Am adresat scriitorilor români participanți la ediția de anul acesta a Salon du livre două întrebări: Ce poate aduce literaturii române ediţia din acest an a Salon du Livre, al cărei slogan este “Lettres roumaines à lʼhonneur”? și Ce înseamnă pentru dumneavoastră prezenţa la această ediţie la care România este oaspete de onoare? Le mulțumim scriitorilor pentru răspunsurile primite.
ILEANA SURDUCANOrice popor are ceva important de oferit zestrei culturale a umanităţii, iar scriitorii sunt reprezentanţi de seamă ai valorilor şi sensibilităţii româneşti. Prezenţa la acest Salon şi traducerea într-o limbă de largă circulaţie reprezintă pentru literatura română o oportunitate de a-şi crea un public dincolo de graniţele tării şi de a face cunoscute cultura şi istoria noastră.
Ca autor de bandă desenată de origine română, care a publicat în Franţa, aş dori să atrag atenţia publicului român asupra acestui gen artistic, mai puţin editat şi consumat la noi. Aş dori să devin un ambasador al celei de-a 9-a Arte în România şi să arăt cum ea poate fi atât un instrument de cultură, cât şi unul de divertisment. De asemenea, doresc ca prezenţa mea la acest Salon să fie o încurajare pentru tinerii artişti şi editorii interesaţi de acest domeniu - şi un semn pentru publicul francez că România va fi tot mai prezentă pe scena internaţională a benzii desenate.
***
MATEI VIȘNIECFără îndoială, capitala literaturii române se mută pentru cinci zile, între 21 şi 25 martie, la Paris. Este plin de simboluri acest statut pe care literatura română îl are acum ca invitat de onoare la această a 33-a ediţie a Salonului Cărţii de la Paris, pentru că Oraşul Luminilor face pare din matricea însăşi a literaturii române moderne…
Cei 27 de scriitori invitaţi în mod oficial reprezintă practic toate generaţiile literare din România, precum şi toate genurile literare, de la roman la poezie, de la teatru la eseu (şi nu au fost uitate nici benzile desenate). Lor li se adaugă alte nume, la iniţiativa Ministerului Culturii şi a Institutului Cultural Român, deci putem spune că atît literatura română, cît şi cultura română vor fi reprezentate la Paris în marea lor diversitate, sub toate unghiurile şi sensibilităţile, de la generaţia anilor 60 care a contribuit la “dezgheţul literar” în România pînă la cei mai tineri creatori născuţi la ora la care se prăbuşea comunismul în ţara noastră.
Am constatat că în jur de 70 de evenimente sunt programate în cursul celor patru zile cît va dura Salonul de Carte: dezbateri pe teme de o mare diversitate, lecturi publice, prezentări de carte, sesiuni de autografe, expoziţii... Iar mediatizarea acestui eveniment este deja pe măsura importanţei sale: de exemplu principalele reviste literare din Franţa, Lire şi Le Magazine littéraire, au publicat deja dosare substanţiale despre literatura română, ca şi revista bibliotecarilor francezi Bibliothèque(s). De reţinut că postul de radio unde lucrez eu, RFI Roumanie, va transmite în respectivele zile chiar din pavilionul expoziţional de la Porte de Versailles din Paris.
Din toate punctele de vedere, statutul de invitat de onoare pe care îl are literatura română la actuala ediţie a Salonului de Carte de la Paris reprezintă o enormă şansă pentru România şi pentru creatorii ei. O şansă pentru ameliorarea imaginii României în primul rînd. Trebuie remarcat de asemenea faptul că Franţa recunoaşte de fapt implicit, prin invitaţia formulată, valoarea creativităţii româneşti. După marile succesele ale filmului românesc, după unele mari succese ale unor artişti plastici români (precum Mircea Cantor, care a obţinut acum doi ani prestigiosul Premiu Duchamp), este rîndul literaturii contemporane să obţină o recunoaştere europeană şi internaţională. Sigur, România i-a dat deja, în peisajul literaturii franceze şi universale, pe Tristan Tzara, pe Panaït Istrati, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Eugène Ionensco, pe Virgil Ghiorghiu, pe Gherasim Luca sau pe Benjamin Fondane. Aceste nume sunt deja fixate pe firmamentul memoriei literare, ele au intrat în circuitul valorilor universale precum şi al francofoniei întrucît unii au scris în limba franceză. Era însă momentul ca noile generaţii de scriitori să fie recunoscute în Franţa şi pe plan european, era momentul ca dinamismul şi vigoarea literelor româneşti să fie redescoperite.
Practic, 50 de ani de literatură românească şi de luptă literară se deplasează acum la Salonul de Carte de la Paris. Pentru că evantaiul propunerilor este extrem de larg, de la acele cărţi care ţineau, în anii comunismului, de rezistenţa culturală, pînă la noile romane scrise după 1989 şi în care România este radiografiată în contextul noilor probleme cu care se confruntă pe drumul democraţiei şi al integrării europene.
Mi s-a părut de asemenea foarte inspirat acest logo propus de Institutul Cultural Român: "La Roumanie se livre". Un joc de cuvinte care nu poate decît onora francofilia românească. "Livre" înseamnă “carte”, dar “se livrer” înseamnă “a se da”, “chiar a se preda”... Şi este adevărat că într-un fel România se va “oferi”, se va deschide în toate dimensiunile ei culturale, se va lăsa “decorticată" pe toate feţele şi va fi prezentă de fapt sub lumina reflectoarelor cu toate problemele ei, cu toate complexele ei, cu toate angoase ei existenţiale, precum şi cu ambiţiile şi frustrările ei. Într-un fel, România este invitată să se aşeze, prin mesagerii ei care vor fi scriitorii, pe marele divan al psihanalizei colective. Dezbaterile anunţate vor radiografia de fapt istoria României de dinainte şi de după căderea comunismului, cu toate crizele ei, cu toate succesele şi eşecurile ei... Dintre toate “crizele” pe care le are de gestionat, însă, cea mai importantă este, după părerea mea, cea a viitorului.
Există o incertitudine a României în faţa viitorului, în ciuda integrării sale europene şi a adoptării modelului democratic. Ori, iată, această descindere la Paris este o bună ocazie şi pentru abordarea acestui subiect: sunt pregătiţi românii să devină efectiv europeni sau se vor lăsa roşi de microbul corupţiei şi vor regresa istoric în ciuda şansei pe care o au...
"La langue, ultime liberté" – iată cum sună una dintre dezbaterile programate la Salonul Cărţii. Titlu extrem de incitant. Da, ne putem întreba dacă nu cumva, uneori, limba (şi literatura) sunt ultimul spaţiu de libertate şi de inteligenţă într-un context în care frustrările se adună vertiginos, libertatea nu se transformă în civilizaţie, clasa politică deraiază, tinerii nu mai cred în ceea ce le spune şcoala şi mai ales nu cred în autoritatea morală a adulţilor… Da, cînd toţi aceşti nori negri se adună pe cerul unei societăţi, nu rămîn oare limba, cuvîntul, literatura drept ultim refugiu?
În franceză, “livrer une bataille” înseamnă „a se angaja într-o bătălie”. Ori, România va face şi acest lucru la Salonul Cărţii: se va angaja într-o bătălie pentru ameliorarea imaginii sale. Va lupta pentru a fi recunoscută şi ca un spaţiu de înaltă creativitate, nu doar ca o regiune în criză din estul Europei care a trimis în străinătate 3 milioane de imigranţi, printre care mai multe zeci de mii de romi.
Această prezenţă a României la Salonul Cărţii de la Paris mai trebuie însă considerată şi un moment de bucurie şi sărbătoare. Este o ocazie pentru scriitorii români de a se bucura de statutul lor de invitaţi oficiali. Nu văd de ce această participare, ca şi toate dezbaterile prevăzute, nu s-ar putea face "dans la joie", adică pe un fond de sărbătoare culturală şi de bucurie. Nu au francezii expresia "se livrer à la joie"? Ceea ce înseamnnă „a se bucura”, „a se lăsa aspirat de bucurie”…
În definitiv, România are puţine ocazii de a străluci în străinătate. Iar această prezenţă la Salon este o bună ocazie şi contez pe un comportment demn al tuturor scriitorilor români (pentru că deseori românii au obiceiul de a se certa lamentabil în public)... Aş mai spune în încheierea acestor aserţiuni strict personale şi pentru care îmi asum răspunderea, că, în ultimii ani, cei care au înnobilat numele României în străinătate au fost în special artiştii (cineaştii, scriitorii, regizorii, videaştii, pictorii, muzicienii). Personal cred că numele acestor artişti au suscitat reacţii de respect în străinătate într-un grad mult mai mare decît numele oamenilor politici români. Şi îmi permit să le spun acestora din urmă că tăierea unor fonduri în domeniul culturii este o greşeală teribilă, care va sancţiona nu numai promovarea culturii române în străinătate, ci cultura pur şi simplu, adică baza identităţii româneşti.
Fragment dintr-un interviu care urmează să apară în numărul 3 (aprilie 2013) al revistei Romanian Book Review, editată de Institutul Cultural Român
***
NORMAN MANEAProfeţiile sunt riscante. Să sperăm că organizatorii au gândit cu atenţie masivă prezenţa românească.
Am fost prima dată la Salon du Livre în 1990, când mi-a apărut volumul "Le the de Proust" la Albin Michel. Era un moment de mare emoţie, imediat după prăbuşirea dictaturii în România. Acum ne aflăm la peste 20 ani de atunci, într-o cu totul altă situaţie. Literatura română se află, cred eu, într-o perioadă de mare efervescenţă creatoare şi editorial, iar noua generaţie de scriitori are o prezenţă de mare prospeţime şi de reală anvergură. O situaţie incomparabil mai promiţătoare decât zbuciumata situaţie politică a ţării, confirmând, din nou, peste ani, vorbele lui George Enescu, care spunea că dacă viaţa politică ar fi la noi la nivelul vieţii artistice am fi una dintre cele mai fericite ţări.Din punct de vedere strict personal, volumul din 1990 a fost urmat de alte 7 traduceri în franceză iar autorul a fost onorat de înalte distincţii franceze, cum ar fi Premiul Medicis Etranger şi titlul de Commandeur dans l'Ordre des Arts et des Lettres.
Mă bucur şi de faptul că prestigioasa editură Seuil a tipărit, chiar în luna martie a acestui an, volumul meu de eseuri La cinquieme impossibilite.
N-ar mai urma decât ca primăvara pariziană să nu ne dezamăgească, iar reîntâlnirea cu colegii din ţară să fie şi ea primăvăratecă.
***
FLORINA ILISEste un eveniment foarte important pentru literatura română. Pe de-o parte, cred că ne aduce un spor de vizibilitate, atât în cadrul evenimentelor organizate în Salon, cât şi în afara lui prin, de pildă, numerele speciale dedicate literaturii române de reviste ca Magazine Littéraire sau Lire. Este o şansă ca editurile franceze să se intereseze de autorii români pe care sunt convinsă că vor începe să-i publice sau, cele care au făcut-o deja, să continue s-o facă şi mai susţinut. Pe de altă parte, cred însă că mai important este ceea ce aducem noi înşine Salonului şi, mai ales, cum vom reuşi să facem ca literatura noastră să fie, cu acest prilej special, cât mai bine pusă în valoare. Literatura română care va fi prezentă la Salon nu este cu nimic mai prejos decât literatura europeană de astăzi, doar că, datorită condiţiilor ştiute, e mai puţin exportată în spaţiul cultural european. Salon du Livre aduce literatura română în prim plan şi-i oferă şansa să se prezinte ca o literatură autentică şi valoroasă. Restul depinde de traducători, de editori şi, mai ales, de sprijinul unor instituţii româneşti care să investească în proiecte editoriale, mai precis, de ceea ce urmează după Salon...
Este o onoare pentru mine să fiu prezentă la Salon du livre. Voi participa cu romanul La croisade des enfants (Editions Des Syrtes), roman apărut cu sprijinul Institutului Cultural Român, în traducerea lui Marily Le Nir. Romanul meu a fost premiat în Franţa în 2010 de către publicaţia Courrier International. Cu publicul francez m-am mai întâlnit în câteva rânduri şi pot spune că e un public de calitate, cu gust, care iubeşte literatura bună. Nu ştiu, însă, cât timp vor avea cititorii francezi să participe la întâlnirile şi dezbaterile programate la Salon, ca să afle mai multe despre literatura română, dar, cu siguranţă, unii dintre ei vor pleca acasă cu cel puţin o carte a unui autor român de care va fi auzit la târg...
***
EUGEN URICARUO şansă. Depinde numai de partea română cum va fi ea folosită.
O ocazie de a-l cunoaşte pe editorul, dar şi pe redactorul cărţilor mele publicate în Franţa, precum şi un prilej de a ma întâlni cu o realitate culturală care are o mare putere de atracţie. Cât despre "spectacolul lumii", acesta va fi destul de interesant. Poate chiar şi amuzant.
***
RADU ALDULESCUSubscriu ideii intens vehiculate în presa culturală de dată recentă, că participarea României ca invitată de onoare la ediţia din acest an a Salonului Cărţii de la Paris va însemna o şansă inestimabilă pentru promovarea literaturii române în Occident. Cultura română are nevoie ca de aer de această şansă şi de fructificarea ei. În pofida tonului optimist-festivit-diplomatic impus de evenimentul în discuţie, îmi permit să atrag atenţia că promovarea literaturii române în străinătate, a fost şi continuă să fie o zonă dureroasă. Dintre ţările Estului fost comunist, România este printre ultimele ca reprezentare pe piaţa occidentală de carte – o poziţie în bună măsură nemeritată, care ţine aproape exclusiv de carenţele de promovare a autorilor români valoroşi în străinătate, care sunt, la o adică, o prelungire a carenţelor de promovare din interiorul graniţelor. Personal, trag nădejde că participarea României ca invitat de onoare la Salon du Livre va da un impuls decisiv în reconsiderarea şi eficientizarea strategiilor de promovare a autorilor români cu adevărat valoroşi, capabili să capteze cititorul occidental format la şcoala marii literaturi. Avem acest gen de autori începând chiar cu clasicii: Creangă, Rebreanu, Slavici, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, Max Blecher, continuând cu primii postbelici: Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, autori extrem de valoroşi, competitivi. Există apoi autorii numiţi şaizecişti-şaptezecişti, precum C. Ţoiu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Eugen Uricaru şi nu mai spun de autorii afirmaţi după 1990, care n-au fost încă selectaţi şi valorizaţi în traduceri ca să se poată afirma în Occident. Există de asemenea poeţii – poezia românească este una dintre cele mai valoaroase din Europa şi-şi aşteaptă nişte traducători pe măsură. Literatura română, aşadar, are un potenţial enorm, care aşteaptă să fie descătuşat prin manifestări şi evenimente precum Salon du Livre. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Sunt într-o situaţie inedită faţă de alţi autori români prezenţi la Salon du Livre, traduşi şi apăruţi la diverse edituri din Franţa, în sensul că romanul meu „Amantul Colivăresei”, apărut la editura Syrtes, a fost tipărit în România în prima ediţie în urmă cu optsprezece ani. Atunci, în 1995, a apărut şi o recenzie elogioasă în „Le Monde du Livre” semnată de Edgar Reichman, iar editura Nemira a fost contactată de traducătorul Alain Paruiilt, care şi-a exprimat dorinţa de a traduce romanul. Demersurile pornite atunci s-au sistat însă numaidecât. Probabil că altele erau atunci priorităţile de promovare a literaturii române... Anul acesta abia, la douăzeci de ani de la debutul din 1993 cu „Sonata pentru acordeon” şi după opt romane apărute în una, două sau trei ediţii, care s-au bucurat de o bună receptare critică, am apărut în sfârşit cu un prim roman la o editură din Franţa, graţie sprijinului financiar al I.C.R.-ului. Participarea mea la Salon du Livre va fi un bun precedent şi o spargere a gheţii traducerilor, căci tot anul acesta şi tot cu sprijinul financiar al I.C.R.-ului îmi va apărea un roman la o editură din Italia. Îmi apărea, de asemenea, un roman în Ungaria, sponsorizat din fonduri europene de la Bruxelles. Aceste apariţii în străinătate, centrate în jurul participării mele la Salon du Livre, vor însemna pentru mine un moment al adevărului, în sensul că în viitorul apropiat voi avea o edificare asupra felului cum sunt receptate romanele mele traduse în limbi de circulaţie. Vor lua totodată notă de această receptare şi cei care au investit în promovarea mea şi vor acţiona în consecinţă. Cred că finanţarea traducerilor este un prim imbold necesar, după care autorul beneficiar al sprijinului trebuie într-un fel sau altul, prin succesul de public sau de critică sau prin premiile primite, să devină rentabil pentru editură, aşa încât aceasta să nu mai aibă nevoie de sprijin financiar pentru publicare. Acesta ar fi unul din criteriile promovării literaturii române în străinătate, care cred că se va impune de la sine în urma participării României la ediţia din acest an la Salon du Livre.
***
LINDA MARIA BAROSÎn 2003, când am tradus şi publicat în Franţa volumul O viziune a sentimentelor de Nichita Stănescu, autor absolut necunoscut la acea vreme de publicul de aici, nu puteam să-mi imaginez că, doar zece ani mai târziu, România avea să fie invitată de onoare a Salonului de carte de la Paris. Mi-am propus totuşi, atât în calitate de traducătoare, cât şi în calitate de agent literar, să promovez diferiţi autori români a căror poezie este, în sine, o forţă portantă a literaturii noastre contemporane. Cu atât mai mult cu cât traducerile poetice erau atât de rare... Am publicat astfel, în Franţa sau în alte ţări de limbă franceză, mai multe traduceri: s-au adunat, până în 2012, 13 cărţi, 4 dosare de poezie, precum şi nenumărate grupaje de versuri sau, cu alte cuvinte, peste 80 de autori români. Mă refer aici doar la limba franceză, fiindcă, altfel, mă apropii de 30 de cărţi...
Iar în momentul în care am aflat că literatura română va fi sărbătorită la Salonul de carte, mi-am spus că un eveniment de o asemenea anvergură poate să permită un adevărat desant al poeziei noastre în spaţiul francez. Un desant care să sublinieze faptul că traducerea este, aşa cum afirmam într-un interviu publicat de noua revistă a Institutului Cultural Român – Romanian Book Review –, o luare de poziţie faţă de lacunele literare multiple care caracterizează sfera traducerilor din limba română! Şi, mai ales, un desant care să demonteze afirmaţiile tuturor celor care, într-o perfectă necunoştinţă de cauză, susţin cu îndârjire că poezia nu prezintă niciun interes pentru publicul francez şi că, prin urmare, editorii nu sunt absolut deloc interesaţi de volumele de versuri scrise de autorii români, autori care – se înţelege de la sine – trebuie lăsaţi de-o parte... Astăzi, când mai sunt doar două săptămâni până la deschiderea Salonului, este evident că, după cum spunea foarte bine Nichita, nu mor caii când vor câinii... Din contră!
Alături de publicaţiile menţionate anterior, vor fi prezente la Salonul de carte de la Paris, 5 noi traduceri pe care le-am realizat special pentru această manifestare: 3 antologii – L’Apocalypse selon Marta de Marta Petreu (Éditions Caractères), Je guéris avec ma langue de Floarea Ţuţuianu (Éditions Caractères), Anthologie de la poésie roumaine contemporaine. 1990-2013 (13 poeţi, Tracus Arte) – şi 2 dosare de poezie, primul (8 autori) apărut în revista Bacchanales şi cel de-al doilea (20 de autori), în revista La Traductière.
Mai multe detalii privind aceste apariţii editoriale sunt disponibile la adresa:
http://www.lindamariabaros.fr/Linda_Maria_Baros_Salonul_de_carte_Paris_2013.html
În acelaşi timp, vor fi, bineînţeles, prezente şi cele trei volume de versuri pe care le-am publicat, în calitate de autoare de data aceasta, la editura franceză Cheyne: Le Livre de signes et d’ombres (Premiul pentru Vocaţie Poetică, 2004), La Maison en lames de rasoir (2006, reeditare 2008) – carte căreia i-a fost decernat prestigiosul Premiu Apollinaire, cea mai importantă distincţie poetică din Franţa –, precum şi L’Autoroute A4 et autres poèmes (2009).
***
LUCIA VERONAPrezenţa României ca invitat de onoare la Salon du Livre 2013 este, fără îndoială, un eveniment major, dar rezultatele se vor vedea în timp. Nu ştiu dacă Salonul va aduce literaturii române altceva decât, timp de patru zile, o mai bună vizibilitate, ceea ce deja nu e puţin. Va duce asta la creşterea numărului de cărţi româneşti pe rafturile librăriilor franceze? Ar fi excelent, mai ales dacă aceste cărţi ar avea succes, adică ar fi cumpărate şi citite de foarte mulţi francezi. Dar Salonul este - pentru scriitorii şi editorii români, pentru autorităţile culturale din România - şi o şansă de maturizare, de ieşire dintr-un anume provincialism care s-a dovedit păgubos, şansa de a înţelege că, ne place sau nu, cartea este o marfă, iar măsura succesului este raportul dintre cerere şi ofertă. Cîteva semne că acest adevăr neplăcut e pe cale de a fi înţeles la Bucureşti au apărut deja - sunt invitaţi mai mulţi prozatori decât poeţi (pentru că, vai, poezia nu e o marfă vandabilă!), se acordă o oarecare atenţie dramaturgilor (cartea de teatru nu e nici ea prea vandabilă, dar o piesă publicată are şansa de a ajunge la profesionişti ai scenei - regizori, actori - care o pot, apoi, prezenta marelui public), în fine, nu sunt omise cărţile SF şi mystery&thriller, considerate „minore” de către critici, dar atrăgătoare pentru publicul larg (la noi şi peste tot în lume).
Invitaţia mă onorează, mai ales pentru că am şansa de a participa, în cadrul Salonului, la două dezbateri care se anunţă foarte interesante. În plus, în afara Salonului, dar nu fără legătură, voi participa, alături de alţi dramaturgi români, la lansarea, într-un teatru din Montmartre, a unei colecţii de piese româneşti traduse în franceză şi publicate de editura Tritonic Books International. De aici până la o mai mare prezenţă pe scenele franceze a dramaturgilor români este însă cale lungă. Voi avea şi cîteva întîlniri cu editori francezi; nu-mi fac mari iluzii, deşi nu se ştie de unde sare iepurele. Privesc, deci, Salon du Livre, cu un optimism bine temperat; sper, totuşi, că va însemna, pentru mine, mai mult decît pretextul unei excursii la Paris...
***
VALENTIN NICOLAUParticiparea României în calitate de invitat special la ediția din acest an a Salonului de Carte de la Paris înseamnă, desigur, o expunere necesară a literaturii noastre în cadrul unei manifestări ample, care se bucură de mare notorietate. Literatura română de azi merită cunoscută. Diversă, provocatoare, cu mărcile ei singulare și cu semnele de sincronizare cu ce se întâmplă în literatura din alte spații, ea are nevoie de dialog în epoca multiculturalismului. Și oferă multe voci autentice, exact ce-i trebuie unei lumi care vorbește pe mai multe voci.
Dincolo de a fi un privilegiu, participarea la Salon de Livre este pentru mine o plăcere. Plăcerea de a face parte dintr-un grup alcătuit din identități variate, care, împreună, configurează identitatea unei Românii necunoscute, victimă a clișeelor de percepție. Plus plăcerea de a intra în contact cu oameni de carte pasionați și profesioniști, la vremuri când cartea și cititul stau sub semnul unui viitor imprevizibil. Ceea ce, desigur, face parte din farmecul lor.
***
VIRGIL TĂNASETrebuie ştiut că Salonul cărţii de la Paris (ca şi Târgul de carte de la Frankfurt şi ca toate manifestările de acest fel din Occident) este o operaţie pur comercială.
Ceea ce, în sistemul economic capitalist (pe care România l-a adoptat şi care nu pare a fi discutat acum), este de-o importanţă capitală pentru ceea ce urmărim (sper), anume dreptul nostru de a exista ca limbă, popor şi cultură într-o structură europeană, care, prin natura ei, tinde să distrugă limba, poporul şi cultura ţărilor mici. Salonul cărţii de la Paris este de-o importanţă capitală pentru noi, pentru că nimeni în Franţa (în Occident), nici măcar cel mai inteligent şi mai generos editor (afară doar de cineva care ar vrea să se sinucidă economic), nu va publica un scriitor român pentru că, să presupunem, ar fi luat premiul Nobel, ci numai pentru că un asemenea premiu poate (nu întotdeauna) spori vânzările şi beneficiile.
Bătălia noastră nu este de a convinge editorii să ne publice (ajutaţi de subvenţii diverse, româneşti şi franceze, aceştia publică regulat destui scriitori români - ale căror cărţi rămân nevândute)… Bătălia noastră este de a câştiga publicul larg (oh, nu atât de larg pe cât s-ar crede: zece mii de exemplare vândute e deja un început de succes). Vânzările sporite incită editorii să promoţioneze cărţile publicate (contribuţia financiară română ar trebui să ajute deopotrivă publicarea unei cărţi şi campania publicitară - în pierdere fireşte). Presa se supune acestei tendinţe şi se poate astfel, printr-un efect „bulgăre de zăpadă”, atinge masa critică de care avem nevoie ca să ne impunem (pe care e pe cale s-o atingă cinematograful românesc ademenit însă, mi se pare, într-un fel de realism socialist pe invers, care slujeşte tocmai cauza celor care vor dizolvarea noastră într-o a-cultură dominantă).
Ori pentru a câştiga publicul cumpărător, către care Salonul cărţii de la Paris este o cale privilegiată, ne trebuie o „diferenţă specifică” vizibilă. Nu vom câştiga cu numărul (cărţilor traduse, autorilor prezenţi), ci cu o literatură pe de o parte originală în contextul european (zic „literatură” şi nu un scriitor sau altul: ca să se impună aici, artiştii trebuie să fie purtaţi de un curent, care devine o modă: „romanul sud-american”, „afişul polonez”, „literatura poliţistă suedeză”, etc. - această remarcă e relativă, recunosc); pe de alta, această literatură trebuie să fie accesibilă unui public relativ larg. Logica acestui demers nu are nimic de-a face cu valorile naţionale (nici cu valorile în sine, de altfel) şi autori de primă importanţă pe plan naţional pot fi gloanţe oarbe în cadrul acestui salon (poeţii, din păcate: în Franţa nu se citeşte poezie – nici teatru de altfel – şi excelenţa poeziei româneşti – de ieri şi de azi – este invizibilă aici). Mi-aş permite să amintesc că-n discuţiile juriului de literatură europeană din care fac parte n-am reuşit să impun niciunul din scriitorii români ajunşi în discuţia finală (ultimele patru-cinci cărţi dintre care se alege câştigătorul) reproşându-li-se când o scriitură banală, asemănătoare cu a altor zece autori europeni la fel de buni (cum să alegi între ei?), când lipsa de „bătaie lungă” (umor regional), când, în fine, o scriitură prea derutantă (Ţepeneag) care riscă să „discrediteze” premiul în ochii cititorilor „de rând” dintre care prea puţini, vai!, sunt dispuşi să se lase călăuziţi pe cărările anevoioase ale unei literaturi acrobatice.
Încă o dată, nu trebuiesc confundate obiectivele: prezenţa României ca invitată la Salonul cărţii de la Paris este o oportunitate politică. Ea nu va aduce niciun dram de prestigiu (cel puţin aici) scriitorilor care nu-l au deja (presupunând c-ar avea nevoie de aşa ceva). Ea poate, în schimb, sluji colectivităţii naţionale - şi strategia de adoptat e şi ea politică. Dar atingem aici o problemă gravă şi de fond care traversează cultura română de aproape două sute de ani: operele funcţionează ca atare doar în cadrul unei culturi naţionale şi, în afara acesteia, ele devin altceva – ce anume? discuţia nu-şi are locul aici. Sper, personal, ca experienţa acestui salon să-i convingă pe unii şi pe alţii că difuzarea culturii române în străinătate este o activitate politică specifică, cu un obiectiv diferit de cel al culturii naţionale, o luptă care se duce cu mijloace apropriate, pe termen lung - şi, îndrăznesc s-o spun, cu oameni de cultură şi nu cu „mediatori culturali” şi alţi diferiţi specialişti în marketing, convinşi că actul cultural se exportă ca săpunul de rufe (care, acesta, e adevărat, spală „la fel de alb”, cum ar spune Jacques Séguéla, în ţară şi în străinătate - nu e cazul cărţilor de literatură).
De mai bine de douăzeci de ani n-am mai călcat la acest salon (simplu eveniment comercial) afară doar din obligaţie profesională, ca director al ICR-ului de la Paris - şi nu voi fi acum, acolo, decât ca semn (de mică importanţă, dar nu singurul, de unde interesul acestei prezenţe) în măsură să indice că cititorul francez şi-a apropriat deja câţiva autori români, ceea ce poate deschide curiozitatea altora - care cititori francezi, fie spus în treacăt, nu au cărţile fundamentale capabile să le ofere reperele necesare pentru ca o carte românească să nu fie uitată de îndată ce a fost lăsată din mână. Când cărţile se acumulează, dacă vrem să le păstrăm, avem nevoie de rafturile unei biblioteci unde să le putem rândui. Politica de difuzare culturală românească nu s-a preocupat până acum să ofere asemenea „mòbile esenţiale”: cărţi de istorie, de istoria literaturii, de artă românească, etc. scrise (eventual) la comandă pentru străinătate şi cu menirea deliberată, pe de o parte, de a da cititorului străin relieful precis, ordonat, al culturii noastre, prezentat dintr-o perspectivă europeană (Carpaţii ca parte specifică a lanţului alpino-carpatic); pe de alta, de a-i stârni cititorului străin curiozitatea către ceea ce nu poate găsi niciunde aiurea. E halucinant cum autorităţile culturale româneşti, înainte de-a subvenţiona traducerea fără sorţi de izbândă a atâtor poeţi (indiferent de calitatea lor), nu s-au străduit în primul rând, întru folosul nostru al tuturora, să recupereze valorile deja omologate (cum au ştiut a o face, călcându-şi probabil pe inimă, autorităţile comuniste instituind Festivalul Enescu). Aproape nimeni în Franţa nu ştie că Ionescu şi Cioran (vag străini, de undeva de prin est) şi-au început cariera în România (de ce nu înscriem în circuitul teatral parizian sala de teatru a Ambasadei dând-i numele Eugen Ionescu şi inaugurând-o cu prima versiune, scrisă în româneşte, a Cântăreţei chele, „Englezeşte fără profesor”?); nimeni în Franţa nu ştie că Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache, Radu Lupu sau Clara Haskill, ale căror discuri fac autoritate, vin tot de-acolo. Idem în ceea ce-l priveşte pe Panait Istrati. Ce-am făcut ca să exploatăm întru folosul culturii noastre faptul că una dintre cele mai prestigioase săli de teatru pariziene poartă numele Elvirei Popescu (oricare ar fi părerea noastră despre talentul acesteia)? Cine ştie că grupul de statui monumentale din parcul Primăriei de la Grenoble este opera lui George Apostu? Dar de ce să ne mirăm din moment ce nimeni - subliniez nimeni! - nu ştie că „bojdeuca” lipită de Beaubourg, buricul artistic al artei moderne pariziene, este atelierul lui Brâncuşi şi că acesta era român. Făcut-am ceva, din punct de vedere instituţional, din punctul de vedere al unei politici voluntare de difuzare culturală ca să împingem înainte coloşii (pe care nici măcar nu-i nevoie să-i supradimensionăm) prin mijlocirea cărora putem să ne facem văzuţi, respectaţi şi, poate, doriţi?
Pe scurt, voi profita de faptul că România este oaspete de onoare a Salonului cărţii din acest an ca să-mi alătur numele celor care cred în limba şi în cultura română - de care, deşi obligat de circumstanţe să scriu în franceză, nu m-am înstrăinat nicio clipă.
***
EMIL MLADIN...Irepetabila poveste... Nu ştiu de ce mi se pare că prezenţa României ca invitat de onoare la Salon du livre 2013 nu este decât un semn al integrării Europei în ea însăşi.
Pentru orgoliul meu de scriitor, participarea la Salon du livre nu înseamnă neapărat o confirmare personală, cât o recunoaştere a statutului de scriitor român.
***
DINU FLĂMÂNDLiteratura românească pusă la loc de cinste (de fapt, creația scrisă românească, în sens mai larg)…văd deja afișe mari prin Paris cu acest anunț și-mi aduc aminte că în urmă cu peste două decenii nimeni nu putea nici visa la așa ceva. Vestitul Salon se ținea pe atunci la Grand Pallais, România nu era nici pe hărțile meteorologice, dacă mi se permite să mă autocitez, cu un vers pe are mi l-a vârât în buzunar sentimentul de amărăciune ce mă cuprinsese la primul meu contact cu această uluitoare demonstrație de putere pe care ți-o inspiră parizianul Le Salon du Livre. Puterea unei forțe, totuși, plăpânde, în raport cu desfășurarea de batalioane publicitare de care beneficiază comerțul cu tot felul de alte bunuri de consum, dar reală forță de impact, în această țară unde, spre cinstea lor, rămân încă atâția oameni care se bat să nu fie transformate toate librariile în buticuri de modă și să nu fie tipărită numai literatură de gară sau maculatură literară gata mestecată, pentru confortul consumerist al celor pe care absența cărții îi imbecilizează perfid.
