Ilinca-Anamaria Prisăcariu - Arhitectului ce-mi proiectează sufletul...

Prezentare Ilinca-Anamaria Prisăcariu

Mă numesc Ilinca-Anamaria Prisăcariu, am 18 ani şi sunt la liceu, în clasa a XI-a. M-am născut şi trăiesc într-un orăşel din nord-estul ţării, în Botoşani. Încă nu ştiu exact ce vreau să fac cu viaţa mea, dar ştiu un lucru sigur: scrisul va face mereu parte din mine şi că voi încerca să împart, pe cât posibil, tot ceea ce simt / îmi trece prin minte şi prin suflet cu toată lumea.

Primul text l-am scris la 9 ani, când abia învăţasem să scriu de mână. După asta, mi-am pregătit un caiet special pentru compunerile mele. Era galben, cu câini şi pisici. În el am scris primul meu „text dramatic”. Era despre cinci prieteni care se plictiseau şi s-au gândit să plece în Vietnam, într-o excursie.

Chiar dacă oamenii mă citesc sau nu, eu voi fi mereu acolo, cu nişte cuvinte care spun ceva care poate fi de folos cuiva la un moment dat.

Am început colaborarea cu siteul LiterNet.ro în toamna anului 2012. În august 2012 l-am întâlnit pe redactorul şef al LiterNet-ului, Răzvan Penescu, la un festival de teatru pentru liceeni – Ideo Ideis, în Alexandria, Teleorman. Eram mică, abia terminasem primul an de liceu. Răzvan mi-a spus că a citit câteva postări de pe blogul meu, câteva de pe blogul Atelierului de teatru (trupa de teatru de liceeni din care fac şi făceam parte) şi sinopsisul spectacolului pe care urma să îl prezentăm în cadrul festivalului („Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind). Mi-a propus să colaborez la LiterNet. Am început prin a scrie un interviu cu doi colegi de trupă, cei care interpretau rolurile principale în acea piesă. În următoarele câteva săptămâni am stabilit detaliile pentru ceea ce urma să devină rubrica mea săptămânală de proză scurtă: „Ceaiul de joi dimineaţă.” De ce acest nume? Pentru că textele apar în fiecare joi şi pentru că îmi place ceaiul. Şi, la urma urmei, trebuie să investeşti în ceea ce îţi face plăcere.

Arhitectului ce-mi proiectează sufletul...

de Ilinca-Anamaria Prisăcariu (http://www.liternet.ro/autor/3687/Ilinca-Anamaria-Prisacariu.html)

Sufletul meu e mare cât o plajă şi e plin de nisip care se lasă purtat de vânt. Toată lumea calcă pe el şi adeseori, când e furtună, nisipul intră în ochii celor care trec pe aici. Bate vântul destul de des, dar nu contează. Tu eşti un copil ingenios care vrea să construiască castele de nisip, apoi împărăţii întregi. Sau nu neapărat, dar orice ar fi, tu vrei să construieşti aici, pe plaja aceasta, din nisipul acesta. Nu îţi pasă de vânt şi nici de oamenii care trec pe aici mereu şi cară mereu în papucii lor bucăţi din plaja mea. Tu ai puterea de a opri vântul sau de a-l ghida după bunul plac. Tu vii mereu şi suplineşti materia, construieşti şi repari, dacă ceva se strică. Ai în cap un proiect măreţ. Nu mă pot împotrivi. Sunt o plajă, ce pot eu să fac? Pot numai să mă bucur.

Nu ştiu ce învăţaţi voi acolo, pe băncile facultăţii, dar nu cred că se potriveşte cu nimic din ce presupune cu adevărat viaţa asta. Viaţa e un proiect foarte complex, cred eu. Adică, dacă s-ar pune problema aşa, ar trebui mai întâi să intraţi în profunzimea vieţii, ca să puteţi mai apoi să încercaţi să o reproduceţi. Pe când voi, acolo, cel mai probabil, învăţaţi chestii tehnice, iar prin puncte şi linii faceţi tot felul de minunăţii. Presupun că faceţi şi matematică, nu? Geometrie în spaţiu şi toate cele. Sunteţi demni de apreciat, serios. Pe mine mă fascinează matematica, numai că nu o înţeleg îndeajuns. De fapt, pe mine mă fascinează în general lucrurile pe care nu le înţeleg. Îmi pare că semănăm atât de bine... eu şi chestiile de ne-nţeles. În mare parte aşa sunt şi eu: mă uit la mine, nu mă înţeleg, dar mă minunez într-un mare fel şi chiar ajung să-mi fiu simpatică. Asta pentru că eu şi cu mine petrecem foarte mult timp împreună. Dacă aş petrece la fel de mult timp şi cu matematica, ar ajunge şi ea să-mi fie simpatică. Mi-ar fi puţin mai greu, totuşi, pentru că ea e în continuă mişcare şi ar cere de fiecare dată câte ceva de la mine, pe când eu mă mulţumesc cu stadiul de confort în care mă scald zilnic. Nu pot să zic că doar mă mulţumesc cu puţin, dar nici nu cer prea multe... Singurul mod prin care mă mai antrenez este privindu-i pe cei care vin şi pleacă din sufletul meu.

Citiţi textul:

Česká verze: