Criticul de artă V.G. Paleolog, autorul mai multor lucrări biografice și exegetice despre Brâncuși, l-a cunoscut pe marele sculptor român în 1910, la Paris, grație artistului de origine italiană Amedeo Modigliani. În convorbirea cu Romulus Rusan din volumul O discuție la Masa tăcerii, prezentată de ICR Varșovia, Paleolog amintește întâlnirile lui Brâncuși cu scriitorul irlandez James Joyce sau cu compozitorul francez Erik Satie, care obișnuia să îl viziteze după miezul nopții, povestind și incidentul cu Principesa X, din 1920, de la Salonul Independenţilor din Paris, când o exclamație a celebrului Picasso, la dezvelirea lucrării brâncușiene, l-a determinat pe preşedintele Salonului să ascundă sculptura, revenind ulterior asupra deciziei la insistențele unui grup de artiști. Când îi cerea o explicaţie despre vreo lucrare, Brâncuși obișnuia să spună „Du-te la ea, pune mâna, şi apoi ea îţi vorbeşte“, fără să comenteze asupra intenției sale, având chiar o aversiune față de interpretări. „Folosea aşa-numita vorbire în dodii“, spune V.G. Paleolog, și „era imprevizibil, niciodată nu puteai şti de unde-i sare ţandăra“. După unsprezece ani în care au fost nedespărțiți, în 1921 V.G. Paleolog decide să revină în România, cei doi întâlnindu-se doar o singură dată după plecarea din Franța, în 1938, la ferma sa din Oltenia.
V. G. PALEOLOG (Vasile Gheorghiescu)
Critic de artă (1890, com Teiu, Gorj – 1979, Craiova). Exeget al vieţii şi operei, numit de unii comentatori „evanghelistul lui Brâncuşi”. L-a cunoscut pe Brâncuşi la Paris, unde a trăit în mediul auster-boem din jurul acestuia. Numeroase lucrări biografice şi exegetice: C. Brâncuşi, 1938; A doua carte despre Brâncuşi, 1944; Tinereţea lui Brâncuşi, 1967; Brâncuşi-Brâncuşi, 1976; Procesul sculpturii moderne (postum), 1996.
- Sunteţi considerat, domnule Paleolog, un „evanghelist al lui Brâncuşi”. Mai există, oare, întâmplări nepovestite? Sunt încredinţat că da, mai ales în ce priveşte relaţiile directe dintre Brâncuşi şi dumneavoastră, cele care au rămas în afara cronicii şi care formează tocmai materia reconstituirii noastre...
- L-am cunoscut, paradoxal, pe marele meu prieten şi compatriot prin mijlocirea unui străin. Dar străinul se numea Amadeo Modigliani. Locuiam - era în 1910 şi aveam 22 de ani - la Villa Falguière, o încropitură de paiantă, un colombage clădit de un întreprinzător în craterul adânc al unei cariere din care se tot scosese piatră pentru palatele Parisului, începând din evul mediu. Pe calcarul natural al stâncii se înşiruiau două rânduri circulare de celule mobilate sumar, care se dădeau cu chirie artiştilor săraci: la parter sculptorii, la etaj pictorii şi poeţii. Eram în acea vreme studios ziua şi salahor noaptea - la o topitorie de artă - şi nu voiam să se ştie cine sunt.
- Cine eraţi de fapt?