Un subtitlu poate și mai pertinent al prezenței noastre ca invitați de onoare sună astfel: La Roumanie se livre, joc de cuvinte tipic francez prin care se înțelege că aducem cărti dar și că ne deschidem sufletul. Cu deschiderea sufletească e și nu e prea complicat, dar de asta se ocupă literatura; dar cu adusul cărților românești e o intreagă problemă. Încă sunt prea puține traduceri în franceză și în general în limbile de circulație, din literatura noastră modernă și contemporană. Așa că prezența noastră la Salon trebuie văzută mai mult ca o încurajare pentru viitor, decât un desant de carte care să cucerească repede librăriile de pe mai multe meridiane. Ce vreau să spun: în competiția pentru fixarea unei imagini de țară, de care profită apoi si comerțul, și politica și fiecare român în parte, constatând că e întâmpinat cu simpatie și nu cu prejudecăți, o strategie coerentă pentru susținerea unui vast program de traduceri în toate limbile de circulație ocupă primele două capitole urgente! Trebuie să facem mult mai mult și mai bine ca să ne facem cunoscuți cu ceea ce ne reprezintă și ne avantajeză. Banii investiți în asemenea programe, relativ puțini, dar care trebuie să fie utilizați metodic, ne pot aduce beneficii înmiite și realul prestigiu după care ne arde buza.
Sunt bucuros, firește, să văd cărțile scriitorilor români, deci și câteva titluri de ale mele, în franceză, pe mult râvnitele mese de la pavilionul central și la ședințele de semnături de autografe unde flash-urile fotografilor te orbesc; sunt bucuros mai cu seamă pentru cei tineri, unii dintre ei născuți cu fabulosul noroc de a fi proiectați pe marea scena imediat după ce abia au debutat. Dar eu nu uit că nu la saloane de carte, fie ele și internaționale, și nici la sesiunile de autografe se scriu cărțile, ci în imperiul singurătății creative, de unde scriitorul nici nu prea ar trebui să iasă prea des, lăsând să-l reprezinte doar cărțile sale. Literatura de astăzi a României, ca să mă refer doar la acest segment, este vie și chiar derutant de nouă, în căutările ei identitare. Dar nu cred că ar fi înflorit deja cu toată vigoarea pe care și-o caută după ieșirea din bezna totalitară, ceea ce și explică, poate, anumite reticențe, ezitări, semne de întrebare cu care o tratează marile edituri, inclusiv agregatele internaționale care ventilează cartea prin lume. Va trebui să oferim mult mai mult, să ajungem la diversitatea și intensitatea pe care le stăpânește deja un alt limbaj românesc, cel al cinematografiei.
***
IOANA DRĂGANPână la această ediție, în care literatura română are rolul principal în uriașa și strălucitoare reprezentație mondială care este Salonul Cărții de la Paris, am avut prilejul de două ori (în 1999 și în 2004) să asist la roluri modeste pe care, din varii motive, le-a avut de interpretat standul național de carte al țării noastre. Spre deosebire de alte țări comparabile cu România, prezența noastră era foarte cenușie pe covorul roșu de la Porte de Versailles. Standul era, în general, sărăcăcios, lansările la stand nu se deosebeau prin nimic de cele autohtone, publicul, format la rândul lui din câțiva români de la Paris, nu se lăsa entuziasmat, traducerile erau sporadice și cam totul lăsa impresia unei participări formale. Atât de departe de standardele cu care operau alte țări, pentru a nu mai aminti masiva prezență a țărilor invitate de onoare, respectiv scriitorii din Québec, la ediția din 1999, ori literatura chineză, în 2004. Mi-aduc aminte că atunci, împreună cu alți scriitori, precum Dumitru Țepeneag și Eugen Uricaru, încercam un efort de imaginație despre ce ar însemna pentru România obținerea statutului de invitat de onoare.
La 10 ani de la acel dialog televizat, ”les lettres roumaines” se pregătesc să cucerească de pe această poziție invidiată Franța literară. Efortul bugetar al statului român este unul uriaș. Institutul Cultural Român și-a asumat această misiune, iar scriitorii români au șansa de a arăta nu numai că România este o țară profund francofonă, legată prin tradiție și afinități de marea cultură franceză, dar și că are o literatură română contemporană originală, fertilă și interesantă, aptă să ofere surprize incitante pretențiosului lector francez.
(Prezența la această ediție înseamnă pentru mine n.r.) O sărbătoare de neuitat, pentru a-l parafraza pe Hemingway. O mare emoție. Onoarea de a mă regăsi la Salon du Livre alături de mari scriitori ai literaturii române și oportunitatea (la care nu am avut acces până acum) de a avea o traducere în limba franceză pentru prozele mele.
***
ALEXANDRU CĂLINESCUUnele consecinţe benefice se pot observa de pe acum: mă gândesc, în primul rând, la finalizarea mai multor proiecte de traduceri din autori români, impulsionate – nu încape îndoială – de statutul acordat României la acest Salon. Ar mai fi şi faptul că cele două reviste literare franţuzeşti de largă circulaţie, Magazine Littéraire şi Lire, au consacrat – în numerele lor pe luna martie – pagini consistente literaturii române. La Salon vor fi prezente televiziunile, posturile de radio, ceea ce – iarăşi – ne va aduce un plus de vizibilitate. Important ar fi ca toate acestea să aibă şi urmări pe termen mai lung, să stimuleze interesul editorilor şi publicului din Franţa pentru autorii români, să faciliteze traducerile. E foarte greu să intri pe o piaţă literară atât de bogată şi diversificată cum e cea a Franţei, e încă şi mai greu să te menţii acolo.
Sunt, evident, bucuros că voi fi prezent la acest Salon, care prezintă pentru mine un interes deosebit şi datorită profesiei mele. Voi participa, printre altele, la o masă rotundă (axată pe două teme, cenzura şi exilul), într-o companie onorantă.
***
DĂNUŢ UNGUREANUEdiţia din acest an a Salon du Livre este nu numai o aprofundare a relaţiei României cu Europa culturală, ci şi unul dintre evenimentele (în ideea că vor fi cât mai multe) care poate şi trebuie să reabiliteze imaginea social-politică destul de şifonată la exterior, în orice caz percepută destul de nefavorabil.
Sunt onorat şi emoţionat că am privilegiul de a mă afla printre atâţia monştri sacri ai literelor româneşti, la un eveniment de o asemenea amploare. Pe de altă parte, mă voi strădui să realizez cât mai multe contacte care să mă ajute să-mi fac cunoscute scrierile.
