- 31 May 2016
- Etichete Lucian Raicu Cent lettres de Paris Michel Crépu
Michel CRÉPU
Notă de lectură la Lucian Raicu, Cent lettres de Paris
(L'Harmattan, Paris, 2016, traducere în franceză de Dominique Ilea, 354 pp.)
Obezitatea narcisică proprie Doamnei Literaturi Franceze îngreuiază adesea perceperea anumitor figuri familiare ce ar merita mai multă lumină. Ce ar merita, pur și simplu, să se vorbească despre ele, în locul nerozilor și al impostorilor. Lucian Raicu, pseudonimul lui Bernard Leibovici, scriitor, eseist român ce părăsise România lui Ceaușescu în 1986, s-a aflat în această ipostază. La Paris, unde trăia, el era vocea României la Radio France Internationale, ținând un foileton literar săptămânal. Putem citi de el, la editura L'Âge d'homme, un splendid eseu despre Nikolai Gogol. Raicu era un mare ascuns, care ar trebui să apară în fotografie între Cioran și Ionescu. Dar ce mai contează fotografiile, lectura să trăiască! Volumul care ne interesează aici este o culegere de o sută de cronici alese, o sută de „scrisori", ca adresate de un admirator unei Doamne un pic cam nonșalante. Raicu iubea literatura franceză, o devora, ori mai degrabă o cultiva așa cum se cultivă la modul voltairian, fără să piardă nici un minut.
Nimic nu-i scapă, de la Camus la Barthes, de la Sarraute la Mauriac, de la Raymond Aron la Bernanos, fără să uite nici de familia românească, Cioran, Fondane, Ionescu. Ceea ce frapează de fiecare dată este o bucurie comunicativă, plăcerea de-a împărtăși o lectură bună. Îl citează pe Michel Foucault, dar la el însuși ne duce gândul: „Aș vrea să scriu în așa fel încât oamenii, citindu-mă, să încerce un soi de plăcere fizică. Aș spune aproape că aceasta este politețea celui care scrie". Această politețe, care este însemnul marilor conversații cu biblioteca, Raicu o poseda ca puțini alții. Greu de închipuit în ce grad cronicile sale puteau ostoi o perpetuă sete de libertate intelectuală. Franța literară, mustind de frumuseți, pregetă să admire pe altcineva decât pe ea însăși. Raicu o știa, dar s-a prefăcut în chip admirabil că nu vede nimic, e și asta o formă de politețe. Îl citează pe Deleuze apropo de poetul român Gherasim Luca, dar tot la el ne duce gândul: „Stilul este o proprietate a celor despre care se zice, tocmai, că «nu au stil»". A se lua act.
La NRF - Nouvelle Revue Française, n° 618 / mai 2016.
