Pe parcursul a 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
În
această săptămână – amintirile inginerului
Ștefan
Georgescu Gorjan
Proiectul își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan, intitulat O discuție la Masa tăcerii, constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene, „integrată în Occident”.
Cele
douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate
acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe
Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l
întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul
realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi,
îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o
aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm
cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie
îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător,
dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând
luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa:
„Când
încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.”
Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge
tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
„Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?” Întrebarea au pus-o
aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva
temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum
parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea
simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în
statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar,
omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua
oară.
Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
ȘTEFAN GEORGESCU
GORJAN
Inginer
și
editor
(11 septembrie 1905, Craiova – 5 martie 1985, Bucureşti). Fiu al
lui Ion Georgescu, unul din susţinătorii craioveni ai tânărului
Brâncuşi, Gorjan concepe ca inginer la Atelierele Centrale din
Petroşani proiectul tehnic alColoanei
infinite,
pe care o realizează şi edifică în 1937-1938 la Târgu Jiu.
Remarcabil editor de cărţi tehnice, precum şi exeget al lui
Constantin Brâncuşi în anii ’60-’80. Fiica sa, Sorana, îi
continuă cercetările.
„- Sunteţi fiul unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Brâncuşi şi în acelaşi timp colaboratorul său la ridicarea Coloanei fără sfârşit. Cum s-au împăcat cele două calităţi?
- Situaţia mea a fost pe cât de favorizată, pe atât de dificilă. Fiul prietenului meu trebuia să fie ascultător, iar inginerul trebuia să fie riguros. Brâncuşi cerea uneori inginerului imposibilul, iar fiul prietenului, refuzându-l realist, trebuia să suporte politicos consecinţele.
- Când aţi vorbit prima dată despre Coloană?
- Vă pot spune cu precizie: la 7 ianuarie 1935. Îl ştiam din copilărie, de la Craiova, din casa tatălui meu. Acum eram la Paris, într-o călătorie de serviciu. După o primă vizită, Brâncuşi mi-a propus să ne vedem din nou pentru sărbători onomastica tatălui meu. Am stat o zi întreagă în atelierul din Impasse Ronsin, iar spre seară, venind vorba de Coloana fără sfîrşit, pe care o mai făcuse în câteva variante, m-a întrebat - ştiindu-mă inginer la Atelierele Centrale din Petroşani - dacă aş putea să-l ajut să o ridice la scară monumentală, la Târgu-Jiu. Am răspuns afirmativ. Vizitându-l din nou, în decembrie 1936, Brâncuşi mi-a spus că a venit timpul să discutăm cum vom proceda. În cei aproape doi ani eu mă preocupasem foarte serios de propunerea lui Brâncuşi. I-am expus pe scurt posibilităţile tehnice existente la Petroşani. Coloana urma să fie turnată în fontă, căreia, printr-o metalizare ulterioară, să i se dea culoarea galbenă dorită de Brâncuşi, asemănătoare cu a bronzului. Vreau să subliniez că niciodată n-a fost vorba de alt metal (unii comentatori vorbesc de aur...), cel mult lui Brâncuşi i-ar fi surâs oţelul inoxidabil, care pe acea vreme abia era o noutate (m-a întrebat ce ştiu despre oţelurile Krupp...). Mai apărea o problemă: aceea a dimensiunilor. Despre ea am vorbit la Paris doar în treacăt, dar ne-a dat mult de furcă în ţară...
- Brâncuşi a sosit în vara următoare...
- La 25 iulie 1937 m-a chemat telefonic la Târgu Jiu. Am parcurs pe jos drumul de la râu, prin grădina publică, până la platoul pe care Brâncuşi îl numea „Târgul fânului” şi care a rămas cu acest nume în toate discuţiile noastre ulterioare. Nici azi nu ştiu dacă era un nume existent sau inventat. Mi-a spus că acela e locul hotărât pentru Coloană. Am însemnat cu un ţăruş punctul topometric, pe axul viitorului ansamblu. Am fotografiat locul şi peste câteva zile îi întindeam lui Brâncuşi poza pe care el desena cu stiloul silueta Coloanei. Aceasta a fost prima imagine a Coloanei situată în propriul ei cadru.
- Unde locuia Brâncuşi?
