Institutul Cultural Român – Filiala Transilvania, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj, vă invită, joi, 21 martie, la ora 12.00, la o nouă ediţie a Reuniunii de primavară a doamnelor. Evenimentul va avea loc la sediul Filialei Cluj a USR, din str. Universităţii nr. 1.
În deschiderea evenimentului, va avea loc o conferinţă susţinută de Alina Pamfil: Homo legens (în ciclul Scriitorul în cetate). Despre scris, citit, cărţi noi şi proiecte de laborator vor vorbi ulterior scriitoarele: Elena Abrudan, Mariana Bojan, Hanna Bota, Codrina Bran, Doina Cetea, Iulia Cubleşan, Elisabeta Donca-Kirchmajer, Vera Ieremias, Mariana Istrate, Gabriela Lungu, Rodica Marian, Flavia Teoc. Moderatoare: Irina Petraş.
Seria de evenimente organizate în colaborare de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj şi ICR – Filiala Transilvania a debutat în 15 februarie 2013 (data inaugurării Filialei Transilvania a ICR) cu conferinţa Repere culturale transilvane, susţinută de Mircea Muthu şi va continua la începutul lunii aprilie cu răspunsul lui Ion Vartic la întrebarea Ce este arta?
Fragment din conferinţa lui Mircea Muthu Repere culturale transilvane
Când Perpessicius evoca ,,vatra de visuri milenare şi Canaan martirizat”, el metaforiza superb dar şi fixa în acelaşi timp, în linii de gravură, chipul spaţiului transilvan, aşa cum s-a perpetuat de altfel în memoria României reîntregite. Dimensiunile sale, reiterate periodic de la Bălcescu încoace şi caracterizate printr-o altă distribuire a accentelor în tabloul general a ceea ce s-a numit specific naţional configurează o Transilvanie emblematică, lipsită de osificările subiacente modelului şi, tocmai de aceea, circumscrierile ulterioare lui 1916 îşi păstrează nota de gravitate şi temperatura transmise de ,,rezervoriul de seriozitate“ cum numea Bariţ şi apoi Rebreanu ,,Ţara Ardealului”. În înfăţişarea de ansamblu a noului stat român, această lume, sublinia prin 1923 publicistul Octavian Goga, ,,aduce netăgăduit un aspect de mulţime mai occidentală, exigenţe culturale mai pozitive, o concepţie mai largă a libertăţilor cetăţeneşti şi o educaţie mai veche a spiritului de datorie” (Reabilitarea Ardealului). Astfel, reper constant în meditaţia intelectualului, vertebrând adesea mentalitatea nu numai culturală din ultimul secol, în sfârşit, spiritul localizat în interiorul arcului carpatic îşi consolidează prin statutul acceptat de vatră funcţia coezivă şi valoarea de exemplu. Cu ocazia sărbătoririi a două decenii de la Marea Unire, Vasile Băncilă, prietenul lui Blaga, preciza în 1938 că ,,sensul Ardealului în configuraţia sufletului românesc e un sens de tenacitate, pe de o parte, de practicism organic şi de metodism pe de altă parte (în Semnificaţia Ardealului). E adevărat, „spiritul ardelean constituie numai o componentă a marelui duh românesc dar, atenţiona într-un interviu din 1940 Rebreanu, cea mai preţioasă şi mai caracteristică”. Constatarea prozatorului, că ,,ardelenii au o concepţie despre viaţă mai aspră, mai adâncă, mai etică“, conduce la concluzia, încă decelabilă în praxisul Şcolii Ardelene, că ,,etnicismul nu e o povară în opera de artă, ci un spor de originalitate.” Meditaţia călinesciană din finalul Istoriei prelungeşte în fond rândurile de mai sus în tentativa de conceptualizare a specificului naţional. Românii din centru, de pildă, ,,sunt consultabili pentru nota specifică primordială.” Totalizările şi, concomitent, trăsăturile definitorii sunt reţinute pe ecranul conştiinţei receptoare în perioada interbelică mai ales, pregătită astfel să asigure continuitatea fertilă în perimetrul României Mari. Sentimentele, în forme atât de dramatice, de responsabilitate istorică, refuzul teatralităţii, împletirea romantismului etnografic cu cel folcloric şi distilarea acestuia în mesianismul cu rezonanţă de text sacru ce impregnează agorele eroice din Câmpia Libertăţii, conjugarea naţionalului cu socialul ,,ca una dintre cele mai însemnate manifestări istorice ale spiritului nostru civic,” aşa cum afirma Alexandru Lapedatu la discursul de recepţie al Academiei Române din 1923, realismul ,,poporan” manifestându-se bipolar în reprezentarea satului ritualizat, ca la George Coşbuc, dar şi a celui contemporan – Liviu Rebreanu –, alţii, ca Slavici şi Agârbiceanu efectuând ,,întregul circuit de la satul idilic la satul actual”, cum spunea Ion Breazu, scurtcircuitarea polilor amintiţi în arcul metafizic şi în imaginea satului atemporal din construcţia sistematică a lui Lucian Blaga, relaţia complementară dintre ,,poporan” şi preferinţa pentru clasicizare, obsesia instaurării Legii cu majusculă ca dreaptă recunoaştere a rânduielilor firii (Ovidiu Cotruş), ce argumentează profundul etnicism al producţiei artistice, toate acestea, legate între ele, alcătuiesc o forma mentis unitară şi pilduitoare prin consecvenţă. […]