5 august 2009
Autor: Sînziana Ravini
Comunismul fals – pe înţelesul copiilor
Se poate oare scrie o carte ce se adresează atât copiilor, cât şi adulţilor pe o temă atât de îngrozitoare cum a fost dictatura lui Ceauşescu în România? Artistul suedezo-român Ştefan Constantinescu ne demonstrează că se poate. Epoca de Aur pentru copii este în egală măsură o carte pop-up nostimă şi o carte de istorie serioasă. Constantinescu sfredeleşte în adâncurile comunismului ceauşist, fără a se deda nici la exagerări, nici la idealizări. Umorul lui e ca un cub de zahăr dizolvat, care „makes the medicin go down" (ajută ca medicamentul să alunece mai uşor pe gât).
Poate însă recenza o astfel de carte cineva care a copilărit în România acelor timpuri? Şi eu îi cântam imnuri lui Ceauşescu, la şcoală, în fiecare dimineaţă, ca să descopăr mai târziu, în Suedia, că trăiserăm într-o mare minciună. Nici nu ştiam cât de departe era varianta ceauşistă a comunismului de ideile marxiste despre desfiinţarea statului şi redistribuirea rezultatelor producţiei.
Tocmai cu această (ne)vinovăţie colectivă se ia în piept Constantinescu în cartea lui. O (ne)vinovăţie care îi aparţine în aceeaşi măsură Occidentului. Cum am putea altfel judeca faptul că Regina Elisabeta l-a înnobilat pe Ceauşescu, iar Franţa l-a decorat cu Legion d'honeur? În Suedia i s-a acordat Ordinul Serafimilor cu ocazia vizitei de stat din 1980. Abia când românii l-au dat jos în 1989 lumea internaţională a îndrăznit să reacţioneze.
Cartea lui Constantinescu te poartă într-o sinistră călătorie plină de nostalgie. Mă regăsesc în absolut tot. Cozile la alimente, lipsa curentului electric şi a apei calde. Teama de a fi trădat de vecini, monstruoasa arhitectură poststalinistă, bisericile mutate efectiv pe roţi. Cravatele roşii de pionier, decoraţiile şi eliminarea celor cu opinii divergente.
Dar mă regăsesc totodată în inventivitate, coduri secrete şi solidaritate. Şi mai ales în bancurile cu Ceauşescu, ce ne uneau pe toţi în acel spirit colectiv de tipul „suntem oricum pierduţi", dar care reprezentau în acelaşi timp o manifestare politică a împotrivirii faţă de sistem. Bancul meu favorit sună aşa: Doi bărbaţi stau la coadă de mai multe ore. Unul dintre ei zice: „Nu mai rezist. Ma duc şi-l împuşc". După alte câteva ore bărbatul nervos se întoarce la coadă. Amicul îl întrebă: ,, Ei, cum a fost?", la care el răspunde: „N-am rezolvat nimic, coada aia e şi mai lungă".
Se spune că umorul negru e un atribut al românilor, aşa cum ne-o dovedesc nihilismul (prin Cioran), absurdismul (prin Ionesco) şi dadaismul (prin Tzara). Însă manifestările patriotice din artă şi literatură nu dau niciodată roade. Arta adevărată transcede întotdeauna normele culturale. Acesta e şi cazul lui Constantinescu.
