Ioana Pârvulescu, Inocenții [fragment]
„Era încă vacanţă şi, fiindcă afară era neobişnuit
de cald pentru un oraş de munte, nu prea aveam ce face. Dina împlinise 14 ani
şi ştia deja o mulţime de lucruri despre viaţă, care pe mine mă lăsau
nedumerită. Doru făcea tot soiul de descoperiri pe cont propriu. Ca întotdeauna
Matei era cel mai vioi din grupul nostru, venea mereu cu câte o propunere
neaşteptată. Cât despre mine, eram cu siguranţă cea mai nătăfleaţă dintre toţi,
credeam orice mi se spunea, luam totul în serios şi nu înţelegeam deloc metaforele,
aşa că e de mirare că tocmai eu am ajuns, cum s-ar zice, scriitoare. De pildă,
odată, când mergeam prin parc agăţată de mâna mătuşii mele, iar un domn glumeţ
s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Uite ce ochi negri ai, de ce nu te-ai spălat
pe ei azi-dimineaţă?“, mătuşă-mea a pufnit în râs, iar mie mi-au dat
lacrimile: mă spălasem! Mă spălam în fiecare dimineaţă! Sau în ziua asta
călduroasă despre care-ţi povestesc, când Dina, care se aşezase pe braţul
fotoliului cu arcurile ieşite, ne-a zis, oftând cam teatral, „Doamne, cât e de
cald, m-a lovit în moalele capului!“, m-am uitat la ea îngrozită şi parcă
aşteptam să văd o gaură sau, dimpotrivă, un cucui în creştetul ei şaten. Îmi
închipuiam căldura ca pe o măciucă, iar capul Dinei având undeva, sub părul lins,
„un moale“ al lui, ca o vizuină. Mi-am dus repede mâna la cap ca să văd dacă
am şi eu moalele capului meu, dar, din fericire, al meu era tare peste tot. Şi
tocmai atunci am auzit- o pe verişoara mea spunând:
— Fata asta e cam tare de cap.
Ei, da. După ce ne-am tot foit căutând o idee bună de a petrece timpul, Doru, care aduna încă de pe-atunci poveşti de familie, ne-a întrebat dacă ştim despre bătrânul nostru unchi, mă rog, să zicem unchi, de fapt o rudă mai îndepărtată, care ţine un anticariat. Eu nu ştiam de el, ştiam doar, întâmplător, ce înseamnă un anticariat, fiindcă aveam unul în apropiere şi treceam des pe lângă vitrina lui cu cărţi închise şi deschise. Aşa că, atunci când Dina s-a uitat la mine şi mi-a spus că n-are nici o legătură cu cariile sau cu anti-cariile (eram mereu ameninţaţi de tata-mare, care făcuse şi muncă de stomatolog la cabinetul lui din casa noastră, că, dacă nu ne spălăm pe dinţi, o să facem carii), cred că n-o să vă miraţi că m-am bosumflat. Habar n-aveam de ce are un nume atât de cariat, dar ştiam, oricum, că înăuntru se vând şi se cumpără cărţi vechi. Am aflat cu destulă mirare că băieţii, Doru şi fratele meu, fiecare pe contul lui, îl vizitaseră deja pe acest foarte îndepărtat unchi.
— E o figură, a spus Doru, care stătea pe o oală de bucătărie mare şi albastră, întoarsă cu gura în jos, o să vedeţi, pare cam… cam ţicnit, da-i bun ca pâinea caldă. Demult de tot, magazinul cu toate cărţile alea a fost al lui, acum e doar vânzător în el, a adăugat vărul meu.
De unde ştia băiatul ăsta atâtea lucruri? Era cel mai tăcut dintre noi, da’ când vorbea spunea mereu lucruri surprinzătoare.
— Chestia e, a spus Matei, că omul ăsta e cineva.
— Cum adică? m-am mirat eu.
Credeam, pe atunci, că toţi oamenii sunt cineva. Credeam că şi eu sunt cineva, lucru de care nu mai sunt sigură azi. Frate-meu îşi smulgea o coajă de sânge închegat de pe genunchi şi se pregătea s-o mestece.
— Păi da, se pare că el a inventat pixul cu pastă.
Am rămas cu toţii muţi de admiraţie, doar era ruda noastră! Ba chiar, acum, că ştiam ce-a făcut, poate că era o rudă mai apropiată decât părea. Mai târziu, când am început să înţeleg mai multe, părinţii mi-au confirmat că unchiul ăsta inventase un pix de lemn cu pastă, numai că o făcuse „artizanal“, împreună cu un prieten. Am văzut şi brevetul. Însă inventatorul oficial a ceea ce numim azi pix e altcineva, nu mă întreba cine.
