critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist,
dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu
este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.
Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București. Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910). În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).
Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul (1919-1922; 1926-1927).
Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.
Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate - altfel spus - de confesiune. În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte- schița biografică din 1942 semnată Anonymus Notarius) revine, în ceea ce privește axa sa morală, ideea izolării și a nevoii de interiorizare încît, cunoscînd afecțiunea și plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorința de a trăi retras și dacă nu e vorba de obișnuitul bovarism al scriitorului.
După moartea lui Lovinescu, soția sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani și condamnată să execute închisoare politică. Reușește să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găsește în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, dar și în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
Surse:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu
