În data de 5 aprilie 2010, în localitatea Albotina (Bulgaria), se va desfăşura Festivalul Folcloric al Cântecului şi Dansului Autentic Românesc, manifestare tradiţională a românilor din Timocul bulgăresc, ajunsă la a IV-a ediţie. Evenimentul este organizat de asociaţiile româneşti din Bulgaria: AVE - Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria, Asociaţia Curcubeul peste Dunăre, Societatea Culturală a Vlahilor şi Centrul Cultural Român din Vidin, cu sprijinul Institutului Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Ţării.
Programul cuprinde reprezentaţii de muzică, dans, tradiţii şi obiceiuri străvechi, susţinute de ansambluri populare din 14 localităţi cu populaţie preponderent românească din Bulgaria (Bregova, Gâmzova, Deleina, Pocraina, Cutova ş.a.), din Timocul sârbesc (2 grupuri), dar şi din România (zona Olteniei şi Moldovei).
Festivalul românesc de la Albotina este cea mai reprezentativă manifestare a românilor din Bulgaria, desfăşurată în fiecare an în prezenţa a sute de persoane venite din toate colţurile Bulgariei, României şi Serbiei (Valea Timocului sârbesc).
În nordul Bulgariei există două comunităţi româneşti, care se diferenţiază etnografic. Românii timoceni trăiesc în regiunea dintre Vidin şi Timoc, în zona bulgărească şi sunt localizaţi compact în 31 de sate, în oraşul Bregova, punctul de graniţă cu Serbia, şi în oraşul Vidin (numit de români Dii). Din estimările asociaţiilor româneşti, numărul acestora ar fi fost cândva de 125.000-130.000, iar în întreaga Bulgarie de 300.000. Cifrele nu mai sunt actuale întrucât peste 50% din populaţia rurală din regiunea nordică a Bulgariei a emigrat în străinătate sau a plecat către marile oraşe din Bulgaria. De la Lom către Silistra, în regiunile Montana, Vraţa, Pleven, Lovech, Veliko Târnovo, Ruse şi Silistra, cu preponderenţă în Vraţa, Plevna şi Veliko Târnovo, se află aproape 100 de sate locuite, în proporţii diferite, de la 10 % la 80 %, de populaţie de origine română. La recensământul din anul 1905 au fost recenzaţi 89.847 români, iar în anul 1910 – 96.502. Conform recensământului din anul 1920 existau 75.065 români, iar în anul 1926 – 83.746. În recensămintele oficiale actuale din Bulgaria, de pildă în cel din anul 2001 – în care populaţia românească e divizată în mod tendenţios în două categorii distincte, vlahi şi români –, numărul acestora este de numai 10.566 de „vlasi" şi 1.088 de români.
În regiunea satelor de pădureni din Timoc, la 20 km de Vidin, pe drumul care duce de la Gradeţ spre satul Rabova, există o poiană cunoscută sub numele de Albotina sau, aşa cum spun localnicii, La mănăstire. Memoria acestui toponim spiritual e puternic înrădăcinată în mentalul colectiv al românilor timoceni.
În poiana Albotina, la fosta mănăstire rupestră, datând din epoca medievală, astăzi distrusă, românii se adună în fiecare an, în cea de a doua zi a Sfintelor Sărbători de Paşti, şi asta fără încetare de câteva bune sute de ani.
Date istorice despre mănăstirea săpată în calcar, ale cărei ruine străjuiesc poiana, nu există. Rămâne deci, în lipsa unor studii şi cercetări de istoria artei şi arhitectură, un câmp liber speculaţiilor.
„ (...) mănăstirea Albotina, aşa zisă, de unde o fi venit vorbele nu ştiu de Albotina, dar se spune că, cică, Albotina ar veni dintr-un bot alb, adică un colţ de piatră care avea culoare albă la tot acest peisaj frumos verde şi, şi toate culorile. Şi de aici ar fi venit şi cuvântul de Albotina. Dar cert este că poartă numele la un sat Albotina, care a fost sat roman sau cum se obişnuieşte este sat latin. Nu există cercetări istorice sau arheologice. Totul ce vă spun acuma se transmite din gură în gură, de la copii la nepoţi, de la taţi la copii şi aşa mai departe. Se ştie cu certitudine că aicea mănăstirea este săpată în piatră. Sunt mănăstiri şi lângă Ivanovo, săpate tot cam în perioada aceea, lângă Ruse. Acele mănăstiri se spune că au fost din perioada de când se primea creştinismul pe meleagurile ăştea. Eu nu pot să confirm această teorie, nu pot nici să neg, este transmisă". (Ivo Gheorghiev – preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria - AVE).
„La Albotina a existat un ansamblu mănăstiresc, funcţional în secolele XIII-XIV, conform inscripţiilor şi obiectelor găsite. Istoria locului este strâns legată de vremea legendară a primilor Basarabi, întemeietori de ţară. Localnicii intelectuali ai comunităţii românilor timoceni, ne asigură că în aceste locuri a vieţuit fata lui Basarab Întâiul, Elena, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru, se pare pe la 1322. Atât Basarab Întâiul, cât şi fiul său, Nicolae Alexandru, au încercat, prin alianţă familială cu ţarii bulgari şi sârbi, să asigure stabilitatea zonei împotriva maghiarilor şi turcilor. La 1335, ţarul Ivan Alexandru îşi alege o nouă soţie, o evreică pe nume Sara, iar Elena se călugăreşte, sub numele Teodora, retrăgându-se la o mănăstire de lângă Albotina. Mai apoi, urmaşul lui Ivan Alexandru şi al Elenei, Ioan Stracimir, se căsătoreşte la rândul său cu fata lui Nicolae Alexandru Basarab, verişoara sa" (P.P. Panaitescu, Istoria Românilor, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1943, pp. 75-76).
Urmele săpate în roca de calcar a vechii mănăstirii se află la o altitudine de aproximativ 25 de metri faţă de poiană, având forme bizantine. Se pare că a fost un complex de chilii, în jurul unei biserici cu două nave. Faţada mănăstirii era probabil realizată din lemn, putându-se observa şi astăzi, în piatră, găurile de susţinere pentru stâlpi. Mănăstirea, aflată la jumătatea înălţimii dealului în care a fost săpată, avea avantajul că era apărată de vânt. Dar amplasarea deasupra poienei, într-un spaţiu deschis, a permis accesul şi, implicit, distrugerea mănăstirii. Astăzi, din picturi nu se mai poate desluşi nimic, totul este fie distrus, fie afumat până la indistincţie. În faţa chiliilor se află găuri săpate în piatră, amplasate câte una, două sau trei, unde au fost înmormântaţi călugări, în total 29. De asemenea, se pare că ar fi existat, jos, în poiană, un cimitir în care ar fi fost înmormântaţi pelerinii care, bolnavi fiind, şi sperând în harul vindecător al mănăstirii, şi-ar fi găsit aici sfârşitul. - date oferite de Emil Ţărcomnicu, cercetător, Institutul de Etnografie şi Folclor C. Brăiloiu, Bucureşti