- Mă chema Vasile Gheorghiescu, dar când vecinul de uşă, un tânăr italian cu înfăţişare de efeb, care cioplea de zor un stei în faţa celulei, m-a întrebat de naţionalitate şi nume, m-am prezentat „constantinopolitano” şi i-am spus numelei mamei mele: Paleolog. Modigliani m-a dibuit, totuşi, când am prezentat proprietarului actele. Eşti român? Maestrul meu e tot român: Brâncuşi. Peste câteva zile, dând să intru în celula mea, aud vocea lui Modigliani, aplecat cu ciocanul deasupra pietrei sale: Ecco-lo! Lângă el, sprijinit de canatul uşii, era un bărbat care mă studia foarte atent, ca şi cum ar fi urmat să-şi facă o părere rapidă. Mi-a făcut semn că vrea să-mi vorbească. M-a întrebat cine sunt şi i-am repetat legenda mea: constantinopolitan, de origine imperială. Eu sunt de la ţară, mi-a ripostat Brâncuşi tăios, şi a început să-mi vorbească româneşte. N-aveam ce face, am acceptat jocul, şi după câteva vorbe - între care se strecurase un„mă râd” de pe Jii - Brâncuşi a izbucnit: Te-am prins: eşti oltean, mă! Eu am rămas stupefiat: Da, sunt din Craiova! Din Craiova eşti? Al cui eşti, mă? Şi peste câteva zile îl vizitam la atelier cu un ananas ţinut ca trofeu, iar Modigliani cu o sticlă de doi litri de vin italian. Nefericirea a făcut ca din nou să-l întărât, pentru că, imprudent, m-am pomenit repetându-i ritos lecţia despre Michelangelo auzită în ajun la cursul de estetică al profesorului Seailles. După ce a îndurat sfidarea (nu ştiam încă de idiosincrazia pe care o purta „teribilităţii musculare”), Brâncuşi m-a prins de piept (crezuse că-l provocasem înadins) şi mi-a spus o vorbă grea care şi azi îmi răsună în auz. Ascultă, mă - a continuat Brâncuşi -, să ştii de la mine că arta nu trebuie să sperie, trebuie să-i apropie pe oameni! Modigliani, care dormitase între timp, a sărit la timp ca să ne despartă...
- Şi, totuşi, când a început... apropierea dumneavoastră de Brâncuşi?
- Paradoxal, în aceeaşi seară. Soarta mi-a venit în ajutor. A fost brusc cuprins de remuşcare pentru ieşirea ce-o avusese. Mi-a strâns mâna bărbăteşte, a bătut palma a împăcare şi a rostit: La joacă! Asta însemna că suntem invitaţii lui la o cafea, la „Rotonde”. Când să ieşim în bulevardul Montparnasse, pe o străduţă lăturalnică s-a produs minunea: ne-am trezit, tustrei, piept în piept cu un om înalt, înveşmântat într-o haină indiană, lungă, albă, un fel de mag, foarte la modă în Parisul acelui timp, în care se vorbea intens de dedublarea personalităţii, se scriau şi se jucau piese de teatru pe acest pretext etc.
Pe Kharim, personajul bizar, îl cunoscusem întâmplător, cu vreo două săptămâni în urmă, în grădina Luxembourg, iar acum - spre stupoarea lui Brâncuşi - el saluta ceremonios, după obiceiul neamului său, îmi căuta vorbă şi mă întreba plin de familiaritate: Comment se trouve votre état d'âme? Bineînţeles că, văzând interesul şi emoţia pe faţa lui Brâncuşi, la întrebarea De unde-l cunoşti?, am răspuns umflându-mă în pene: De mult suntem prieteni. Admiraţie şi preţuire câştigate pe nedrept, dar care au fost paşii de început spre o prietenie destul de lungă.
- Cât a durat această prietenie?
- Depinde cum socotim. Unsprezece ani am fost practic nedespărţiţi, locuiam la câteva sute de metri distanţă, ne înţelegeam aproape fără cuvinte - ca să zic aşa: din alură, dintr-un fel de atmosferă care se crease între noi. Locuind un timp la Lorient, pe ţărmul Atlanticului, călătoream o noapte cu trenul ca să-l pot vedea, când mă prindea dorul: nu făceam, un timp, decât să ne uităm unul la altul, dar parcă vorbeam, şi după un lung timp de tăcere comunicativă, Brâncuşi zicea: Mai ai ceva de spus? şi izbucneam amândoi în râs. Copiii mei şi-au petrecut iernile friguroase în atelierul lui bine încălzit. Odată, la naşterea lui Preda, şi-a spart nişte mobile vechi ca să putem încălzi camera lehuzei. Nenumărate întâmplări frăţeşti ne-au legat în acest timp. Nu e mai puţin adevărat că în acelaşi răstimp ne-am certat de multe ori, dar important e că niciodată pentru bani sau femei, ci din întâlnirea a două mari trufii. Era imprevizibil, niciodată nu puteai şti de unde-i sare ţandăra. Când voia să mă supere îmi cerea să-i spun „nene”. Şi atunci începea un joc de-a demnitatea: când zicea unul „da”, celălalt spunea „ba” şi invers. Niciodată n-am înţeles să mă ploconesc în faţa lui. Azi, când e mort, o fac şi chiar îngenunchez...
- Se vorbeşte mereu de atelierul lui Brâncuşi ca de un sanctuar, dar la o privire mai realistă se vede că structura lui era destul de sărăcăcioasă. N-ar fi putut, oare, meşterul să-l consolideze, să-l reconstruiască? Vă întreb ca pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, aceasta fiind mai mult o problemă de psihologie.
- Cred că Brâncuşi ar fi rămas în acest atelier în orice condiţii, dat fiind caracterul său de meseriaş ţăran, atent doar la munca sa, nu şi la condiţiile ei. Finarciamente n-ar fi fost, un timp, o problemă. Dar în cartierul Ronsin, situat în periferiile Parisului, în apropierea fortificaţiilor, era interzis de la început aşa ceva. Solul fiind şubred şi nesigur din pricina catacombelor, a fost declarat de primărie non edificandum. Mai precis, se putea construi, dar numai în lemn şi fără fundaţii. Când a venit Brâncuşi aici, era sărac. A închiriat un acoperământ pus pe pari, sub care îşi lăsau căruţele zarzavagii veniţi la târg, cu permisiunea de a-şi închide cu nişte pereţi în paiantă acest şopron. Pe parcursul anilor a tot lărgit de unul singur atelierul, dar nu l-a reconstruit. În 1926 au năvălit catastrofalele inundaţii; i-au subminat stâlpii roşi de umezeală, putregăiţi, acoperişul-geamlâc; i-au clintit atelierul şi apoi, cu o huruitură teribilă, i l-au dezlipit de pe calcan. Atunci Brâncuşi s-a hotărât să se mute peste drum, la nr. 9, unde părelnice adăposturi aşezate pe un teren mai sănătos se găseau neclintite.
- Cum se simţea Brâncuşi, în societate, în vizite, la recepţii?
- Obişnuit, acasă stătea îmbrăcat tot timpul în salopetă, încălţat în saboţi, şi devenea un „domn” numai când era chemat în lume, dar tot stângaci rămânând. Îmi vine în minte alăturarea lui, la o recepţie a Legaţiei Române de la Paris, cu Pallady. Ca să fie fotografiaţi, au fost aşezaţi amândoi pe o canapea – cele două glorii. Poza a ieşit tare strâmbă: Pallady, ostentativ aristocratic, stătea puţin într-o parte, parcă ferindu-se îmbufnat; Brâncuşi privea şi el piziş aparatul, ca-ntr-o ripostă. Mi-a povestit Brâncuşi cum, odată, la Biaritz, a vrut să tragă la un hotel mai bun, dar simţind că va avea dificultăţi din pricina îmbrăcămintei proletare a trebuit, câteva zeci de metri, să ia o trăsură. A coborât din ea, a dat un bacşiş împărătesc portarului şi recepţionerului, după care a putut trece drept un bogat original, excentric. Tot astfel, invitat odată în Pirinei, prin 1917-1918, a fost cazat de baroneasa Frachon într-un pavilion de vânătoare. Auzind noaptea, în pod, o idilă de pisici, s-a deşteptat odrasla de la ţară din el, şi, vrând să urce pe o scară, să le alunge, alunecând din gura pudului, şi-a rupt piciorul, care, greşit pus în gips, i-a rămas puţin mai scurt. Mult timp Brâncuşi a fost preocupat de construirea unui aparat care să-i întindă treptat piciorul, până când a trecut pe la el, din întâmplare, chirurgul dr. Toma Ionescu, care l-a desfătuit. Brâncuşi purta cu el complexele noului venit la oraş, care trebuia să stea mereu în gardă faţă de noul mediu, devenind când prea stânjenit, când țâfnos sau chiar buclucaş, în răspăr cu toată lumea.
- Cum era însă cu prietenii, în intimitate?
- Avea un fel ciudat de a se înţelege cu cei apropiaţi. Erik Satie, celebrul compozitor, sosea la el după miezul nopţii, spre zori, când ieşea din cabaretele pe unde tachina pianurile. Stăteau de regulă până spre dimineaţă - timpul de muncă al lui Brâncuşi. Tăceau literalmente, Brâncuşi cioplind, Satie ascultând ritmul cioplirii în pre-somn, în aşteptarea trenuleţului spre Arcueil. În rest, Brâncuşi folosea aşa-numita vorbire în dodii, adică un fel de exprimare directă redusă la esenţe lexicale, compusă mai mult din iluzionări decât din precise cuvinte. Cel mai des se întâmpla la un pahar: începea să vorbească mai pe larg despre sine sau despre opera lui. Atunci el îşi pierdea, în înflăcărarea interioară, nu şirul, dar sintaxa: nu mai făcea legături, fugea de conjuncţii... folosea numai atribute, întretăiate de exclamări ori interogaţii, de multe ori curate ghicitori ori bătrâne proverbe, ieşite din uzual. Propoziţiile îi erau eliptice. El exprima doar esenţe, criptic uneori. Dacă am fost prieteni aşa de buni s-a datorat faptului că izbuteam să ne înţelegem oricând şi oricum.
- Îmi daţi un exemplu?
- „Azi e mâine.” Era o vorbă foarte frecventă la el. Am crezut că e pur şi simplu un ecou din Heraclit, dar el nu o folosea numai în sens cronologic, ci şi etic, deontologic faţă de devenire. Enunţai o prostie, îţi amintea: azi e mâine. Îi spuneai ceva neplăcut? Ţi-o repeta iar. Alte expresii care îmi revin: „De jos, de pe pământ, dar de mai sus, dincolo de el, e ce să vrei”. Sau: „Am încercat să fac ce încă nu se poate” (vorbind de opera lui). Cu acest din urmă cuvânt îţi răspundea când voiai să afli ceva mai mult despre ea.
- E tocmai un subiect pe care voiam să vi-l propun...
- Nu m-am îndărătnicit niciodată să fiu un confident al operei sale. Dar ades nu mi-am putut opri câte o întrebare. Câteodată îi mai ceream câte o explicaţie despre o lucrare: Du-te la ea, pune mâna, şi apoi ea îţi vorbeşte, îmi spunea. Altădată îl întrebam cum de a ajuns tocmai în faţa soluţiei cutare sau cutare, cum de a optat pentru aceasta, pentru una din cele zece mii de posibilităţi la care ar fi putut aduce materia. Avea oroare de teorie, de filosofări zadarnice. Mă Basilache, îmi răspundea, în cel mai bun caz, am vrut să fac ce nu se poate face: să stea cap pe şteap (șteap = vârf). Un alt răspuns în dodii. Prin satele de munte mai există, cred, bătrâne şi bătrâni necontaminaţi de televizor şi radio, care mai folosesc o astfel de formă a comunicării - nu în cuvinte, ci doar în fulguraţii, în vagi şi scumpe metafore, în ritmii de simţiri şi rime interioare.
- De când avea această aversiune faţă de interpretări?
- După A. Basler şi L. Vauxelles, aprigii lui critici neoneşti, cred că incidentul cu Principesa X, când s-au făcut în public nevrednice insinuări privitoare la pretinsa pornografie a lucrării, i-a întărit pentru totdeauna aversiunea faţă de explicaţii, pe care o avea de fapt mai de mult, din schivnicia sa din cătunul Ronsin. Întrebat ce a însemnat acest episod, Brâncuşi răspundea: O hărmălaie perfidă şi degeaba. Lucrurile s-au întâmplat aşa: la Salonul Independenţilor din acel an (1920), toată lumea ştia că Brâncuşi va veni cu o sculptură senzaţională. Şi se mai ştia că expoziţia va fi deschisă de R. Poincaré, care era ministru al instrucţiunii. Când Brâncuşi a dat jos husa ce ascundea privirilor statuia, Picasso, avansând din fundul sălii, a scos celebra exclamaţie care, practic, l-a obligat pe Signac, preşedintele Salonului, să ascundă sculptura. El a chemat comisarul şi poliţistul, acesta din urmă a luat-o sub pelerină şi-a dus-o în biroul preşedintelui. După ce au sunat goarnele şi Poincaré şi-a făcut datoria (o gamă de complimente şi preţuiri după capu-i şi gustu-i) şi iute a plecat, prietenii lui Brâncuşi - Cendrars, invalid de război, cu piept plin de decoraţii, Léger şi Kremnitz, tot aşa - au tăbărât pe Signac şi l-au obligat să reexpună Principesa, aşa că până la urmă Poincaré a fost singurul care nu a văzut-o*. Cât îl priveşte pe calomniator, mulţi s-au străduit în timpul vieţii lui Picasso să demonstreze că n-ar fi fost el autorul exclamaţiei, ci Matisse. Cu mâna pe inimă pot să jur că Picasso a fost. Dealtfel, nici Brâncuşi nu-i poartă o deosebită simpatie - îi plăcea să-l numească „omul tuturor”...
- A conces vreodată să-şi explice opera, măcar în faţa cumpărătorilor?
- John Quinn, unul din principalii săi colecţionari (i-a achiziţionat 27 de lucrări), l-a rugat prin 1913 să-i explice lucrarea recent cumpărată Himero, cu promisiunea că răspunsul va rămâne intim, nedat în vileag. Asistasem la geneza acestei enigmatice sculpturi şi, mărtursindu-i că a fost unul din lucrurile pe care nu le-am înţeles, îl rugasem de asemenea să mi-o desluşească. Măi, Basilache, mi-a răspuns el, ca să spun ce-am vrut să fac într-o lucrare de-a mea e mai greu decât munca pe care am depus-o. În schimb, mi-a întins scrisoarea către Quinn. Fără să afirme că ar fi vorba de un autoportret, el îi scria flaubertian, negru pe alb: Himero sunt eu (Himero, căci subiectul lucrării era un masculin). Tot astfel repeta mai târziu despre Cocoş, despre Socrate - de unde am dedus că formula era fie o ieşire de circumstanţă din situaţie, fie o subliniere a faptului că în lucrări trebuie căutat spiritul, nu un subiect-fapt.
- Cred că ar merita adus în sprijin şi argumentul portretului lui Joyce... povestea acestui portret.