***
BOGDAN SUCEAVĂCred că niciun autor nu se mai impune singur în vremurile noastre. Pentru a avea o oarecare șansă în mediul saturat de informație de azi, autorii de literatură scrisă în limba română au nevoie de expunere în mass-media în momente-cheie ale industriei editoriale. Ajută foarte mult când există continuitate în eforturile Ministerului Culturii, ale Institutului Cultural Român, ale diverselor programe românești, astfel încât, vreme de mai multe decenii, cultura română să poată propune sistematic pe plan internațional produse culturale bine realizate și bine prezentate. Sunt însumate, într-un astfel de moment cultural, eforturile unor autori care muncesc enorm, ale unei industrii editoriale care a crescut mult în profesionalismul cu care își pregătește cărțile (cel puțin asta am simțit eu, pe baza lucrului alături de echipele editoriale de la Polirom și de la Curtea Veche), ale unor traducători de o excelentă calitate (lucările mele au beneficiat de efortul depus de Dominique Ilea, pentru ediția franceză a romanului Venea din timpul diez, și, mai înainte, pentru alte traduceri, de Alistair Ian Blyth, Sean Cotter sau Éltető József) și nu în ultimul rând e nevoie de un efort diplomatic și administrativ inteligent pentru a aduce culturii române un moment de vizibilitate ca acesta. Cred că scala temporală pe care ar trebui să învățăm să ne proiectăm eforturile ar trebui să aibă ca unitate de măsură deceniul, pentru că avem o mare distanță de parcurs și multă muncă stă înaintea noastră. Din fericire, în anii din urmă, cinematografia românească a izbutit să schimbe anumite percepții asupra a ceea ce românii produc. Acest element mi se pare foarte promițător. De asemenea, câteva programe ale Institutului Cultural Român au reprezentat tot atâtea instrumente culturale utile care au permis literaturii române să călătorească. Mi-aș dori ca Salonul Cărții din acest an să reprezinte un moment de reflecție despre cum s-ar putea continua toate aceste eforturi importante, care pentru o vreme au fost bine direcționate. Mi-aș dori să se poată spune despre ediția 2013 a Salonului Cărții că a reprezentat un punct de turnură în felul în care cititorul interesat de literatură din Franța a început să perceapă literele românești. Am sentimentul că toți autorii care scriu în limba română și vor fi prezenți la Paris între 21 și 25 martie își vor conjuga eforturile în acest sens. Și nu e vorba doar de ei, pentru că, în spatele fiecărei cărți, există o poveste și un îndelungat efort al atâtor oameni care au făcut acest moment posibil.
Întrucât, din 1996, trăiesc în Statele Unite, mi se întâmplă să reprezint cultura română în fiecare zi. Atunci când am prezentat romanul Venea din timpul diez în fața unor cititori interesați de literatură, în diverse locuri din America de Nord, am câștigat o experiență importantă. Știu să descriu valori ale culturii noastre, care ar putea trezi interesul unui cititor, care și-ar dori să afle mai multe despre spațiul literar de limbă română. Poate ar fi fost o vreme când aș fi fost emoționat de participarea la un eveniment editorial precum Salonul Cărții de la Paris, dar, între timp, lucrurile s-au schimbat: am învățat să vorbesc despre literatură în termeni pragmatici. Știu care ne-ar putea fi speranța secretă și o amintesc aici: căutăm o confirmare că eforturile noastre literare, elaborate cu strădania orelor de singurătate și reflecție, admit o compatibilitate cu un discurs traductibil. Visăm în secret că putem ieși din cochilia unui destin local, căci limba noastră literară ne este casa. Sperăm că efortul celui care lucrează în bibliotecă ori, neștiut, retras într-un colț de lume, scriind într-un idiom minor, înspicat cu parfumul vechilor cazanii, poate ajunge să spună mult despre transformarea prin care a trecut întreaga lume în acești douăzeci de ani. E paradoxal: există oare vreo măsură a realității mai fidelă decât ficțiunea? Aceasta e speranța secretă pe care o nutrim atunci când prezentăm ceea ce ne interesează pe noi cel mai mult.
***
IOAN ES. POPFaptul că literatura română le este relativ puţin cunoscută cititorilor francezi se poate transforma într-un avantaj, tot aşa cum străinul care trecea pe vremuri printr-un sat stârnea curiozitatea avidă a tuturor membrilor comunităţii, fie şi pentru faptul că nu era de-al locului şi că purta o altfel de îmbrăcăminte decât aceştia.
Am participat în Franţa la trei evenimente care implicau poezia: o serie de trei lecturi la Paris şi în împrejurimile acestuia, alături de distinşii poeţi Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu şi Dinu Flămând; o săptămână de lecturi şi dialoguri la Festivalul „Les Voix de la Mediterranee”, desfăşurat la Lodeve, lângă Montpellier, unde am avut-o alături pe excelenta poetă şi traducătoare Linda Maria Baros; şi o lectură la sediul Institutului Cultural Român din Paris, cu prilejul apariţiei la Editura L’Oreille du Loup a volumului meu Sans issue/Fără ieşire. Cei enumeraţi mai sus pot confirma percepţia mea că poezia română de astăzi şi, în mod direct, poezia lor a avut un impact puternic la public. Sunt sigur că şi alţi scriitori români care au trăit o experienţă literară franceză au fost impresionaţi de atenţia care li s-a acordat. La Salon du Livre nu e nevoie să epatăm. Vom fi remarcaţi în mod natural şi vom lăsa amintiri frumoase.
(Prezența la această ediție înseamnă pentru mine n.r.) Marea onoare de a fi alături de mari scriitori români la un eveniment cu ei şi despre ei.
***
CONSTANTIN ABĂLUŢĂ Această ediţie a Salon du livre ar putea aduce o mai bună vizibilitate literaturii române, care are destule valori ocolite de editurile din străinătate. Mi s-a părut de bun augur faptul că la standul României va fi expusă (şi vândută) şi carte românească. Sunt mulţi români care vor vizita Salonul şi sunt sigur că se va face vânzare. Păcat că nu s-au reglementat aspectele administrative ca standul României să poata expune şi vinde şi cărţile apărute în Franţa, cele ale căror editori nu-şi permit să-şi rezerve un stand. Astfel, cartea mea Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, apărută la Editions du Cygne, va fi ca şi inexistentă. Se creează astfel o discrepanţă între marile şi micile edituri şi este defavorizată cartea şi autorul. Sper ca jocurile să nu fi fost încă încheiate şi să se îndrepte cumva această injustiţie. Este vorba mai ales de poeme şi de ciudata idee (comercială!?) după care poezia este considerată cenuşăreasă.
