Într-un fel sau altul, mereu am fost atrasă de partea nevăzută a lucrurilor, de ce e ascuns sau nespus. Cât am fost copil, la noi în casă s-au găsit mult timp tot felul de motive pentru petreceri, al căror haz mi-l traduceam prin faptul că erau dulciuri din plin și puteam să-ntrecem măsura cu ele, că nimeni nu te bătea la cap și că, deși adulții și copiii stăteau în camere separate, după o anumită oră, nu mai băgau de seamă că eu îi vedeam și-i ascultam. Au fost probabil primii oameni la care am observat fețe mereu schimbătoare. De undeva din ei apăreau tot soiul de personaje, încât la scurt timp după aceea nu mai puteam spune despre unul sau altul că e așa, ci mai degrabă că e și-așa, și-așa, și-așa. Adesea o față o contrazicea pe alta, dar amândouă trăiau în același om. Și ca ele, multe alte perechi de fețe își găseau rostul în același loc. Așa că mă uit la mine cum mă schimb și sunt aceeași.
LiterNet m-a împins spre teatru și scris. A fost timpul în care mi-am permis să mă apropii de mine cu toată libertatea de care aveam nevoie și toate celelalte lucruri se învârteau în jurul acestei nevoi care, de atunci, a devenit permanentă. Am început printr-un joc, cu bucuria și surpriza pe care le așteptam de la un joc. Am cochetat cu texte despre experiențele mele în săli de teatru și film, ca spectator, apoi mi-am dorit să merg la ateliere de teatru, film sau jurnalism narativ. Am adormit în multe nopți cu poveștile scurte, in format audio, din The New Yorker sau cu poeziile citite de Gellu Naum. Îmi amintesc bine toamna din 2008 și cum mâncam castane coapte prin Târgu-Mureș, după selectarea monodramei pe care o scrisesem, Pe mâine, la Bursa de Text Nou Dramafest. Îmi amintesc noaptea în care am stat să ascult la radio piesa transpusă în teatru radiofonic.
Am simțit de la început că scrisul este legat de structura mea. A venit, a plecat, continuă să-mi dea târcoale. Știu că am nevoie de povești, că am căutat mereu oameni care să-mi spună povestea lor și am învățat că, dacă ai suficientă răbdare, mai devreme sau mai târziu, personajele ți se vor arăta fugar, cu fețele lor multiple, contradictorii și superbe.
La LiterNet a avut rubrica de texte scurte Drumul spre Oz şi rubrica de interviuri Autismul, din interior, alături de cronici de teatru şi film.
Călcau țărmul în picioare
Dincolo de pervazul ferestrei se vedeau oamenii mărunţi. Circulau pe stînga şi pe dreapta fără grabă. Îi privi de sus cum îşi mişcă trupurile agale şi îşi dădu seama că timpul are răbdare cu ei. Auzi cheile în uşă şi se întoarse din două mişcări.
- V-aţi trezit, gata?
Zîmbetul Anei era tot ce avea nevoie ca să înţeleagă că nu a ajuns încă o pacoste chiar atît de mare.
- De la 7, cum mă ştiţi. Veniţi să vă arăt ceva.
Ana lăsă geanta la uşă, pe masa pitică şi începu să-şi deschidă din mers nasturii paltonului vişiniu. Domnul Bodoiu puse mîna lui stîngă pe umărul ei drept şi îi arătă aleea.
- Spuneţi-mi, nu vi se pare o dimineaţă grozavă?
Ana zîmbi şi mai larg. Îi spunea asta o dată la trei zile cel puţin. Chiar şi aşa căută din priviri drumul dincolo de frunzele îngălbenite.
- Ba da, domnule Bodoiu, ba da.
În așteptarea dimineții
Anne înfăşură guma de mestecat, roz, pe după deget şi lovi cu talpa dreaptă unul din picioarele băncii când îi spuse lui Frank:
"Ştiţi, domnule, prietena mea, Jane, ţine copacii în braţe."
"Serios?"
"De fiecare dată când mergem în parc. Arţarii, ăştia îi plac cel mai mult."
"De-asta ai rămas singură aici. Şi tu ce părere ai despre asta?"
"Mie mi se pare nepoliticos. Adică, ea vine şi-mi zice «Hai afară!», după aia mă lasă. Se mută de la un copac la altul, nici măcar nu se uită la mine."
"Înţeleg."
"Pe cuvânt. De ce credeţi că face asta?"
"Nu ştiu. Poate ascultă ceva. Poate un animal are adăpost în scoarţa copacului."
"Dacă mai face o singură dată o spun. Pe mine nici nu mă lasă s-o pup."
"Arţarii sunt foarte plăcuţi la atingere. Ar trebui să încerci şi tu."
"Nu vreau. S-ar uita lumea ciudat la mine."
Privi castelele de nisip din faţa ei, încă ude, apoi se întoarse brusc către Frank şi îi întinse mâna liberă.
"Pe mine mă cheamă Anne."
"Îmi pare bine că ne-am întâlnit, Anne."
Fetiţa desprinse guma de pe deget.
"Pot să fac o ciupercă. Vreţi o ciupercă, domnule?"
Jack dădu din cap.
"Cine n-ar vrea o ciupercă roz. Asta înseamnă că va fi fermecată."
Jane făcu un şerpişor şi o biluţă.
"Aveţi copii?"
"Nu."
"Păcat. Ar trebui să faceţi."
"Mă tot gândesc..."
Citiţi mai departe:
liternet:
http://atelier.liternet.ro/articol/8261/Mihaela-Iancu/Calcau-tarmul-in-picioare.html
http://atelier.liternet.ro/articol/10420/Mihaela-Iancu/In-asteptarea-diminetii.html
iLiteratura:
http://www.iliteratura.cz/Clanek/36669/iancu-mihaela
http://www.iliteratura.cz/Clanek/36671/iancu-mihaela-poslapali-breh