Şi-atunci am auzit glasul plin al Dinei:
— A, păi vreau neapărat să-l cunosc şi eu…
Am îngânat-o imediat, ca ecoul, cum făceam adesea:
— Păi vreau să-l cunosc şi eu!
Dina s-a sculat de pe braţul fotoliului stricat şi şi- aluat geanta, Doru de pe oala de bucătărie, folosită cândva la fiertul sarmalelor, şi şi-a luat şapca cu cozoroc, frate-meu şi-a luat ochelarii de soare de care era tare mândru şi eu m-am luat după ei. În pivniţă fusese bine, dar acum, cu adevărat, căldura ne-a lovit în moalele capului (iar pe mine în tarele său). Şi cum nicăieri nu era umbră, am mers de-a lungul străzilor topite până la marginea de sus a oraşului cu case vechi, unde, într-o curte interioară lunguiaţă, plină de iarbă şi tufe, îşi avea bătrânul anticar intrarea în magazinul lui de comori. Ne-a primit de parcă ne cunoştea dintotdeauna şi ne-am împrietenit imediat, deplin, cum, uneori, te împrieteneşti cu un om dintr-o carte. Numai că el era om viu, dar, ce să vă spun, avea dreptate Doru, era un pic ciudat şi semăna într-adevăr cu un personaj de roman. Avea o barbă cât toate zilele, cred că ar fi încăput un cuib de pitulice acolo, o barbă cu fire albe şi negre foarte creţe, iar deasupra ochilor, sprâncenele erau ca streşinile de la casa noastră. Din mijlocul bărbii apărea o gură mucalită, care-şi ţinea râsul prizonier în interior, iar ochii străluceau de luminiţe cum rareori am văzut. Acum, că mă gândesc, era şi foarte palid, dar asta se vedea greu, din cauza bărbii. În ce mai rămăsese din vacanţa aia am trecut aproa pe în fiecare zi pe la el.
*
Avea nenumărate obiecte de scamatorie la care, eu, una, nu mă săturam să mă uit. Baghete magice ca nişte tuburi din care ieşeau metri întregi de şaluri colorate, subţiri ca pânza de păianjen, sfere roşii, cu cavităţi ascunse, care se deschideau prin două locuri şi-ţi arătau mereu alt interior, din unul puteai să scoţi o bilă mică, altul era gol, cărţi de joc cu diverse trucuri, şi doi porumbei albi, care
se lăsau mângâiaţi pe aripi. Omul ăsta singuratic nu obosea să inventeze ceva nou în jocurile noastre vechi, doar nu degeaba era el inventatorul pixului: ne punea, de exemplu, să facem un concurs de fugă. Desena o linie cu creta pe trotuar, în faţa curţii, şi-n loc să spună: „Cine trece primul linia de sosire câştigă!“, spunea invers:
— Câştigă cine ajunge ultimul!
Hmm, asta ne deruta pe toţi şi, dacă pentru felul tradiţional de concurs eram oarecum pregătiţi, la concursul în care trebuie să pierzi nu ne pricepeam nici unul, nici măcar eu, fiindcă primeam întotdeauna un metru avans de la ceilalţi trei, din cauza vârstei, aşa că aveam şansa mea. Între timp m-am mai antrenat şi la jocurile pierdute. Alteori ne dădea bomboane cu stafide trase în ciocolată, o minunăţie, dar ca să le primim trebuia să rezolvăm probleme de logică dintr- o carte a lui, Clubul micului logician: „Tatăl Mioarei are 5 fete-cucuiete: Pe primele 4 le cheamă Chacha, Cheche, Chichi, Chocho. Cum o cheamă pe a 5-a?“
Am fost foarte mândră de mine, abia învăţasem vo calele, a, e, i, o, u, aşa că am spus repede:
— Chuchu!
— Ciuciu! – mi-au replicat ceilalţi privindu-mă cu milă, da’ de unde, o cheamă Mioara.
Or fi ştiut problema dinainte? Sau, alta: „Eşti la un concurs de fugă. Îl depăşeşti pe cel de pe poziţia a doua, pe ce poziţie eşti?“ Să nu spuneţi prima, cum am spus eu. Sau încă: „Eşti tot la un concurs de fugă, 100 de metri plat, să zicem, îl depăşeşti pe cel de pe ultima poziţie, pe ce poziţie eşti?“ – vedeţi bine că fugeam tot timpul, chiar când stăteam pe scaun. Bate-ţi tu capul, dacă vrei, mie îmi plăceau doar aşa şi râdeam când le auzeam. Dar ceilalţi trei reuşeau, când şi când, să le dea de capăt. Erau, în orice caz, mai interesante decât cele de la şcoală. La asta, cu „îl depăşeşti pe cel de pe ultima poziţie“ fratele meu a spus că e imposibilă şi a primit ca premiu tot cornetul cu bomboane. Sper că ai înţeles de ce! [...]
