Corneliu Baba (1906–1997), Veneţia, ulei pe carton, Nr. inv. 376, semnătura în dreapta jos: «Baba», nedatat [datând probabil din 1969/1970], colecţia Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti
Corneliu Baba (1906, Craiova–1997, Bucureşti), a studiat iniţial cu tatăl său, pictorul Gheorghe Baba, cunoscut pentru frescele din bisericile ortodoxe româneşti, apoi a urmat o scurtă perioadă, în 1926, cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, dar fără a o absolvi. A ajuns apoi la Iaşi, unde a beneficiat de sprijinul pictorului şi profesorului universitar Nicolae Tonitza, aici absolvind, în 1938, Academia de Arte Frumoase, unde a predat ulterior, mai întâi ca asistent (1939) la Catedra de pictură, apoi ca profesor titular, începând din 1946. Din 1958 s-a transferat la Bucureşti, unde a predat, până în 1977, la Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu». Baba a fost un exponent al unei picturi realiste destul de neobişnuite, iar lucrările sale de după cel de-al Doilea Război Mondial au reprezentat o reinterpretare a tradiţiei şcolii picturale româneşti, revendicându-se în anumite privinţe la postimpresionism şi de la experienţele cubismului târziu. În 1954 a expus pentru prima dată la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia. Desenator talentat, în 1960 a obţinut medalia de aur la Expoziţia Internaţională de Carte Ilustrată de la Leipzig. Stimat şi apreciat pentru munca sa, a primit numeroase premii şi titluri ale recunoaşterii calităţii operei sale: «Artist al poporului» (1963), «Meritul cultural» (1971), «Steaua Republicii» (1973), Premiul pentru Portret la Expoziţia internaţională de pictură realistă de la Sofia (Bulgaria) (1989), Premiul special al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1990). Membru al Academiilor de Artă din Uniunea Sovietică şi Republica Democrată Germană, membru corespondent (1963) şi apoi titular (1990) al Academiei Române, Corneliu Baba este considerat unul dintre marii maeştri ai picturii române contemporane. Profitând de potenţialul efectelor luminii şi umbrelor, Baba a compus picturile printr-o geometrie proiectivă a imaginii, creând un sentiment de soliditate şi stabilitate, care se regăseşte în peisajele sale veneţiene. A fost un excelent portretist şi părea să fie inspirat mai mult de vechiul academism, decât de modernism. Baba nu s-a supus constrângerilor realismului socialist, chiar dacă a pictat viaţa aspră şi pauperă a ţăranilor, ci a optat pentru propriul său stil pictural, care a fost definit «babism» de critica de artă română.
Tabloul expus în expoziţia online prezintă două clădiri veneţiene cu vedere la un canal unde apare o gondolă acostată pe ţărm. Compoziţia tabloului este simplă şi exprimă tipica manieră expresivă a pictorului. Baba foloseşte o gamă limitată de culori: roşu carmin, ocru, albastru prusian şi negru arzător. Efectul de lumină se bazează pe contrastul dintre culorile întunecate şi cele estompate, cu pensulaţie densă şi păstoasă, care conduce la sublinierea arhitecturii ambelor clădiri. Pe verso există o notă olografă, care menţionează prezenţa, în 1973, a tabloului la Trienala ţărilor socialiste de la Sofia (Bulgaria).
[fişă redactată de Cristian Luca]
Nicolae Dărăscu (1883–1959), Piaţă la Veneţia, ulei pe carton, Nr. inv. 246, semnătura în dreapta jos: «Dărăscu», nedatat [dar probabil datând din 1946/1948], colecţia Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti
Nicolae Dărăscu (1883, Giurgiu–1959, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai importanţi pictori români din secolul XX: un artist reprezentativ al şcolii naţionale de pictură la a cărei dezvoltare şi consolidare el însuşi a contribuit, într-un climat cultural rodnic şi deschis, care a marcat un salt de calitate al artelor vizuale din România în primele decenii ale secolului XX. Pictor peisagist prin excelenţă, Dărăscu a asimilat, în perioada de formare şi cu prilejul sejururilor ulterioare în Franţa, influenţa cercurilor impresioniste şi a artiştilor neoimpresionişti, devenind unul dintre cei mai rafinaţi exponenţi ai acestor curente artistice în România postbelică. Nicolae Dărăscu a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, în perioada 1902–1906, sub îndrumarea pictorului academist George Demetrescu Mirea. După absolvire, Dărăscu a obţinut o bursă pentru a se perfecţiona la Academia Julian din Paris, la care dorea să studieze, pe de o parte, determinat de admiraţia pentru artiştii Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian, amândoi formaţi în această faimoasă instituţie privată, iar pe de altă parte deoarece împărtăşea numeroase concepte estetice cu neoimpresioniştii. De fapt, în acea vremea, Dărăscu îşi căuta încă propria identitate artistică, diferită de cea propusă în România de o creativitate încă legată de tradiţia academismului. În perioada pariziană, Dărăscu a studiat şi a lucrat la Academia Julian sub îndrumarea lui Jean–Paul Laurens, în anii 1906–1907, apoi s-a mutat la École des Beaux-Arts, studiind cu Luc–Olivier Merson. Călător neobosit, care a preferat pictura «en plein air», a trăit şi a lucrat în sudul Franţei, la Toulon şi Saint-Tropez (1908), apoi s-a mutat la Veneţia (1909) şi de acolo în zona colinară a Munteniei, ajungând mai apoi pe coasta Mării Negre, la Mangalia şi Balcic, în sudul Dobrogei (1919). Dărăscu a rămas, însă, puternic legat de mediile artistice occidentale chiar şi după întoarcerea în ţară, continuând să-şi lărgească orizonturile în căutarea de noi forme de exprimare artistică. Dărăscu a devenit unul dintre cei mai importanţi, mai originali, incisivi şi dinamici pictori din cadrul şcolii româneşti de pictură de la începutul secolului XX, remarcându-se ca unul dintre protagoniştii artei româneşti postbelice. Primele trei decenii ale secolului XX au fost, probabil, perioada celei mai mari efervescenţe a artelor vizuale româneşti, pe fondul procesului general de modernizare a culturii şi societăţii româneşti. Prin forţa expresivă şi vitalitatea cromatică a operei sale, Dărăscu s-a manifestat în peisagistică printr-o abordare artistică de factură neoimpresionistă.
În tablourile lui Nicolae Dărăscu, relaţia dintre lumină şi culoare este îmbinată cu sensibilitatea pe care artistul o dovedeşte pentru ritmul frenetic al vieţii de zi cu zi. Această sensibilitate este uşor de perceput în pânzele care înfăţişează peisajele din oraşele portuare europene, în care Dărăscu se găsea adesea în largul său pictând «en plein air», din diverse unghiuri, folosind o paletă cromatică relativ constantă: nuanţe de albastru, verde, roşu, galben şi uneori chiar violet şi alb–negru. Excelând prin peisaje marine şi mediteraneene, Dărăscu a fost fascinat şi de jocurile luminii din peisajul rural românesc, în special în zonele colinare, unde linia orizontului se contopeşte cu profilul sinuos al dealurilor submontane acoperite cu păşuni şi păduri de foioase. Atunci când artistul îşi dedică energia şi inspiraţia peisajului urban, oraşul Veneţia este cel care joacă un rol determinant pentru exprimarea potenţialităţii sale artistice. Dărăscu a revenit cu plăcere la Veneţia, ori de câte ori a avut prilejul. A rezidat în oraşul lagunar vreme de un an, în răstimpul 1915–1916, întorcându-se la Bucureşti cu puţin timp înainte de intrarea României în Primul Război Mondial. A revenit apoi cu regularitate la Veneţia, în perioada interbelică, în anii ‘20 şi ‘30 ai secolului XX.
Nicolae Dărăscu a expus la Bucureşti în numeroase expoziţii personale (1911, 1913, 1914, 1924) şi colective (1919, 1937), dar cea mai vastă şi reprezentativă expoziţie din cariera sa artistică a fost cea inaugurată în 1936: o expoziţie personală care a adunat lucrări deosebit de relevante pentru întreaga sa carieră artistică de până atunci. În 1936, la 53 de ani, Nicolae Dărăscu a obţinut Catedra de Pictură la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a predat chiar şi după ce a atins vârsta de pensionare, până în 1950. În ultimii ani de viaţă, când boala îl măcina, împiedicându-l să lucreze în ritmu-i obişnuit, s-a retras în zona colinară din sudul României, pendulând între oraşele Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş, unde s-a dedicat reprezentării unor aspecte tipice peisajului rural submontan.
[fişă redactată de Cristian Luca]
Augustin Lucici (n. 1956), Vedere din Veneţia, acrilic pe carton, 45x35 cm, Nr. inv. 2000, semnătura în dreapta jos, 1980, colecţia Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti
Augustin Lucici (n. 1956) a absolvit Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative, în 1983. Este considerat de criticii de specialitate unul dintre cei mai talentaţi şi inspiraţi artişti care au promovat pictura plastică în arta contemporană din România. Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1990. Responsabil al Galeriei de Artă «Rudolf Schweitzer–Cumpăna» a Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti, din 1984, s-a distins printr-o remarcabilă activitate muzeală: expoziţii tematice, îmbogăţirea patrimoniului cultural mobil, expertizarea autenticităţii operelor de artă, pedagogie muzeală. Este organizatorul expoziţiilor de arte vizuale din cadrul Galeriei din Piteşti, din 1984 şi până astăzi. A participat la simpozioane de artă, naţionale şi internaţionale, la peste 15 expoziţii la saloane de artă, expoziţii de grup, tabere de creaţie internaţionale, la peste 30 de expoziţii de pictură şi desen în cadrul expoziţiilor anuale şi bienale şi în Galeriile de artă ale Uniunii Artiştilor Plastici din România. Lucrările sale sunt prezente în colecţii publice şi private din România şi din străinătate.
[fişă redactată de Cristian Luca]