- Da, dar de unde să încep? Când aveam vreo 6-7 ani (prin 1895-1896), în colţul internaţional al Craiovei unde m-am născut, din jurul bisericii Obedeanu (se adunaseră aici macedoneni, sârbi, bulgari, unguri, nemţi etc.) şi-au făcut apariţia şi câţiva armeni refugiaţi după masacrul de la Abdul Hamid, printre aceştia - cofetari, alviţari - şi Anton Samoradian, negustorul în dugheana căruia eram toată ziua. Un prieten al său, prezent cotidian, era domnul Politis, căruia oamenii locului îi spuneau „domnu Politicosu”. Ce-avea ieşit din comun domnul Politis era că, de câte ori pleca de la domnul Samoradian, scotea sfiicios din buzunarul de la jiletcă trei ori patru zaruri, le arunca şi se uita la ele. Alviţarul mi-a explicat că domnul Politis, de bine ori de rău, citeşte în interpretare ce i se va întâmpla. Zarurile nu erau prevăzute cu puncte negre, ca acelea ale ghiulbahanului, ci cu diferite figuri închipuite ca nişte ieroglife. Devenind de la un timp ale mele, zarurile - trei din ele - şi-au găsit loc în valijoara cu care, în tinereţea zglobie a celui de al şaisprezecelea an, am plecat în lume. Un instinct puternic mi-a poruncit să le iau cu mine. Ce-i drept, mi-a plăcut întodeauna oracularea şi să mir, să procur oamenilor bucuria uimirii. La cenaclul lui Macedonski, prin 1908, îl făcusem pe maestrul să exulte şi să mă considere, după felul cum interpretam zarurile, un mare viitor gânditor. Pe vasul pe care am devenit fochist, colindând toată Mediterana, s-a întâmplat la fel. Când i le-am arătat lui Brâncuşi - acum fiind 6 la număr - el şi-a făcut repede nişte zaruri din marmură, copiindu-le cu „texte” cu tot. Deduceţi că modul de citire era exact în tonul său de a se exprima: în dodii. În plus, între timp, eu îi făcusem fiului meu Tretie o hăinuţă din pluş, pe care adăugasem două spirale de şnur alb. Spirala - conform cheii de citire în zaruri - reprezenta simbolul bucuriei. Pe Brâncuşi, pe timpul prieteniei sale cu Nicolae Vaschide, l-a atras ideea vorbirii prin zaruri; şi mai ales când a apărut în viaţa sa James Joyce, cel mai complet original. La cerere, Brâncuşi i-a făcut câteva portrete ca desene realiste, dar Joyce era nemulţumit: Domnule Brâncuşi, de ce mă faci aşa realist? Fă-mi un portret mai straniu, mai potrivit sinei mele... Brâncuşi i-a promis că se va mai gândi, iar data viitoare l-a întrebat: Cum te cheamă? Joyce! - a răspuns după mirare irlandezul. Atunci, iată portretul tău! - şi i-a întins spirala („joy”= bucurie). Hazul fu că, într-o scrisoare adresată tatălui său, James Joyce îi arată într-o fotocopie portretul. Bătrânul, mucalit, i-a scris fratelui lui James, Stanislas: „James mi-a trimis portretul său. S-a schimbat foarte mult... Dar îşi seamănă încă.” Acum, lăsând gluma la o parte, vreau să subliniez că inspiraţia lui Brâncuşi nu era întâmplătoare, cum poate reieşi din această povestire amuzantă, ci era legată de un substrat de gândire profundă, reprezentat la suprafaţă de idei de intelect major.
- Accepta Brâncuşi criticile celor apropiaţi?
- După ce trecea de o anumită limită de încredere faţă de critic, le primea. Dacă insul care emitea opinia era un nou venit şi mai ales dacă lăsa impresia că vrea să-l pună în inferioritate, Brâncuşi se înfuria şi devenea chiar violent. Bunăoară (în paranteză fie spus) eu ştiam că Brâncuşi suferea când trebuia să folosească modele, încă de pe vremea cînd sculpta figurativ (pentru că lucrul cu ele i se părea că-i dă complicaţii). Într-o zi l-am văzut însă cu un model - dar nu cu un model viu, ci cu o reproducere după Întoarcerea fiului risipitor al lui Rembrandt, prinsă în cuie în atelier. Am fost foarte uimit, mai ales după ce, comparând pe Brâncuşi cu Rembrandt, am constatat şi unele mici „asemănări”; bunăoară, „fiului risipitor” al meşterului olandez îi scapă un sabot din picior; Brâncuşi a aşezat şi el un mic cub lângă „picior”. Comunicându-i aceste concluzii, Brâncuşi s-a înfuriat. Evident că folosise modelul clasic pentru a-şi dezvolta mai bine tema.