Ne distram grozav cu prietenul nostru, anticarul, şi sunt sigură că şi el cu noi. Doar că el stătea tot mai mult aşezat şi uneori părea, chiar şi-aşa, sleit de puteri, şi-atunci ne ruga să plecăm acasă. Eu îi vorbeam cu tu, că doar eram rude, iar pe-atunci toţi oamenii erau tu pentru mine, fratele meu îi spunea când tu, când dumneavoastră, iar Dina şi Doru îi ziceau numai dumneavoastră. Şi-ntr-o zi, Dina, care se gândea la toate ca un om mare, a hotărât că trebuie să-i facem şi noi un cadou, de ziua lui. Aveam cu toţii bani puşi deoparte şi ne- am gândit să-i luăm un ceas „antiacvatic“. Nu mă întreba la ce i-ar fi folosit, poate doar să facă baie în cadă, cu el, dar nouă ne plăcea cum sună: un antiacvatic pentru un anticar.
— Când e ziua dumneavoastră de naştere? a întrebat politicos verişoara mea.
Şi eu, imediat, îngânând-o ca ecoul:
— Când e ziua ta de naştere?
Şi fratele meu, bucuros, punându-şi ochelarii de soare, ca pentru a se ascunde:
— Avem o surpriză pentru tine.
Doru n-a zis nimic, dar aşteptarea i se citea în privirile albastre, mijite. Îţi închipui că oricine ar fi fost fericit să răspundă. Dar unchiul nostru inventator nu era oricine. S-a uitat la noi toţi, ne-a privit cu ochii ăia plini de lumini care îi străbăteau repede-repede, şi ne-a trântit:
— E secret!
Cu secretele eram deja obişnuiţi şi ştiam să le scoatem la lumină. [...] Nu pot să vă spun cât am încercat să- i smulgem secretul, nu trecea zi să nu aducem vorba de ziua lui şi să-l implorăm să ne-o spună, că n-o s-o afle nimeni nici odată, rămâne între noi – şi făceam semnul dublei încuieri a gurii cu o cheie imaginară. Dar el o ţinea pe-a lui, că aniversarea luie secretă, că n-o ştie nimeni, că nu poate să ne-o spună. I-am întrebat şi pe părinţii noştri, dar ei fie că nu ştiau prea multe despre această rudă, fie că nu voiau să ne spună nouă lucruri care ne depăşeau. Şi-ntr-o zi – se apropia, din păcate, sfârşitul vacanţei –, plictisit sau înmuiat, probabil, de rugăminţile noastre, unchiul anticar ne-a spus secretul după obiceiul lui ciudat, adică într-un fel care-l făcea să fie şi mai secret:
— Ziua mea n-o mai sărbătoresc de mult, fiindcă de ziua mea mi s-a întâmplat, cândva, o mare nenorocire. A venit istoria peste mine şi mi-a luat tot ce iubeam. Dacă, totuşi, vreţi s-o aflaţi, căutaţi-o aici, în anticariat. E la vedere, pe o carte. E legată cumva de o femeie. Dacă descoperiţi cartea, veţi afla când e ziua mea de naştere şi o s-o sărbătorim împreună, la anul, fiindcă anul ăsta a trecut deja.
Eram spre spre sfârşitul lui august, aşa că aveam deja o informaţie importantă. Ziua lui nu putea fi în septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, era cândva între ianuarie şi august. Patru luni din an erau eliminate.
*
Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.
Însă la vârsta mea n-aveam eu habar de asemenea lucruri. Cum ţi-am spus, nici nu pricepeam aproape nimic cum trebuie. Cu mintea mea mică de-atunci nu-mi puteam imagina decât că ziua de naştere a prietenului nostru e titlul unei cărţi. Dar de ce spusese că-i vorba şi de-o femeie? Se pare că şi ceilalţi au gândit la început aşa. Şi-am prins să ne uităm la toate cotoarele din raft, împărţindu-ne frăţeşte şi verişoreşte munca, fiecare vreo douăzeci de rafturi, ca să găsim un titlu de tip 1 iulie (asta e ziua Dinei), aşa ceva, plus un nume feminin. Şi-am tresărit cu toţii când vărul meu a găsit o carte de Erich Kästner care se chema Ziua de 35 mai. A, asta da zi de naştere! Dar când i-am spus-o, unchiul nostru a râs fără să-şi deschidă buzele, cum râdea el, mai mult pe dinăuntru, şi a spus că tare i-ar fi plăcut să fie născut într-o asemenea zi şi că îşi va alege data de 35 mai pentru viitoarele aniversări. Când a rostit promisiunea asta s-a umbrit la chip, am observat cu toţii. Apoi ne-a mai dat un indiciu:
— Luna e bună, dar ziua e alta, cum cred că v-aţi dat seama şi singuri.