Pentru mine această invitaţie înseamnă o tardivă recunoaştere a meritelor francofone de poet şi traducător şi, în acelaşi timp, o reparaţie morală. Spun asta pentru că, atât în 2002, când mi s-a tipărit o carte în Franţa, cât, mai ales în 2007, când mi s-a editat antologia DOUZE POETES ROUMAINS, tradusă împreună cu Gérard Augustin, cu o prefaţă de Sorin Alexandrescu şi cuprinzând nume însemnate de poeţi români actuali (Nora Iuga, Gheorghe Grigurcu, George Almosnino, Constanţa Buzea, Ion Pop, Angela Marinescu, Nicolae Prelipceanu, Vasile Igna, Vasile Petre Fati, Adrian Popescu, Ion Mircea), Ed. L’Harmattan & Ex Ponto, 2007, nimeni nu s-a gândit să mă invite la Salonul Cărţii. Dar, conform sloganului la modă: Să gândim pozitiv! Mulţumesc celor ce m-au invitat şi mai târziu. Şi poate că voi mai face şi o altă antologie de poezie românească, dacă vreo editură din Franţa va fi interesată cât timp mai sunt în viaţă.
***
MARTA PETREUMă tem că trebuie să scriu cîteva banalităţi: participarea la un Salon de Carte, chiar şi în calitate de „România oaspete de onoare”, înseamnă doar o şansă, o uşă care s-a deschis – nu şi cîştigarea unui „concurs”. O cultură şi o literatură nu pot fi lansate „afară” numai prin asemenea evenimente excepţionale. România trebuie să îşi exporte cultura în mod constant, să fie tot timpul şi peste tot prezentă, pe toate pieţele importante de cultură, conform propriului său proiect cultural şi, trebuie s-o spun, pe cheltuiala proprie. Nu îmi fac iluzii şi nu cred că lumea ar avea nevoie de noi, piaţa culturală franceză este saturată de tot ce se întîmplă în Franţa însăşi şi în lume; dimpotrivă, ştiu că noi avem nevoie de lume, că noi avem o nevoie disperată să fim recunoscuţi din punctul de vedere al identităţii culturale, noi însemnînd România şi cultura românească.
Am fost, în urmă cu mulţi ani, în programul „Les Belles Étrangères”, finanţat şi conceput în întregime de Franţa. Şi acela a fost o uşă pe care Franţa a deschis-o pentru noi, o invitaţie să fim părtaşi la murmurul cultural al lumii contemporane. Dar a depins de noi ce s-a întîmplat după aceea. La începutul anilor 2000, în librăriile din Paris, în raftul de literatură românească erau numai cîte 2, 3 cărţi, Eliade, Ţepeneag, Virgil Tănase, Vona… uneori Dumitru Ţepeneag nici nu era pus la literatură română, ci la cea franceză, căci scria direct în franceză… Acum raftul e mai plin, stau aliniate cărţi de Sorescu, Rebreanu, Cărtărescu, Manea, Adameşteanu, Florina Ilis şi alţii. S-a întîmplat că am mers în ultimii ani, pentru probleme personale şi pe banii mei, mă grăbesc să spun, la Paris de mai multe ori, şi de fiecare dată am controlat rafturile de carte românească din marile librării: mi s-a părut că sîntem într-o situaţie ceva mai bună decît în urmă cu 10 ani, dar incomparabil inferioară faţă de culturi precum cea maghiară, cehă, poloneză... La fel, ţinînd cont de realitatea culturii româneşti extrem-contemporane, care se află într-o explozie de creaţie, ceea ce a exportat România este infim.
Ei, dacă după Salonul acesta de la Paris noi vom exporta în spaţiul de limbă franceză şi mai multe cărţi româneşti decît pînă acum, atunci şi numai atunci voi crede că Salonul a fost un succes şi că, într-adevăr, şi-a atins scopul. Pentru mine accentual stă pe continuitate şi pe viitor, nu pe evenimentul punctual al Salonului propriu-zis.
Trebuia să am două cărţi la Salon, un volum de poeme, L’Apocalypse selon Marta la Éditions Caractères, tradus de Linda Maria Baros, şi Notre maison, dans la plaine de l'Armageddon, roman tradus de Florica Courriol la Editura l’Âge d’Homme, dar, dintr-o încurcătură de care nu este nimeni vinovat, nu va fi decît volumul de poeme.
Marco Cugno, românistul italian, cu care am fost prietenă, îmi spunea, după cîte un eveniment cultural românesc reuşit din Italia, că, uite, la Torino nu se mai vorbeşte despre România numai ca despre ţara emigranţilor cu probleme, ci şi ca despre o ţară de cultură. Ca românist, el era foarte sensibil la onoarea externă a României. Poate că aşa va fi şi după acest Salon de Carte, n-o să se mai vorbească – o vreme – în Franţa despre România numai ca despre ţara care le-a adus o grămadă de emigranţi pe care trebuie să-i repatrieze cu cîţiva euro în buzunar, ci şi ca despre o ţară cu o cultură interesantă... Poate că noi, scriitorii şi editorii, o să mai spălăm cîteva pete de pe imaginea externă mereu mînjită a României.
***
BUJOR NEDELCOVICI
În urmă cu câțiva ani, când era Minstru al Culturii Ion Caramitru, am ținut un mic discurs în fața standului românesc în care îmi exprimam speranța că România va fi cândva invitată de onoare la Salon du livre de la Paris. Iată că visul meu s-a realizat după mai mulți ani. Va fi o bună ocazie pentru a face cunoscut publicului din lumea întreagă si editorilor care vor fi prezenți, că România face parte din patrimoniul cultural european și că înainte de '89 și după '90 în România au fost romancieri, eseiști, poeți, critici literari, filosofi, istorici de certă valoare și care merită să fie traduși și studiați de cât mai mulți editori și cititori.
Prezența mea la Salon du livre de la Paris va fi un bun prilej pentru a mă întâlni cu scriitorii care au plecat în exil înainte de '89 și de a cunoaște mai bine literatura ultimilor ani în care s-au afirmat mai mulți scriiitori de certă valoare și care au fost traduși în diverse limbi europene. O să particip la masa rotundă cu tema „La littérature migrante roumaine“. Pentru că eu aparțin literaturii de exil, o să mă opresc mai mult asupra acestui aspect.
***
DANIELA ZECA
Din fericire, suntem la mai bine de o sută de ani de la momentul în care un erudit ca Alexandru Odobescu ducea într-o valiză douăsprezece piese de aur masiv, la Universala de la Paris, ca să arate lumii câte ceva din comorile României. Calitatea de Invitat de Onoare, în 2013, la un eveniment internațional ca Salon du livre demonstrează ca ne-am păstrat șansa de a conta într-un cor european de voci și chiar nu ar trebui să ratăm ocazia de a ne face auziți.
Personal, mă îndrept spre Paris ca un prozator român cu viziune și conștiință transnaționale, care, trăind și scriind în fosta enclavă de Est, a privit continuu, fără complexe, spre contorsionările lumii globale și a avut ceva de spus.
- va urma -
Program (limba franceza) Program (limba română) Scriitori români la Salon du Livre 2013