- Ce s-a întâmplat între dumneavoastră şi Brâncuşi în 1921?
- Viaţa mea a fost un şir de căderi şi urcuşuri, de mizerii şi onoruri. La câţiva ani după război, având o stare materială mai bună, am hotărât să mă retrag la ţară, în Oltenia, şi să întemeiez o fermă agricolă. Brâncuşi s-a supărat pe optica mea din acel timp, m-a declarat „trădător”, „înavuţit” etc. Tu ai făcut doar copii de lemn, eu am făcut trei copii de carne şi trebuie să-i cresc, i-am răspuns, şi am plecat. Nu ne-am mai văzut şaptesprezece ani. Retras într-un sat, l-am urmărit un timp cu mai puţină preocupare, apoi l-am prezentat craiovenilor de la „Prietenii ştiinţei”, am conferenţiat la Radioul proaspăt înfiinţat, am publicat o broşură despre el - fără ca să ştie probabil.
- V-aţi mai revăzut?
- O singură dată. Era o duminică de toamnă a anului 1938 când, aflându-mă pe câmp cu vitele, mă aud strigat insistent de o fetiţă care crescuse pe lângă casa noastră: Domnule, domnule Vasile, hai acasă că a venit Dumnezeu. Am crezut că e o glumă sau o năzărire a fetei, dar m-am grăbit totuşi să văd ce e. În curte mă aştepta un moşneguţ, un om mărunţel cu barbă albă, care avea ceva ireal, am crezut că e o arătare. Venise el. Ne-am luat de gât unul pe celălalt, am stat mult timp încremeniţi aşa. Broşura mea îi căzuse în mână şi îi dăduse ideea să mă caute. Fusese în ţară pentru ansamblul de la Târgu Jiu, se pregătea să plece la Paris.
- Era schimbat?
- Am stat de vorbă două nopţi. L-am găsit îngândurat, descurajat. Purta la el un ziar din Bucureşti în care se vorbea despre „năzdrăvăniile de la Târgu Jiu” „construite din fondurile statului” etc. Avusese şi în India o misterioasă dezamăgire. Mi s-a spovedit ca-n anii tinereţii.
- A fost ultima întrevedere?
- Ultima, şi sfârşită din nou cam în contradicţie. Am socotit să-l conduc până la Craiova şi am luat bilete de clasa a III-a. Trenul era însă aglomerat nevoie mare, plin de recruţi cam afumaţi. Pe culoare, unde stăteam în picioare, tinerii, necăjiţi pe soarta lor, se legau de noi: uite doi bărboşi, doi popi... de unde sunteţi voi, sfinţiile voastre? Eu râdeam, dar lui Brâncuşi i-a sărit ţandăra şi drumul nostru a fost ratat. De ce nu mi-ai spus că iei la a treia, că aş fi avut eu bani să iau la a-ntâia... Şi, din nou, când zicea el „ba” eu ziceam „da”, şi tot aşa, ca-n anii tinereţii. Ne-am despărţit în gara Craiova şi nu ne-am mai văzut niciodată. Azi, când scriu de el ca despre un străin, îmi vine să râd amintindu-mi de câte ori l-am necăjit, încovoiat şi înfuriat atunci când trufiile noastre scăpărau iubindu-se...
*A urmat un protest public semnat printre alţii de Marie Curie, Matisse şi mulţi scriitori ai avangardei (n. Barbu Brezianu)
▲▲▲
„N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti“, scria Romulus Rusan (1935-2016) în volumul O discuție la Masa tăcerii, constituit într-o serie de douăsprezece convorbiri despre Constantin Brâncuși (1876-1957) cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). Din data de 25 mai 2020, Institutul Cultural Român de la Varșovia desfășoară, timp de 12 săptămâni, în română și în polonă, pe site și pe pagina de Facebook, proiectul „Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi“, ce își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan.
Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de vorbele sale: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi“.