O, de-acum era floare la ureche. Cartea pe care o căutam avea ceva cu mai. Atunci Dina a remarcat că maipoate să apară în titlu şi altfel decât ca nume al unei luni.
— Ceva de genul „Au mai trecut şapte zile“, a completat fratele meu – care a înţeles imediat –, adică, cum ar veni, 7 mai.
(Nu degeaba rezolva el primul problemele din cartea Clubul micului logicianşi, în paranteză fie spus, a ajuns profesor de matematică.)
Am dat de o mulţime de titluri cu cifre Cinci săptămani in balon, Ocolul pămantului în optzeci de zile, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Capra cu trei iezi, Cei trei mușchetari, După douăzeci de ani, Cei patruzeci şi cinci, iar despre cărţile cu nume de femei, ce să vă spun, erau nenumărate, în română, în franceză, în engleză, în germană şi numai numele meu, Ana, l-am găsit în vreo trei titluri. Cu toate astea n- am găsit vreo carte care să ne dezvăluie data secretă, nici eu, nici ceilalţi.
*
Este cruzimea vârstei, care te face să-ţi abandonezi prietenii, să nu le mai dai nici un semn de viaţă până când se întâmplă să-ţi vină de la ei un semn de moarte. Când am început şcoala ne-am făcut tot mai puţin timp să mergem la anticariat. Verişoara mea se îndrăgostise, după Ştefi, cel care nu semăna, din păcate, cu Giuliano Gemma, de Radu, un băiat dintr-o clasă paralelă, şi, ca s-o imităm,
încercam şi noi să ne găsim iubirea vieţii, chiar şi eu, deşi nu înţelegeam prea bine ce poate însemna asta. Mi se părea deci că iubirea vieţii mele e un coleg al fratelui meu, pe care îl chema, pe numele de familie, Honigberger şi care avea nişte ochi ca mierea de blânzi şi de brun-aurii. Sau erau verzi? Problema asta, dragostea, vreau să zic, ne înghiţea acum tot timpul, uitasem cu totul de logică şi de
cărţi. Şi cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun a sosit iar pe adresa noastră un plic în care era o scrisoare cu chenar negru. Din el am aflat că anticarul murise. Se pare că era deja foarte bolnav când l-am cunoscut noi, era şi foarte bătrân, şi atunci abia ne-am dat seama că obosea nespus de uşor, că stătea mereu aşezat, că respira greu. Poate că noi i-am înseninat puţin ultimele luni de viaţă,
ne-au spus părinţii, ca să ne consoleze, fiindcă ne-am speriat şi ne-am întristat că n-am mai trecut pe la el. N-am mai prins aşadar aniversarea următoare a prietenului nostru, iar ziua lui a rămas astfel, ani de zile, pe 35 mai, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Magazinul i- a fost preluat de altcineva, o persoană străină, obişnuită, cuminte, care nu ştia nimic despre scamatorii, probleme de logică şi concursuri de fugă în care iese primul cine soseşte ultimul.
După ani, am ajuns studentă la Facultatea de Litere, care e un fel de facultate de cărţi. Am aflat aici, între altele, că „anticariat“ vine de la antic, nu de la anti- . Şi într-o zi din luna mai, privind fără mare chef o listă de cărţi de citit pentru un examen, văd câteva titluri de Mircea Eliade. Mai întâi am găsit nuvela Secretul doctorului Honigberger, care m-a făcut să tresar. Numele îmi amintea de un băiat cu ochii de miere, coleg cu fratele meu, şi de începutul clasei întâi. Apoi cuvântul „secret“ m-a dus cu gândul la bătrânul anticar, care ne învăţase să iubim secretele. Nu ştiu de ce am presimţit că o să aflu acum, curând, ceva teribil de important. Şi chiar atunci am mai văzut un alt titlu, şi deodată literele mi s-au părut străbătute de mici lumini, ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august: de după perdelele copilăriei mi-a apărut în faţă o curte cu bălării şi o încăpere cu comori, în care patru copii au vrut să afle ziua de naştere a unui om plin de surprize, ca să-i poată dărui un ceas antiacvatic. Cum spusese anticarul? Că ziua lui e la vedere, pe o carte. Că e legată de o femeie. Romanul lui Eliade se numea Maitreyi, numele unei fete din India.
Ai înţeles, nu?
Mai-treyi. Şi-n minte mi-a revenit coperta romanului pe care bătrânul anticar îl ţinea chiar sub nasul lui şi-al nostru, pe o măsuţă, unde avea casa de marcat. De-atunci, în fiecare an, pe 3 mai, pe mai trei, mă gândesc la cea mai misterioasă şi mai plină de cărţi vacanţă a copilăriei mele. Şi tare-aş vrea să am cui să-i dăruiesc un ceas antiacvatic.”