt băgați în seamă decât la prilejuri festive, proliferând însă comenzile publice de prost gust și maculatura trivială. În loc să ne mândrim exportând surplusul de creativitate pentru a importa ce ne lipsește, îi lăsăm pe alții să ne-o fure, în timp ce bârfa și șmenul ne coboară zilnic în ochii lumii civilizate. Și atunci cum am putea râvni să ne ocupăm locul meritat de valoarea gândului nostru?
Dacă nu oferim mijloace suficiente de manifestare marilor scriitori, importanților muzicieni, artiști plastici, regizori și actori, dacă domeniul culturii – înțeles micșorat ca fiind doar al artelor – rămâne o anexă oarecare, iar economia ne forțăm să o dezvoltăm fără organizarea unei cercetări științifice pe termen lung și dacă ne preocupă doar costruirea foarte necesarelor stadioane și săli de sport, dar nu și a marilor institute academice și a modernelor centre culturale, nu avem de ce să ne mirăm că nu suntem și nu vom fi luați în seamă conform pretențiilor noastre intelectuale. Dacă fiecare se va ocupa doar de bunăstarea propriei familii, exhibându-și gloriola, dacă uniunile de creatori și instituțiile fundamentale academice se vor închide, fiecare în parte, în propria lor fudulie, dacă societatea nu devine națiune, viitorul moment de cumpănă al istoriei ne va găsi mai nepregătiți ca niciodată. Nu vom mai putea să apelăm la îmbătrânita și sărăcita talpă a țării!
Să începem prin a învăța să ne ascultăm între noi și a înceta să ne mai considerăm, pe rând, deținători ai adevărului absolut și, mai ales, să nu ne mai lăsăm confundați sau scufundați în pătura din ce în ce mai deasă și totuși minoritară a hoților și profitorilor. Legea, întocmirea și impunerea ei, sunt acte de profunzime și nu manta de vreme rea pentru șmecheri și șmecherii. Individul trebuie să înțelegă repede că datoria lui prezentă și viitoare este de a deveni cetățean. Datorie sfântă!
Toate aceste tulburătoare gânduri sunt cele pentru care m-am bătut și de multe ori m-am simțit singur și a trebuit să constat că spiritul de asociere pare uneori într-o contradicție ireductibilă cu gena românească. Acestea sunt gândurile care m-au împins în politică și tot aceste gânduri sunt astăzi cele care mă fac să ies din politică, dedicându-mă diplomației culturale.
România are ce prezenta lumii. Totul este să nu ne pierdem în proiecte mici și fără semnificație. Să ne asumăm riscul enorm de a ne supăra toți prietenii superficiali, să învățăm să plănuim pe termen lung și să nu ne mulțumim cu succesele facile.
Sensul profund, menirea Institutului Cultural Român este promovarea Patrimoniului Cultural Național, a valorilor culturale istorice importante sau a celor din avangarda contemporană, dincolo de granițele țării și întru perenitatea spirituală a fraților noștri pe care vremurile și neprietenii i-au obligat să trăiască în afara României. Avem datoria să cercetăm cu atenție aceste valori reale și să le excludem pe cele false și arțăgoase, să căutăm cu abnegație și până la epuizare unde se află acei savanți, tehnicieni sau creatori de frumos originari din România și care s-au impus pe alte meleaguri și să-i facem cunoscuți țării, cinstindu-i la locul realizării lor, ca semn de prețuire comună. Nu doar pe cei dispăruți ci și pe cei în plină putere inventivă care trebuie să devină actori importanți ai manifestărilor reprezentanțelor noastre din străinătate. Să creștem valoarea creativă a centralei Institutului Cultural Român, să nu ne cheltuim energiile în dispute sterile, să provocăm și să acceptăm dialogul, să învățăm să fim alături, transpartinic, în proiectele mari naționale. Să ne civilizăm, cu alte cuvinte.
În 2018, România modernă își va aniversa centenarul. Minunat prilej și unică provocare ca până atunci și de atunci încolo să ne schimbăm înfățișarea noastră internă, cât și înfățișarea noastră în lumea largă. Dacă toți actorii politici importanți ai statului democrat român – Parlament, Președinție, Guvern și autorități locale – vor înțelege aceste simple principii de transpunere în realitate a unor idealuri firești, atunci sunt convins că vor oferi și Institutului Cultural Român, precum şi diplomației naționale în general, mijloacele cuvenite pentru a fi parteneri egali în concertul tuturor Institutelor Culturale ale lumii civilizate. Aici rezidă subiectul adevărat, iară nu în tutela ICR.
Alături de colegii mei, încercând să fim zilnic mai performanți decât am fost, mă angajez să vă prezint la începutul lunii august Strategia ICR pe următorii trei ani, 2016-2018. În sprijinul acestei strategii multianuale voi propune și vom crea un Consiliu Consultativ format din personalități distincte ale vieții noastre culturale. Îi aşteptăm pe cei care se simt capabili de a oferi idei importante să ni se alăture.
Radu Boroianu
Președinte ICR 04.05.2015