- Timp de o lună (august 1937) a stat la mine, la Petroşani, în strada Cloşca nr. 2, de unde, când era nevoie, făceam naveta la Târgu Jiu. Eram necăsătorit şi aveam o casă destul de mare. Brâncuşi era mare amator să gătească, iar bucătăreasa mea era revoltată că, după ce aducea alimentele din piaţă, oaspetele nu o mai lăsa să facă decât operaţiile de salahorie culinară. Mă întorceam şi eu de la serviciu şi stăteam împreună până târziu, învârtind pe toate părţile calculele şi schiţele. Zile şi nopţi întregi am dezbătut dimensiunea Coloanei: mai exact, numărul elementelor din care urma să fie compusă, mărimea lor în parte, proporţiile lor şi înălţimea totală. Din înlănţuirea acestor factori trebuia să rezulte o siluetă care să respecte atât intenţiile lui Brâncuşi, cât şi legile rezistenţei materialelor. După ce am examinat varianta cu 12 elemente (Brâncuşi n-a luat niciodată în considerare decât multiplii de 3: coloana de stejar de la Voulangis avea, şi ea, 9 elemente!), după ce am încercat şi eliminat dimensiunile de 50/100/200 de centimetri, care ar fi dus la o formă lipsită de elan, ne-am oprit, în sfârşit, la următoarea soluţie: 15 elemente având fiecare 45/90/180 de centimetri. Parcă aud şi acum exclamaţia de satisfacţie a lui Brâncuşi: Asta-i!. Înălţimea rezultată era de 29.35 metri, adică cea pe care o ştim noi azi.
- Din acest moment, lucrurile s-au accelerat?
- După ce au fost hotărâte dimensiunile, Brâncuşi a desenat pe nişte hârtii mari un element la scara 1:1, stabilindu-i cu mare atenţie curbura. Cu acest desen, venea la uzină şi lucra la modelărie cu meşterii. Le-a cerut să facă întâi un model mai umflat, ca să aibă el de unde să taie până va ajunge la forma definitivă. A migălit foarte mult la acest model de lemn, finisând manual suprafeţele laterale, de care depindea în fond personalitatea artistică a Coloanei. Când a terminat, la sfârşitul lui august, a plecat la Bucureşti şi m-a anunţat apoi, la 2 septembrie, că a fost chemat urgent la Paris şi că urma să revină peste o lună. S-a întors însă abia peste două luni, în 28 sau 29 octombrie.
- Ce aţi făcut în aceste două luni?
- Am turnat cele 15 elemente de fontă pe care le-am adus la Târgu Jiu, 60 de kilometri, cu infinite precauţii, pe nişte camioane speciale; am comandat la Reşiţa miezul de oţel al Coloanei, pe care elementele urmau să fie înşirate ca nişte mărgele; în sfârşit am făcut fundaţia: Brâncuşi dorea o coloană fără soclu, care să pară că ţâşneşte direct din pământ, din iarbă. În acest răstimp am avut o bogată corespondenţă. Făcusem probele de metalizare, care n-au ieşit prea bine. I-am scris la Paris că metalizarea iese neagră, iar el mi-a răspuns printr-o telegramă categorică: Trebuie ca metalizarea să iasă galbenă. Pe urmă metalizarea a reuşit într-adevăr galbenă, mă dăscălea că m-am plâns înainte de a fi încercat totul. Atunci i-am răspuns şi eu cam mustrător, arătându-i că am rămas singur şi că trebuie să mă descurc cu toate şi că ar fi fost bine să fi venit la sfârşitul lui septembrie, aşa cum a promis, să vadă probele pe viu. A venit într-adevăr, dar în fugă; n-a putut să stea mai mult decât până am montat primele două elemente. Mi-a spus: Văd că merge bine, restul îl faci tu. S-a îmbarcat de urgenţă pe un vas italian care l-a dus în India, unde era invitat de maharajahul Holkar din Indore. În India urma să merg şi eu, ca să-l ajut pe Brâncuşi şi la construirea mausoleului, aveam biletul reţinut pe acelaşi vapor, dar întârzierea lucrărilor m-a împiedicat. Brâncuşi s-a întors însă fără să-l fi întâlnit pe maharajah şi fără să fi contractat lucrarea, pentru că s-a înfuriat pe amânările la care îl supuseseră oamenii acestuia. Poate, dacă eram cu el, firea mea mai stăruitoare ar fi dat un alt deznodământ lucrurilor. Mausoleul urma să arate ca un ou acoperit cu marmură, în care să fie puse cele trei păsări măiestre cumpărate de maharajah, alături de urna maharaniei. Printr-o fantă, lumina trebuia să pătrundă în aşa fel încât la diferite ore ea ar fi căzut pe câte o pasăre diferită. Ar fi fost un loc de rugăciune pentru o singură persoană, legat printr-un tunel subteran cu palatul. Păcat că nu s-a realizat din vina cine ştie cărei prejudecăţi a vreunui slujbaş indian, care se va fi uitat chiorâş la macferlanul ponosit al sculptorului...
Eu am rămas la Târgu Jiu să termin Coloana. Ne-au apucat ploile şi am încheiat lucrarea la 15 noiembrie. Trecuseră mai puţin de patru luni din ziua când am parcurs traseul pe jos, de la râu la Târgul Fânului...”
