Când m-a născut și a văzut că sunt fată și nu Mihăiță Alexandru, mama s-a decis să nu mă iubească și deci să nu mă hrănească. Oricum nu-și dorise copil. Copilul se naște, crește și suferă. Viața e numai suferință. În special pentru femei. Depresia postnatală a durat până când de milă-de silă m-a pus la sân. Din acel moment iubirea ei a devenit aproape obsesivă. Mama atunci m-a născut, când m-a hrănit prima oară la sân.
Despre tata n-aș avea ce să spun decât că a fost un bărbat frumos pe care alcoolul l-a dezumanizat. Iar în urmă cu câțiva ani, când mama și-a dat seama că această lume o sufocă iremediabil și că trebuie să o părăsească degrabă, celebrându-și decolarea cu un pahar de vin și câteva somnifere, a dispărut, cumva natural, odată cu ea și tata.
Aceasta ar fi povestea facerii și desfacerii mele. A rădăcinilor pe care credeam că le am și pe care le-am pierdut când mama a pus pleoapă peste pleoapă și nu a mai deschis ochii niciodată.
Altfel, de când am devenit conștientă de mine, de carnea mea, de sângele meu, de focul care arde necontenit și adânc în mine, am hotărât să adopt o singură religie: iubirea.
Din iubire și credință fața de mama, ca fetiță, l-am căutat pe Dumnezeu, apoi i-am ucis Fiul în drumul spre o Sinagogă, unde doar pasiunea mă putea împinge și am sfârșit prin a renunța la ideea de credință, când am realizat că pot să cred în orice sau în nimic atâta vreme cât dragostea îmi dansează în sânge. Că pot iubi cele mai ciudate obiceiuri ale bărbaților mei, că aș putea să mă scufund în apele cele mai reci ale râurilor, că aș cutreiera păduri tropicale, oceane și deșerturi, mânată de dragoste.
Cuvintele nu se pot aranja pe hârtie când trupul mi-e invizibil și spiritul mi-e gol. Soarele uită să-și facă apariția printre nori. Cerul devine incolor. Pașii mei nu lasă dâre prin viață dacă nu duc în spate încărcătura unei mari iubiri.
Să mă văd oglindită în ochii bărbatului meu, mângâierile lui să mă facă să devin conștientă de frumusețea trupului meu, săruturile lui să-mi șteargă orice umbră de defect, mâinile lui pe pântecul meu pregătindu-l pentru un copil. Într-un cuvânt: iubire.
Așadar, unica mea religie este iubirea. Singura formă de supraviețuire pe care o știu. Și nu, nu este supraevaluată, nu este desuetă, nu a fost cântată destul, nu i s-au închinat suficiente imnuri, nicio jertfă nu e prea mult pentru iubire.
Iar acum când scriu aceste cuvinte, într-o casă la marginea mării, cu un pian în camera de zi, cu o priveliște care îmi taie respirația, cu pescăruși care-și cântă viața, cu un amestec de trandafiri și crini pe masa de lucru și un desen în cărbune în care doi iubiți, străini mie, se pregătesc să-și unească trupurile mă privește sfidător de pe perete, îmi dau seama că am iubit enorm fără să fiu vreodată iubită.
Dar timpul nu s-a sfârșit, cred, îl văd chiar acum pășind pe valuri. Și iubirea încă mă pândește în împletirea vânturilor. Pământul îmi fuge de sub picioare, pianul poate va începe să cânte...
“The minute I heard my first love story,
I started looking for you, not knowing
how blind that was.
Lovers don't finally meet somewhere.
They're in each other all along.” ― Rumi, The Illuminated Rumi
(foto: Cătălina Flămînzeanu)
O mie şi una de dimineţi
În mod normal dimineţile mă găsesc mahmură. Mă trezesc cu greu, de obicei din cauza câinelui care-mi linge urechea pentru că vrea să fie scos afară. Dar am noroc cu un balcon mare, cu multe ghivece cu plante în el, pe care Truman le poate uda în voie de fiecare dată când nu mai am în casă niciun strop de alcool care să mă ajute să mă dezmeticesc. Alcool ingerat dis-de-dimineaţă egal scos câinele la pipi în parc.
Îmi plac dimineţile. Cu fiecare dimineaţă nouă îmi dau seama că am mai avut o zi câştigată. Ziua de ieri. Şi după ce beau ceva - de obicei Grand Marnier sau gin tonic (aleg Bombay Saphire datorită culorii) - intru în cadă cu o carte. Observ că în ultima vreme aleg să mă bag în cadă cu clasici.
Citiţi mai departe:
Česká verze:
Versiunea în română:
Pagina proiectului pe LiterNet:
