Clădiri din piatră, din cărămidă, din lemn, din beton, din sticlă. Anii care au trecut se citesc în zidurile lor: stilurile şi motivele arhitecturale, materialele din care au fost construite ne spun multe despre epoca în care au fost înălţate. Însă ceea ce ne mai spun este ce s-a întâmplat între zidurile lor de-a lungul anilor. Aceste clădiri au fost martorii scrierii istoriei culturale şi politice a României.
În fiecare lună vom încerca să descoperim, arhitectonic şi istoric, o clădire din România: o cetate, un palat, un conac, un teatru, o casă obişnuită, dar totuşi specială...
Februarie - Ansamblul Patriarhal din Bucureşti - Palatul Patriarhiei
Clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei, a fost construită de statul român, la începutul secolului al XX-lea, pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.
Ansamblul de clădiri format din Palatul Patriarhiei, Reşedinta Patriarhală şi Catedrala Patriarhală este aşezat pe vatra mănăstirii "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", ctitorie şi danie domnească făcută Mitropoliei Ţării Româneşti de Constantin Vodă Şerban (1654-1658).
Rolul deosebit pe care mitropolitul îl avea în Adunarea Ţării, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a făcut ca marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să aibă loc pe Dealul Mitropoliei: la 24 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti, prezidată de mitropolitul Nifon în fosta sală a Adunării Deputaţilor, a votat actul unirii Munteniei cu Moldova prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române.
Prefacerile politice, edilitare şi urbanistice survenite în capitală au făcut ca în anii 1907-1908 să se înalţe aici actualul Palat al Parlamentului, terenul fiind trecut în proprietatea statului încă din anul 1883, când Corpurile Legiuitoare ale Ţării au hotărât înlocuirea atât a fostei săli a Adunării Deputaţilor cu actualul imobil, cât şi a fostei mănăstiri cu o catedrală impunătoare. Imprejurările au făcut însă ca din cele două obiective să se realizeze numai primul.
Palatul Patriarhiei este construit după planurile arhitectului I. Maimarolu, fiind prima lucrare de beton armat din România. A suferit în timp diverse modificări, cea mai importantă fiind refacerea cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940.
Catedrala patriarhală
Reşedinţa patriarhală şi Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureştilor, care datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658).
Biserica cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena a fost sfinţită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Sfântul locaş a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Acelaşi domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă mitropolitană. De fapt, Mitropolitul Ştefan îşi stabilise deja aici reşedinţa încă de prin anul 1661. În 1925, când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, Reşedinţa mitropolitană a devenit Reşedinţa patriarhală iar Catedrala mitropolitană a devenit, provizoriu, Catedrala patriarhală, până la edificarea unei noi catedrale adecvate.
Catedrala a fost construită după modelul arhitectural al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, zidită de domnitorul Neagoe Basarab. Ca şi aceasta, este compusă din altar şi naos, înscriind în plan o formă treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră, de secţiune octogonală, prevăzute, la partea superioară, cu remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită şi poleite, iar în elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice.
La exterior, faţadele Catedralei sunt delimitate de jur împrejur în două registre printr-un brâu de piatră dispus cvasimedian. Monumentul bucureştean este, însă, de proporţii mai ample decât modelul său de la Curtea de Argeş. În pridvor, deasupra uşii de la intrare, se află icoana praznicară cu Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pictată în 1665. Pictura murală actuală, în manieră neobizantină, a fost realizată de Dimitrie Belizarie, între anii 1932-1935, înlocuind-o pe cea de factură neoclasică a lui Nicolae Polcovnicul din perioada 1834-1839 (suprapusă, la rândul ei, peste un strat pictural mai vechi). Icoanele împărăteşti ale tâmplei au fost lucrate în email de Otilia Oteteleşanu între 1961-1964, în atelierele Patriarhiei. În decursul timpului, Catedrala şi Palatul cu paraclisul său au fost reparate, s-au făcut extinderi şi transformări.
Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, aşezate într-o frumoasă raclă de argint, au fost aduse în Catedrală din satul Basarabi, de pe malul drept al Dunării, la 13 iulie 1774, de către mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Sfântul Dimitrie cel Nou este patronul spiritual al oraşului Bucureşti, iar ziua sa de prăznuire, 27 octombrie, este, în fiecare an, prilej de mare pelerinaj al credincioşilor din întreaga ţară.
Resedinţa mitropolitană şi apoi patriarhală a devenit de-a lungul vremurilor "unul din cele mai active focare religioase şi culturale ale Ţării Româneşti". Construită între anii 1656-1658 o dată cu Catedrala, Reşedinţa patriarhală este ctitoria lui Constantin Şerban Voievod.
Paraclisul, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, reprezintă partea cea mai veche a reşedinţei. Ctitorie a lui Constantin Vodă Şerban (1654-1658), transformată apoi în reşedinţă mitropolitană, paraclisul a fost consolidat pe vremea mitropolitului Teodosie (166-1672 şi 1679-1708), cu contribuţia domnitorului Gheorghe Duca (1673-1678), când se presupune că i s-a dat şi hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. În 1723 i s-au făcut lucrări radicale de restaurare şi înfrumuseţare de către domnitorul Nicolae Mavrocordat (1719-1730) şi Mitropolitul Daniil (1719-1731), înfăţişaţi în chip de ctitori pe peretele dinspre apus. Între altele, paraclisul a fost zugrăvit, i s-a făcut tâmpla de lemn sculptat în stil brâncovenesc şi uşa fixată în ramă cioplită în piatră. Atunci i s-a dat, ca al doilea hram, Sfântul Daniil.
Prin eleganţa proporţiilor, absida pentagonală şi turla sveltă, prin valoarea picturii bine conservate, frumuseţea compoziţiei decorative şi măiestria cu care este lucrată tâmpla de lemn ajurat şi poleit, paraclisul îşi merită atributul de unicat de artă şi arhitectură, adevarat giuvaer al Reşedinţei Patriarhale. La aceasta se adaugă şi faptul că paraclisul adăposteşte o parte din Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur ferecate într-o ripidă de argint şi aşezate într-o raclă cu geam, de stejar sculptat. Ele au fost dăruite Patriarhiei Române de Cardinalul Florenţei, Silvano Piovanelli, cu prilejul vizitei la Bucureşti în octombrie 1997.
Surse:
Patriarhia Română: http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ansamblul_patriarhal_1.html
http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ansamblul_patriarhal_2.html
http://www.patriarhia.ro/ro/manastiri_si_biserici/ansamblul_patriarhal_3.html
