Probabil cea mai mare diferenţă în plan vizual dintre România dinainte și de după 1989 nu rezidă în descătușarea impresionantă a libertăţii de exprimare artistică, și nici în impregnarea spaţiului public cu marca frumosului artistic. Dimpotrivă, arta de acum, precum aceea de dinainte de 1989, stă cuminte la locul ei, în muzee și galerii, cuibărită în manifestări oficiale cu public ales. Marea diferenţă dintre spaţiul vizual de atunci și cel de acum constă în invazia reclamelor, în dictatura publicităţii în toate domeniile vizualului și perceptibilului.
În raport cu povestea de enorm succes a publicităţii, arta pare o poveste răsuflată, incertă și neclară, peste care se poate trece ușor cu vederea, în rarele ocazii în care se face cât de cât sesizată. Dimpotrivă, fie că ești pentru sau ești contra, peste publicitate pur și simplu nu se poate trece, pentru că este o industrie. Publicitatea este impozantă sau insinuantă, subtilă sau nerușinată, atrăgătoare sau respingătoare, inteligentă sau stupidă, dar este, se impune. Înainte, strada și casele erau cufundate în griul mohorât al lipsurilor.
Acum, deși casele sînt în mare măsura aceleași, ele sunt însă drapate în imense bannere vesele ce îndeamnă la consum perpetuu. Înainte, pe ecrane, emisiunile erau drămuite de economii politice. Acum ele sunt supte nesăţios de lăcomia reclamelor. Crisparea și sărăcia vizuală publică de altădată au lăsat locul unei debordante vitalităţi a imaginii. Pe clădiri, pe străzi, pe autovehicole, în mass-media, dar și în spaţiul privat, în cutia de poștă, pe sub ușă sau la telefon, publicitatea se dedă la un asalt continuu, îndeosebi asupra ochilor noștri. Cine oare ne bombardează cu figuri, culori, forme și compoziţii făcute să suscite în noi dorinţe irepresibile, nevoia de a avea, de a poseda, de a cumpăra? Cine? Adesea tocmai artiștii, directorii artistici ai firmelor de publicitate sub semnătura cărora apar chipurile ademenitoare și îndemnurile subliminale de pe afișe, pliante sau televizoare.
Artele Marţiale aduc arta publicităţii în faţa publicului acesteia. Artiști care fac sau au făcut publicitate, publicitari care fac sau au făcut artă, artiști care vorbesc despre publicitate, publicitari care vorbesc despre artă. Oameni cu trasee paralele, sau care fac un du-te vino între două domenii vecine, dar între care există la fel de multe suspiciuni pe cît de multe afinităţi. Dezertori dintr-o tabără sau alta. Colaboraţioniști dintr-o grupare sau alta. Ei vor arăta cine pe cine formează: arta formează reclama, sau viceversa. Ei vor arăta cine pe cine deformează: arta deformează reclama sau viceversa. Competenţa, competiţia și complezenţa artă-publicitate vor fi reperele unei discuţii despre ce și cine ne aduce un cîștig mai mare: un creativ publicitar ce lucrează sub presiunea eficacităţii sociale măsurabile economic, cu termenul de scadenţă imediat, sau un creator artistic care lucrează sub presiunea
semnificaţiei culturale incomensurabile, cu termenul de scadenţă în eternitate? Este publicitatea un rău sau un bine public, este reclama un urât sau un frumos public? Și ce are arta de a face cu asta? Și ce are publicitatea de a face cu arta? Dar, mai ales, ce are de spus publicul artei publicitare?
Moderator: Erwin Kessler
